ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 665/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 665/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 22 octombrie 2009, reclamanții C.N., B.I.,

C.S. și V.V. au chemat in judecata pe pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 Euro, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării și

condamnării cu caracter politic a autorului lor, M.N., în intervalul 1950 -

1959, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 1063 din 18 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei

de 70.000 Euro, echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloare

prejudiciu moral suferit ca urmare a arestării și condamnării pe nedrept a

autorului M.N.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 237 din 05 iulie

1950 a Tribunalului Militar Constanța, pronunțată în dosarul 305/1950, M.N. a

fost condamnat la 9 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, precum și la

plata sumei de 15000 lei cheltuieli de judecată, fiind acuzat de săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. III C. pen., coroborat cu art. 230

alin. (2) C. pen., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 16/1949 și art. 157 C. pen.,

respectiv, pentru complicitate la crima de uneltire contra ordinii sociale.

Ulterior, prin decizia nr. 3311/1950 a Curții Militare de Casare și Justiție,

pedeapsa de 9 ani a fost redusă la 7 ani de temniță grea, astfel cum rezultă din

înscrisurile eliberate de C.N.S.A.S. M.N. a fost arestat la data de 20 martie

1950 în baza mandatului de arestare nr. 453/1950 și eliberat la data de 18

septembrie 1956 din Penitenciarul Aiud.

Având în vedere

prevederile art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind

recunoașterea de drept a caracterului politic al condamnării, precum și

dispozițiile art. 5 alin. (1) din același act normativ, care stabilește dreptul

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în favoarea

persoanei care a suferit condamnarea precum și, după decesul acestei persoane,

în favoarea soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, prima

instanță a apreciat că reclamanții au calitate procesuală activă, fiind

descendenți de gradul I și II ai celui condamnat și că, astfel, sunt

îndreptățiți să solicite plata de daune morale pentru prejudiciul suferit de

autorul lor prin condamnare.

Prin raportare la

datele concrete ale cauzei, față de perioada de detenție a reclamantului, de

atingerile aduse prin măsura condamnării și de suferințele fizice și psihice

cauzate acestuia, ținând cont, raportat la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza a II-a din Legea nr. 221/2009, și de faptul că acesta nu a beneficiat de

măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanților la

suma de 70.000 euro, respingând pretențiile în ceea ce privește daune morale

până la concurența sumei de 5.000.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin

D.G.F.P.M.B. și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă

nr. 80/ A din 01 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții reclamanți

C.N., B.I., C.S. și V.V., de apelantul pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat de

D.G.F.P.M.B., și de apelantul M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel, examinând sentința apelată prin prisma

motivelor de apel invocate, având în vedere și susținerea privind incidența

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a reținut următoarele:

Cu privire la critica

pârâtului S.R., reprezentat prin M.F.P., ce vizează neaplicarea de către prima

instanță a dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul limitării

cuantumului daunelor morale la sumele prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, astfel cum acest text a fost modificat prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reținut că nu este întemeiată, fiind respinsă față

de împrejurarea că dispozițiile legale a căror neaplicare s-a invocat și-au

pierdut puterea prin declararea neconstituționalității lor.

În ceea ce privește

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că

această decizie a fost pronunțată în ziua următoare celei în care s-a pronunțat

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 având ca obiect sesizările de

neconstituționalitate formulate de S.R., reprezentat prin M.F.P., începând cu

luna martie 2010, în mai multe dosare în care acesta avea calitatea de pârât,

fiind chemat în judecată pentru stabilirea daunelor morale în temeiul Legii nr.

221/2009.

Prin această decizie

s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

sunt neconstituționale.

Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin

prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

S-a avut în vedere

că, urmare a publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010, apelanții S.R. și M.P. au invocat ca motiv

respingere a acțiunii reclamanților faptul că acțiunea acestora a rămas fără

temei de drept, deoarece textul legal pe care și-au fundamentat acțiunea a fost

declarat neconstituțional.

Instanța de apel a

constatat că această susținere, se constituie într-un nou motiv de apel de

ordine publică, față de care a reținut următoarele:

În contextul

litigiului de față, în care se pune problema dispariției temeiului de drept al

acțiunii formulate de reclamanți ca urmare a declarării neconstituționalității

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că

interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale și respingerea, în consecință a acțiunii, ar determina

încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției, respectiv, art. 6 par. 1

privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adițional la

Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind

discriminarea.

Astfel, s-a reținut

că, în speță, este vorba despre o contestație cu privire la un drept civil

patrimonial, dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la

momentul înregistrării acțiunii, care își găsea temeiuri suficiente în legea

internă și în practica instanțelor judecătorești. Acest litigiu se poartă între

reclamanții persoane fizice și S.R., care are calitatea de pârât.

Excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, text care reprezintă unicul temei de drept al acțiunii, a fost

invocată de către S.R., pârât în mai multe dosare aflate pe rolul Tribunalului

Constanța, în perioada martie - aprilie 2010, după data la care reclamanții din

prezenta cauză au înregistrat acțiunea lor, iar ca efect al deciziei de

neconstituționalitate (astfel cum acest efect este determinat exclusiv în

contextul dreptului intern), acțiunea ar rămâne lipsită de temei legal.

În această situație,

s-a pus problema dacă respingerea acțiunii în prezenta cauză, exclusiv pe

motivul intervenției deciziei de neconstituționalitate, respectă echitatea procesului,

sub aspectul „egalității armelor”, principiu care presupune obligația de a

oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în

condiții care nu o plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu

adversarul său.

Față de această

împrejurare s-a constatat că așa cum s-a reținut în practica instanței

europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu este împiedicat să

reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi retroactive, drepturi ce

decurg din legile în vigoare. Însă principiul preeminenței dreptului și

noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenție se opun, cu

excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii

legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul

judiciar al litigiului și impun ca asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai

mare circumspecție (Rafinăriile grecești S. și S.A. contra Greciei, 9 decembrie

1994). Prin „norme legale” se înțelege nu numai actele normative ce emană de la

Parlament, ci și actele normative cu caracter general (ordonanțe de urgență,

norme metodologice, etc.), adică toate acele acte care statul le edictează și

care influențează deznodământul judiciar al unui proces (M. contra Italiei, 17

iulie 2008).

Problema rupturii

egalității armelor se pune în toate situațiile în care la momentul modificării

cadrului legal aplicabil exista un proces pe rolul instanței (nu și în situația

în care măsurile legislative anticipează un proces care încă nu a început), iar

motivele invocate de stat în justificarea intervenției sunt în general respinse

de instanța europeană (cum sunt, de exemplu, motive de natură financiară sau

necesitatea reglementării unor divergențe de jurisprudență) singurul motiv

acceptat de Curtea Europeană fiind necesitatea „umplerii unui vid juridic”,

adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a

legiuitorului, în acest caz Curtea apreciind că intervenția fusese previzibilă,

era de așteptat, iar reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a

beneficia de situația astfel creată.

În speță, aplicarea

cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește

litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod

inevitabil soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de

temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. În acest caz,

soluția de respingere a acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenției

statului, prin organul său constituțional, intervenția statului fiind decisivă

pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este

parte și care a pierdut procesul în prima instanță.

Sub aspectul

argumentelor care au justificat declararea neconstituționalității și care, în

același timp se pot constitui în argumente pe care statul le poate invoca

pentru a justifica necesitatea intervenției în această manieră în modul de

dezlegare a litigiului, s-a constatat că aspectul financiar (daunele prea mari

acordate de instanțe și lipsa resurselor bugetare) nu poate justifica abdicarea

de la exigențele procesului echitabil în acest litigiu. În acest sens, în cauza

A. și alții contra Franței, 9 ianuarie 2007, Curtea Europeană a stabilit că un

motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenția legislativă în timpul

procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.

În ceea ce privește

paralelismul normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri

bănești, problema dreptului la despăgubiri a moștenitorilor celui condamnat și

încălcarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea

reprezintă vicii ale actului normativ, pe care Curtea Constituțională le-a

încadrat în categoria cauzelor de neconstituționalitate, dar care ar fi trebuit

înlăturate de către legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147

alin. (1) din Constituție. Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat

drepturile cuvenite reclamanților în acord cu prevederile Constituției, nu-i

poate genera acestuia o situație privilegiată în proces.

În ceea ce privește

art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., potrivit jurisprudenței

Curții Europene, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o

valoare patrimonială (V.M. împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983), cât și, în

situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern

corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o

„speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de

proprietate (P.C.N. SA și alții împotriva Belgiei; D. împotriva Franței, G. și

G. împotriva Cehiei; T. împotriva Croației.)

S-a mai reținut că,

despre noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât

atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern”, spre exemplu atunci când

este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (K. contra

Slovaciei).

În prezentul litigiu,

a reținut instanța de apel, voința statului a fost aceea de a despăgubi

persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în

acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și „Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985. La data promovării acțiunii, reclamanții din

prezenta cauză aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera,

în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei

proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către

instanțele interne.

Tot astfel, analizând

calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi

accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că

persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță

legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege,

dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază

suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență

previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții

Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte

jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia nr. 408 din

21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă).

S-a mai avut în

vedere că un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare,

prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă

există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații

analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și

rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

De asemenea, s-a

reținut că articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, impune o

sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată

în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale,

precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară

a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în

cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are

obligația de a se comporta într-o anumită manieră (T. c. Marii Britanii,

hotărârea din 2009).

În altă ordine de

idei s-a avut în vedere că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care

solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este

determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către

instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o

serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare,

incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului,

exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Așadar, s-a statuat

că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu

aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă.

S-a apelat la

considerentele Curții Constituționale din decizia nr. 1354/2010, prin care s-a

constatat că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se

creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în

situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae

(argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de

ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu

și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri

persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel

puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul

apelanților reclamanți, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic

diferit.

Prin urmare, s-a

reținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui

proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale

pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră

procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate

crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în

situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit,

funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data publicării

deciziei de neconstituționalitate.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că, în speță, apelanții reclamanți se află în

situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un

litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv

pentru care le sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii

instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu,

garantarea art. 6 din Convenție, art. 1 din Primul Protocol adițional, art. 14

din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanța națională,

prima chemată sa aplice Convenția.

Cu privire la critica

apelantului pârât, privind lipsa calității procesuale active a reclamanților,

ca succesori ai persoanei condamnate, de a pretinde daune morale, s-a reținut

că nu este întemeiată întrucât în Legea nr. 221/2009, la art. 5 lit. a) au fost

indicați ca beneficiari ai legii atât persoana care a fost victima măsurilor cu

caracter politic cât și soțul/soția și descendenții de gradul I și al II-lea.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță, criticat deopotrivă de

reclamanți și pârât, însă, bineînțeles, de pe poziții diferite, în raport cu

interesul concret în cauză, precum și de către M.P., instanța de apel a

considerat neîntemeiate aceste critici întrucât prima instanță a avut în vedere

toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale, inclusiv

împrejurarea că autorul reclamanților nu a mai beneficiat de despăgubiri în

temeiul actelor normative anterioare. Prima instanță a dozat cuantumul daunelor

morale și în raport de împrejurarea că beneficiarul concret al acestor daune nu

este cel care a suferit condamnarea, ci succesorii săi.

În raport de cele de

mai sus instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este temeinică,

suma de 70.000 Euro fiind suficientă și îndestulătoare pentru a atenua efectele

pe care condamnarea a avut-o asupra celui condamnat și asupra familiei sale.

În ceea ce privește

susținerea apelanților S.R. și M.P., în sensul că prin Hotărâri C.E.D.O. s-au

stabilit daune morale într-un cuantum mult mai redus, instanța a reținut că

hotărârile la care se face referire vizează încălcări ale libertății persoanei

petrecute ulterior căderii regimului comunist, perioadele de reținere sau

arestare pe nedrept fiind mult mai reduse decât perioada de 6 ani și 6 luni pe

durata căreia autorul reclamanților a executat pedeapsa cu închisoarea.

Împotriva menționatei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.N., B.I., C.S.,

V.V., pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București.

În motivarea

criticilor formulate, reclamanții au susținut că hotărârea instanței de apel este

netemeinica și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de

judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material

probator administrat in cauza.

În motivarea

recursului, prin criticile formulate, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin

D.G.F.P.M.B. a arătat următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greșit a respins apelul S.R.

menținând obligația la plata sumei de 70.000 Euro.

Astfel, se susține că

motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale

asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O.,

care garantează dreptul la un proces echitabil este criticabilă.

În acest context,

apreciază recurentul pârât, greșit s-a considerat că s-a produs o încălcare a

art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil, în

condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea

Constituționala, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe

nefiind definitiva, nu se poate reține existența unui drept câștigat, stabilit

în mod definitiv de către autoritatea judiciara.

În acest sens se

susține faptul ca principiul neretroactivității se aplica doar acelor situații

care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea in

vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5

din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea

veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare

a acesteia.

În consecința,

susține recurentul pârât, instanța de apel în mod greșit a considerat că în

cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de

caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor

normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nemaiputând fi

considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate.

În aceeași idee, se

susține că urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, se impunea respingerea apelului precum și a acțiunii

reclamanților, ca nefondată.

S-a mai susținut că

hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul speranței legitime

în ceea ce privește dreptul de creanța, în sensul art. 1 din protocolul nr. 1

la Convenție.

Astfel, s-a arătat că

nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamanților la

obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a

adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a), ulterior declarate neconstituționale.

Așadar, având in

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost

declarate neconstituționale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect.

În subsidiar,

recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a

criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică

decât cea stabilită de instanța de apel.

M.P. - Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia recurată din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul

susține că deși prin apelul formulat a invocat incidența în speță a deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituțională, instanța de apel în mod greșit a nu a

dat eficiență deciziei în discuție, apreciind că aplicarea acestei decizii ar

determina încălcarea mai multor dispoziții ale C.E.D.O.

Se mai susține că

decizia recurată este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 din Constituția

României în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia

Curții Constituționale în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și să examineze cu prioritate motivul

de ordine publică invocat de M.P.

Un alt motiv de

nelegalitate vizează faptul că întrucât condamnarea autorului reclamanților se

referă la activități de propagare a doctrinelor rasiste și antisemite, în

speță, instanța de apel fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 7 din

Legea nr. 221/2009.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursurile declarate de

pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, pentru considerentele care vor fi prezentate.

Recursurile declarate

de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile

referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale,

ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15 noiembrie      2010).

Această problemă de

drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07 noiembrie      2011),

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 3307

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod

nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor

morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a

instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate

de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de recurentul M.P., pe acest

aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate

de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de M.P., întrucât sunt

subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanți, în raport de dezlegarea dată recursurilor

declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de M.P., analiza

criticilor formulate de reclamanți privind cuantumul daunelor morale nu se mai

justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței

asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea

de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, Înalta

Curte, având în vedere considerentele prezentate, va admite recursurile

declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de M.P. - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în parte decizia recurată în

sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin

D.G.F.P.M.B. și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului

București cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, va

respinge, ca nefondat, recursul reclamanților C.N., B.I., C.S., V.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții C.N., B.I., C.S., V.V., împotriva deciziei nr.

80/ A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursurile

declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii și în

consecință:

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că admite apelurile formulate de pârâtul S.R. prin

M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului

București împotriva sentinței nr. 1063 din 18 iunie 2010 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Schimbă în tot

sentința în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.