ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1160/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1160/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 7 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă sub nr. 39598/3/2009, reclamantul C.V.A. a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului

la plata sumei de 300.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

fizic și moral suferit în timpul încarcerării în perioada 10 iunie 1952 - 24

octombrie 1955.

În motivare, reclamantul a arătat că a

fost încarcerat în perioada menționată, din care 3 ani la Penitenciarul Jilava,

unde a suferit condiții de detenție deosebit de grele, iar după liberare, a

suferit persecuții ale regimului comunist.

Prin sentința civilă nr. 1041 din 16

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 4.500

euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale

către reclamantul C.V.A.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr.

1241 din 13 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București la 6 ani

închisoare corecțională pentru delictul de redactare, multiplicare și difuzare

de publicații interzise, faptă prevăzută de art. 325 C. pen. și la 6 ani

închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale

prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) și f) C. pen.

Reclamantul a fost arestat la 10 iunie

1952 și pus în libertate la 24 octombrie 1955 în urma grațierii restului de

pedeapsă, în baza Decretului nr. 421/1955.

Tribunalul a reținut dispozițiile art.

2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de care sentința penală nr.

1241 din 13 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București

reprezintă o condamnare cu caracter politic, deoarece atât condamnarea pentru

săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209

C. pen. din 1936 cât și cea pentru săvârșirea infracțiunii de redactare,

multiplicare și difuzare de publicații interzise prevăzută de art. 325 C. pen.

sunt calificate în mod expres de lege ca având acest caracter.

În aceste condiții, tribunalul a

constatat și că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în

prezența caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, acesta are

dreptul la acordarea de daune morale.

Referitor la cuantumul acestor

despăgubiri, instanța de fond a reținut că reclamantul a primit despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării suferite, în baza

dispozițiilor Decretului lege nr. 118/1991, cuantumul acestor despăgubiri fiind

în anul 2010 de 674 lei lunar.

În aprecierea cuantumului concret al

daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că

recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite

de reclamanta reprezintă în sine o reparație acestui prejudiciu, iar pe de altă

parte, a avut în vedere suferința și evidenta perturbare a vieții de familie a

reclamantului, sentimentul de injustiție și de umilință suferit de acesta,

durata acestui sentiment de injustiție și frustrare care s-a prelungit cel

puțin până la momentul încetării perioadei istorice începute în martie 1945,

faptul că reclamantul a mai primit și mai primește în continuare despăgubiri în

temeiul Decretului lege nr. 118/1990, și, statuând în echitate, a acordat acestuia

despăgubiri de 4.500 de euro pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantul C.V.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamantul a arătat că se impunea

acordarea, cu titlu de daune morale, a unei sume mult mai mari, având în vedere

gravitatea suferințelor fizice și psihice la care a fost supus atât în perioada

încarcerării, cât și ulterior, suferințe pe care le-a expus în mod detaliat în

motivele de apel formulate în scris.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a

arătat că se impune reevaluarea și reaprecierea cuantumului daunelor morale

acordate, susținând că finalitatea instituirii acestor norme reparatorii este

de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, astfel că se impune reducerea

cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.

În ședința publică din data de 17

februarie 2010, apelantul pârât Statul Român a invocat, cu caracter de motiv de

apel de ordine publică, împrejurarea declarării ca neconstituționale a

prevederilor art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia civilă nr. 60/ A din 17

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins apelul reclamantului, a admis

apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea, reținând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de apel a mai reținut că,

drept urmare a trecerii termenului legal prevăzut de textul constituțional,

tară ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele,

ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță,

deoarece textul declarat neconstitutional era cel care reglementa dreptul

subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor

acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru

cererea formulată de reclamant.

Pe cale de consecință, ținând seama

atât de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor

normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate

ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate, impunând respingerea

acțiunii reclamantului, ca nefondată, situație față de care nu se mai impune

analizarea celorlalte motive de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate

cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul C.V.A.,

invocând următoarele aspecte de nelegalitate:

I. Prin decizia pronunțată, instanța

de apel încalcă dispozițiile art. 6 C.E.D.O. ce garantează dreptul la un proces

echitabil, a cărui componentă o constituie, printre altele, și principiul

egalității părților în procesul civil, respectiv, prin pronunțarea unor soluții

diferite în situații identice se instituie un tratament juridic diferit față de

persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă de soluționare

favorabilă a acelorași pretenții.

II. Hotărârea instanței de apel este

nelegală, întrucât încalcă dispozițiile art. 14 C.E.D.O., în sensul că discriminarea

instituită prin constatarea incidenței în cauză a deciziilor pronunțate de

Curtea Constituțională, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, astfel

cum prevăd dispozițiile Convenției.

IlI. Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 1 al Protocolului adițional la Convenție nr. 12 care prevede

că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără

nicio discriminare bazată pe sex rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

Tratamentul juridic diferit aplicat

persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și

finalizarea acestuia depinzând de o serie de factori precum gradul de

operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii

de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac

prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Prin neacordarea despăgubirilor

solicitate persoanelor interesate care, la data pronunțării deciziilor de

neconstituționalitate, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin

o hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul reclamanților

din prezenta cauză, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic

diferit.

Intervenția legiuitorului pe parcursul

procesului pentru abrogarea temeiului juridic ce stă la baza declanșării unor

litigii în care pârât este statul, pentru considerente ce nu se raportează

exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, conduce la

încălcarea principiului nediscriminării și a dreptului la un proces echitabil.

III. Hotărârea instanței de apel

încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce

garantează, în esență, dreptul de proprietate, aducând atingere noțiunii de

„bun" și a noțiunii de „speranță legitimă" astfel cum sunt consacrate

de jurisprudența instanței de contencios european.

Reclamantul beneficiază de o hotărâre

judecătorească de admitere pronunțată în primă instanță, într-un litigiu

declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru

care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii

instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta dispozițiile art.

6 și 14 C.E.D.O., precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recursul este nefondat, în

considerarea următoarelor argumente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstitutional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „ bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului întrucât, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun",

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. l.

În jurisprudență instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absenta unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. , astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul

intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului

de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale, respectiv, a

Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care

stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art.

20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării

conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele

constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al

normelor internaționale invocate de către recurentul-reclamant, situație care

nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul C.V.A. împotriva Deciziei nr. 60/ A din 17 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 februarie 2012.