ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 665/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 22 octombrie 2009, reclamanții C.N., B.I., C.S. și V.V. au chemat in judecata pe pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării și condamnării cu caracter politic a autorului lor, M.N., în intervalul 1950 - 1959, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1063 din 18 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 70.000 Euro, echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloare prejudiciu moral suferit ca urmare a arestării și condamnării pe nedrept a autorului M.N.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 237 din 05 iulie 1950 a Tribunalului Militar Constanța, pronunțată în dosarul 305/1950, M.N. a fost condamnat la 9 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, precum și la plata sumei de 15000 lei cheltuieli de judecată, fiind acuzat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. III C. pen., coroborat cu art. 230 alin. (2) C. pen., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 16/1949 și art. 157 C. pen., respectiv, pentru complicitate la crima de uneltire contra ordinii sociale. Ulterior, prin decizia nr. 3311/1950 a Curții Militare de Casare și Justiție, pedeapsa de 9 ani a fost redusă la 7 ani de temniță grea, astfel cum rezultă din înscrisurile eliberate de C.N.S.A.S.

M.N. a fost arestat la data de 20 martie 1950 în baza mandatului de arestare nr. 453/1950 și eliberat la data de 18 septembrie 1956 din Penitenciarul Aiud. Având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind recunoașterea de drept a caracterului politic al condamnării, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) din același act normativ, care stabilește dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în favoarea persoanei care a suferit condamnarea precum și, după decesul acestei persoane, în favoarea soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, prima instanță a apreciat că reclamanții au calitate procesuală activă, fiind descendenți de gradul I și II ai celui condamnat și că, astfel, sunt îndreptățiți să solicite plata de daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor prin condamnare.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, față de perioada de detenție a reclamantului, de atingerile aduse prin măsura condamnării și de suferințele fizice și psihice cauzate acestuia, ținând cont, raportat la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, și de faptul că acesta nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanților la suma de 70.000 euro, respingând pretențiile în ceea ce privește daune morale până la concurența sumei de 5.000.000 euro. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B.

și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 80/ A din 01 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții reclamanți C.N., B.I., C.S. și V.V., de apelantul pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M.B., și de apelantul M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel, examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate, având în vedere și susținerea privind incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a reținut următoarele: Cu privire la critica pârâtului S.R., reprezentat prin M.F.P., ce vizează neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale la sumele prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acest text a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reținut că nu este întemeiată, fiind respinsă față de împrejurarea că dispozițiile legale a căror neaplicare s-a invocat și-au pierdut puterea prin declararea neconstituționalității lor. În ceea ce privește Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că această decizie a fost pronunțată în ziua următoare celei în care s-a pronunțat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 având ca obiect sesizările de neconstituționalitate formulate de S.R., reprezentat prin M.F.P., începând cu luna martie 2010, în mai multe dosare în care acesta avea calitatea de pârât, fiind chemat în judecată pentru stabilirea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009.

Prin această decizie s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. S-a avut în vedere că, urmare a publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, apelanții S.R. și M.P. au invocat ca motiv respingere a acțiunii reclamanților faptul că acțiunea acestora a rămas fără temei de drept, deoarece textul legal pe care și-au fundamentat acțiunea a fost declarat neconstituțional.

Instanța de apel a constatat că această susținere, se constituie într-un nou motiv de apel de ordine publică, față de care a reținut următoarele: În contextul litigiului de față, în care se pune problema dispariției temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamanți ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respingerea, în consecință a acțiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției, respectiv, art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.

Astfel, s-a reținut că, în speță, este vorba despre o contestație cu privire la un drept civil patrimonial, dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul înregistrării acțiunii, care își găsea temeiuri suficiente în legea internă și în practica instanțelor judecătorești. Acest litigiu se poartă între reclamanții persoane fizice și S.R., care are calitatea de pârât. Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care reprezintă unicul temei de drept al acțiunii, a fost invocată de către S.R., pârât în mai multe dosare aflate pe rolul Tribunalului Constanța, în perioada martie - aprilie 2010, după data la care reclamanții din prezenta cauză au înregistrat acțiunea lor, iar ca efect al deciziei de neconstituționalitate (astfel cum acest efect este determinat exclusiv în contextul dreptului intern), acțiunea ar rămâne lipsită de temei legal.

În această situație, s-a pus problema dacă respingerea acțiunii în prezenta cauză, exclusiv pe motivul intervenției deciziei de neconstituționalitate, respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalității armelor”, principiu care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său. Față de această împrejurare s-a constatat că așa cum s-a reținut în practica instanței europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi retroactive, drepturi ce decurg din legile în vigoare.

Însă principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenție se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (Rafinăriile grecești S. și S.A.

contra Greciei, 9 decembrie 1994). Prin „norme legale” se înțelege nu numai actele normative ce emană de la Parlament, ci și actele normative cu caracter general (ordonanțe de urgență, norme metodologice, etc.), adică toate acele acte care statul le edictează și care influențează deznodământul judiciar al unui proces (M. contra Italiei, 17 iulie 2008). Problema rupturii egalității armelor se pune în toate situațiile în care la momentul modificării cadrului legal aplicabil exista un proces pe rolul instanței (nu și în situația în care măsurile legislative anticipează un proces care încă nu a început), iar motivele invocate de stat în justificarea intervenției sunt în general respinse de instanța europeană (cum sunt, de exemplu, motive de natură financiară sau necesitatea reglementării unor divergențe de jurisprudență) singurul motiv acceptat de Curtea Europeană fiind necesitatea „umplerii unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, în acest caz Curtea apreciind că intervenția fusese previzibilă, era de așteptat, iar reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată.

În speță, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. În acest caz, soluția de respingere a acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenției statului, prin organul său constituțional, intervenția statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte și care a pierdut procesul în prima instanță.

Sub aspectul argumentelor care au justificat declararea neconstituționalității și care, în același timp se pot constitui în argumente pe care statul le poate invoca pentru a justifica necesitatea intervenției în această manieră în modul de dezlegare a litigiului, s-a constatat că aspectul financiar (daunele prea mari acordate de instanțe și lipsa resurselor bugetare) nu poate justifica abdicarea de la exigențele procesului echitabil în acest litigiu. În acest sens, în cauza A. și alții contra Franței, 9 ianuarie 2007, Curtea Europeană a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenția legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.

În ceea ce privește paralelismul normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri bănești, problema dreptului la despăgubiri a moștenitorilor celui condamnat și încălcarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea reprezintă vicii ale actului normativ, pe care Curtea Constituțională le-a încadrat în categoria cauzelor de neconstituționalitate, dar care ar fi trebuit înlăturate de către legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție. Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat drepturile cuvenite reclamanților în acord cu prevederile Constituției, nu-i poate genera acestuia o situație privilegiată în proces. În ceea ce privește art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., potrivit jurisprudenței Curții Europene, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (V.M.

împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (P.C.N. SA și alții împotriva Belgiei; D. împotriva Franței, G. și G. împotriva Cehiei; T. împotriva Croației.) S-a mai reținut că, despre noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern”, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (K. contra Slovaciei).

În prezentul litigiu, a reținut instanța de apel, voința statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și „Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. La data promovării acțiunii, reclamanții din prezenta cauză aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă).

S-a mai avut în vedere că un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

De asemenea, s-a reținut că articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (T. c. Marii Britanii, hotărârea din 2009). În altă ordine de idei s-a avut în vedere că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Așadar, s-a statuat că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. S-a apelat la considerentele Curții Constituționale din decizia nr. 1354/2010, prin care s-a constatat că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul apelanților reclamanți, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, s-a reținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data publicării deciziei de neconstituționalitate.

În consecință, instanța de apel a apreciat că, în speță, apelanții reclamanți se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care le sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenție, art. 1 din Primul Protocol adițional, art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanța națională, prima chemată sa aplice Convenția.

Cu privire la critica apelantului pârât, privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, ca succesori ai persoanei condamnate, de a pretinde daune morale, s-a reținut că nu este întemeiată întrucât în Legea nr. 221/2009, la art. 5 lit. a) au fost indicați ca beneficiari ai legii atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic cât și soțul/soția și descendenții de gradul I și al II-lea. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță, criticat deopotrivă de reclamanți și pârât, însă, bineînțeles, de pe poziții diferite, în raport cu interesul concret în cauză, precum și de către M.P., instanța de apel a considerat neîntemeiate aceste critici întrucât prima instanță a avut în vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale, inclusiv împrejurarea că autorul reclamanților nu a mai beneficiat de despăgubiri în temeiul actelor normative anterioare.

Prima instanță a dozat cuantumul daunelor morale și în raport de împrejurarea că beneficiarul concret al acestor daune nu este cel care a suferit condamnarea, ci succesorii săi. În raport de cele de mai sus instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este temeinică, suma de 70.000 Euro fiind suficientă și îndestulătoare pentru a atenua efectele pe care condamnarea a avut-o asupra celui condamnat și asupra familiei sale. În ceea ce privește susținerea apelanților S.R. și M.P., în sensul că prin Hotărâri C.E.D.O. s-au stabilit daune morale într-un cuantum mult mai redus, instanța a reținut că hotărârile la care se face referire vizează încălcări ale libertății persoanei petrecute ulterior căderii regimului comunist, perioadele de reținere sau arestare pe nedrept fiind mult mai reduse decât perioada de 6 ani și 6 luni pe durata căreia autorul reclamanților a executat pedeapsa cu închisoarea.

Împotriva menționatei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.N., B.I., C.S., V.V., pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În motivarea criticilor formulate, reclamanții au susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinica și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat in cauza. În motivarea recursului, prin criticile formulate, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a arătat următoarele: Hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greșit a respins apelul S.R.

menținând obligația la plata sumei de 70.000 Euro. Astfel, se susține că motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil este criticabilă. În acest context, apreciază recurentul pârât, greșit s-a considerat că s-a produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituționala, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitiva, nu se poate reține existența unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciara.

În acest sens se susține faptul ca principiul neretroactivității se aplica doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea in vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia. În consecința, susține recurentul pârât, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nemaiputând fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate.

În aceeași idee, se susține că urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, se impunea respingerea apelului precum și a acțiunii reclamanților, ca nefondată. S-a mai susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de creanța, în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție. Astfel, s-a arătat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale.

Așadar, având in vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect. În subsidiar, recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel. M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul susține că deși prin apelul formulat a invocat incidența în speță a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțională, instanța de apel în mod greșit a nu a dat eficiență deciziei în discuție, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale C.E.D.O.

Se mai susține că decizia recurată este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 din Constituția României în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia Curții Constituționale în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și să examineze cu prioritate motivul de ordine publică invocat de M.P. Un alt motiv de nelegalitate vizează faptul că întrucât condamnarea autorului reclamanților se referă la activități de propagare a doctrinelor rasiste și antisemite, în speță, instanța de apel fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 221/2009. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursurile declarate de pârâtul S.R.

prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru considerentele care vor fi prezentate. Recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15 noiembrie 2010). Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07 noiembrie 2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de recurentul M.P., pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul S.R.

prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de M.P., întrucât sunt subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de M.P., analiza criticilor formulate de reclamanți privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate, va admite recursurile declarate de pârâtul S.R.

prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților C.N., B.I., C.S., V.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.N., B.I., C.S., V.V., împotriva deciziei nr. 80/ A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii și în consecință: Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelurile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M.B. și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București împotriva sentinței nr. 1063 din 18 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în tot sentința în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.