ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1160/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 39598/3/2009, reclamantul C.V.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul fizic și moral suferit în timpul încarcerării în perioada 10 iunie 1952 - 24 octombrie 1955. În motivare, reclamantul a arătat că a fost încarcerat în perioada menționată, din care 3 ani la Penitenciarul Jilava, unde a suferit condiții de detenție deosebit de grele, iar după liberare, a suferit persecuții ale regimului comunist. Prin sentința civilă nr. 1041 din 16 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 4.500 euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale către reclamantul C.V.A.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1241 din 13 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București la 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de redactare, multiplicare și difuzare de publicații interzise, faptă prevăzută de art. 325 C. pen. și la 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) și f) C. pen. Reclamantul a fost arestat la 10 iunie 1952 și pus în libertate la 24 octombrie 1955 în urma grațierii restului de pedeapsă, în baza Decretului nr. 421/1955.

Tribunalul a reținut dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de care sentința penală nr. 1241 din 13 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București reprezintă o condamnare cu caracter politic, deoarece atât condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936 cât și cea pentru săvârșirea infracțiunii de redactare, multiplicare și difuzare de publicații interzise prevăzută de art. 325 C. pen. sunt calificate în mod expres de lege ca având acest caracter. În aceste condiții, tribunalul a constatat și că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în prezența caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, acesta are dreptul la acordarea de daune morale.

Referitor la cuantumul acestor despăgubiri, instanța de fond a reținut că reclamantul a primit despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării suferite, în baza dispozițiilor Decretului lege nr. 118/1991, cuantumul acestor despăgubiri fiind în anul 2010 de 674 lei lunar.

În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite de reclamanta reprezintă în sine o reparație acestui prejudiciu, iar pe de altă parte, a avut în vedere suferința și evidenta perturbare a vieții de familie a reclamantului, sentimentul de injustiție și de umilință suferit de acesta, durata acestui sentiment de injustiție și frustrare care s-a prelungit cel puțin până la momentul încetării perioadei istorice începute în martie 1945, faptul că reclamantul a mai primit și mai primește în continuare despăgubiri în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, și, statuând în echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 4.500 de euro pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul C.V.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamantul a arătat că se impunea acordarea, cu titlu de daune morale, a unei sume mult mai mari, având în vedere gravitatea suferințelor fizice și psihice la care a fost supus atât în perioada încarcerării, cât și ulterior, suferințe pe care le-a expus în mod detaliat în motivele de apel formulate în scris. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că se impune reevaluarea și reaprecierea cuantumului daunelor morale acordate, susținând că finalitatea instituirii acestor norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, astfel că se impune reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.

În ședința publică din data de 17 februarie 2010, apelantul pârât Statul Român a invocat, cu caracter de motiv de apel de ordine publică, împrejurarea declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Prin Decizia civilă nr. 60/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. Instanța de apel a mai reținut că, drept urmare a trecerii termenului legal prevăzut de textul constituțional, tară ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstitutional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

Pe cale de consecință, ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate, impunând respingerea acțiunii reclamantului, ca nefondată, situație față de care nu se mai impune analizarea celorlalte motive de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale. Împotriva acestei decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul C.V.A., invocând următoarele aspecte de nelegalitate: I. Prin decizia pronunțată, instanța de apel încalcă dispozițiile art. 6 C.E.D.O.

ce garantează dreptul la un proces echitabil, a cărui componentă o constituie, printre altele, și principiul egalității părților în procesul civil, respectiv, prin pronunțarea unor soluții diferite în situații identice se instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă de soluționare favorabilă a acelorași pretenții. II. Hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât încalcă dispozițiile art. 14 C.E.D.O., în sensul că discriminarea instituită prin constatarea incidenței în cauză a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, astfel cum prevăd dispozițiile Convenției. IlI.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 al Protocolului adițional la Convenție nr. 12 care prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată pe sex rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Prin neacordarea despăgubirilor solicitate persoanelor interesate care, la data pronunțării deciziilor de neconstituționalitate, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul reclamanților din prezenta cauză, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit. Intervenția legiuitorului pe parcursul procesului pentru abrogarea temeiului juridic ce stă la baza declanșării unor litigii în care pârât este statul, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, conduce la încălcarea principiului nediscriminării și a dreptului la un proces echitabil.

III. Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce garantează, în esență, dreptul de proprietate, aducând atingere noțiunii de „bun" și a noțiunii de „speranță legitimă" astfel cum sunt consacrate de jurisprudența instanței de contencios european. Reclamantul beneficiază de o hotărâre judecătorească de admitere pronunțată în primă instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta dispozițiile art. 6 și 14 C.E.D.O., precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „ bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. l. În jurisprudență instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. , astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale, respectiv, a Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale invocate de către recurentul-reclamant, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V.A. împotriva Deciziei nr. 60/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012.