ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3525/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3525/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 16 octombrie 2009, sub nr. 41038/3/2009,

reclamantul I.H.A.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata către reclamant a sumei

de 200.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa prin sentința penală nr. 67 din

22 ianuarie 1957 pronunțată de Tribunalul Militar București.

În drept, cererea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 1486 din 14 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă

a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând

daune morale și la 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 67/1957 a Tribunalului

Militar București, reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională

pentru delictul de răspândire de publicații interzise, faptă prevăzută de art. 325

C. pen. în redactarea în vigoare la momentul pronunțării sentinței.

Din actele aflate

la dosarul cauzei, s-a reținut că reclamantul a executat pedeapsa aplicată în întregime,

începând cu data de 2 noiembrie 1956, când a fost inițial reținut pentru 24 de ore,

până la 31 octombrie 1962, când s-a împlinit termenul pedepsei aplicate.

În plus, s-a reținut

că pe parcursul perioadei de detenție, reclamantul a fost transferat prin mai multe

penitenciare, respectiv J., A., G.

De asemenea, s-a

reținut că până la momentul condamnării reclamantul a fost angajat ca medic consultant

interne în cadrul Spitalului unificat de Adulți B.A., în același timp, fiind și

cadru didactic universitar la Institutul de cultură fizică, la momentul reținerii

având gradul de asistent universitar.

Instanța de fond

a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009 potrivit cu care condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de

art. 325 C. pen. reprezintă o condamnare cu caracter politic.

Prima instanță

a avut în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care recunoaște dreptul

oricărei persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau

prin măsura administrativă luată.

Așadar, pentru

cele expuse anterior, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic,

pentru fapta prevăzută de art. 325 C. pen.

Cât privește criteriile

de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit

de reclamant, tribunalul a avut în vedere, în primul rând, faptul că în materia

daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât

un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil

de echivalat bănește.

Totuși, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a arătat că prin condamnarea sa la 6 ani

de închisoare corecțională și executarea acesteia în întregime în condiții vitrege,

în penitenciare ca A. sau G., reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial

ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind

afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale

- onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții

umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea

mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Fără îndoială

că executarea unei pedepse privative de libertate pe o perioadă de 6 ani, a avut

repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, inclusiv

după momentul încetării măsurii. Tribunalul a reținut, astfel, că după eliberarea

din penitenciar, reclamantului nu i s-a mai permis angajarea în posturi similare

cu cele avute anterior, mai mult decât atât, fiind pus în situația de accepta un

loc de muncă inferior pregătirii sale. Dacă anterior reținerii sale era atât cadru

didactic universitar cât și medic consultant interne în cadrul unui spital, după

executarea pedepsei nu a mai fost posibilă decât angajarea într-un post de medic

stagiar la colectivitățile școlare.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. l) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care la stabilirea cuantumului

despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în

cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. în concret, Tribunalul a avut în

vedere că reclamantului i s-a recunoscut perioada de 8 ani, 11 luni și 28 de zile

vechime în muncă, precum și indemnizația lunară stabilită inițial în 1990 la un

cuantum de 1.199 RON lunar, câte 200 RON lunar pentru fiecare an de lipsire de libertate.

Drept urmare,

în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul

sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului

unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de

100.000 de euro echivalent în RON la data plății.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamantul I.H.A.T. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, fiecare criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 353/A din 30 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantul I.H.A.T.; a admis apelul pârâtului Statul

Român prin Minsiterul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins cererea

formulată de reclamant, având ca obiect daune morale, ca nefondată; a respins cererea

de obligarea a pârâtului la cheltuieli de judecată în fond și apel.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale

sunt neconstituționale.

Potrivit art.

31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este

definitivă și obligatorie".

În conformitate

cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile [...]

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile

de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept".

Cum până la data

soluționării cauzei de către această instanță, termenul de 45 zile, anterior menționat

s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale

cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea

acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză, rămânând fără relevanță

faptul că termenul susmenționat nu era împlinit până la data pronunțării sentinței

de către instanța de fond.

Instanța de apel

a avut, de asemenea, în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate

a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte

juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care

se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul

de față - ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești

cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate

și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori",

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate

sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de

față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este

o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana

care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala

de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor

deduse judecății.

Având în vedere

că dispozițiile art. 5 alin. (1)

1

din Legea nr. 221/2009, introduse prin art.

1

pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același art., Curtea Constituțională a constatat că trimiterile

la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect,

prin declararea art. 5 alin. (1) lit a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional.

Instanța de apel

a apreciat că susținerile reclamantului nu pot fi primite în contra a ceea ce s-a

stabilit definitiv de către Curtea Constituțională. Mai mult, dispozițiile art.

20 din Constituție în redactarea lor fidelă fac trimitere la dispozițiile constituționale

privind drepturile și libertățile cetățenilor, or, în cazul de față, un asemenea

drept de a sesiza instanța de judecată de pe tărâmul dispozițiilor Legii nr. 221/2009,

nu a mai fost recunoscut cetățenilor ca fiind unul constituțional.

Rezoluția nr.

1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de eliminare

a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", Rezoluția nr. 1481/2006

a Adunării parlamentare a Consiliului Europeni privind „necesitatea condamnării

internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare", precum și Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, prin care se cere statelor să faciliteze accesul

la justiție și tratament echitabil a victimelor pentru a obține restituiri, reparații,

despăgubiri ori compensații, la care reclamantul a făcut trimitere, așa cum s-a

arătat mai sus, au un caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei.

Aceste documente

internaționale au caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este

de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității

internaționale, în scopul repudierii complete crimelor comise și de a proteja generațiile

viitoare de astfel de atrocități.

Așa cum a reținut

și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională

și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor

state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate

în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă

de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea

moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social

Instanța de apel

a reținut, totodată, că principiul care stă la baza controlului constituționalității

legilor, este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice

lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se

ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.

Ca urmare a caracterului

general obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul

art. 146 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstitutionalitatea unei

legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a

fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru

viitor.

Având în vedere,

pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare

în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alții, iar pe

de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța

în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat

neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune

este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională

nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare

la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Prin urmare, instanța

de apel, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a apreciat

prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie

respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității

sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale

de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării

Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

În plus, în speța

de față, instanța de apel a constatat că, în temeiul dispozițiilor speciale consacrate

în Decretul-Lege nr. 118/1990, reclamantul este beneficiarul H.G. nr. 1229/1990

emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice conform Decretului-Lege nr. 118/1991, potrivit căreia perioada în care

a fost condamnat reclamantul a fost considerată vechime în muncă, la care s-a mai

adăugat încă jumătate din această perioadă de detenție și, totodată, i s-a acordat

o indemnizație lunară de 200 RON pentru fiecare an de detenție.

În consecință,

instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat

în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea formulată de reclamant,

având ca obiect daune morale, ca nefondată.

Față de soluția

dată cererii reclamantului în urma admiterii apelului pârâtului, instanța de apel

a respins cererea de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată în fond și apel.

Împotriva deciziei

nr. 604/A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul

I.H.A.T., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, iar,

în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului său și a respingerii

apelului pârâtului.

În dezvoltarea

criticilor, reclamantul a arătat următoarele:

Referitor la calificarea

căii de atac, s-a susținut că prin Legea nr. 202/2010 s-a suprimat calea de atac

a apelului, atât în cazul acțiunilor în constatarea caracterului politic al condamnării

sau măsurii administrative, cât și în cazul acțiunilor în despăgubiri, stabilindu-se

că hotărârea pronunțată potrivit art. 4 alin. (4) și hotărârile pronunțate în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului care se judecă de Curțile

de Apel.

În consecință,

motivarea instanței de apel este contradictorie și lipsită de temei legal, întrucât

calea de atac în prezenta cauză era recursul și nu apelul.

În continuare,

recurentul reclamant a arătat că la momentul declarării ca neconstituțional a prevederilor

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cererea de chemare în judecată fusese deja

promovată, astfel că la data introducerii acțiunii dispoziția legală invocată se

afla în vigoare.

Consideră că hotărârea

recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a principiului

egalității în drepturi, având în vedere constituționalitatea Legii nr. 221/2009

la momentul introducerii cererii și prevederile internaționale în materie.

De asemenea, recurentul

reclamant arată că la data introducerii acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, motiv pentru care legea aflată

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivității este

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Consideră că legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate

prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Mai arată că legea

prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ

complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau

fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de

Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996, Rezoluția nr. 1481/2006, Rezoluția

nr. 40/34/1985, art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

primează.

Aplicarea deciziilor

Curții Constituționale prezentului litigiu a dus la încălcarea pactelor și tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel

încât instanța este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale, respectând

astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale

au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările

Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate

față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele

de judecată.

Totodată, recurentul

reclamant a invocat și practica judiciară în materie.

Cauza a fost suspendată

la data de 1 iunie 2012, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât

niciuna dintre părți nu a fost prezentă și nu s-a cerut judecata în lipsă, iar la

data de 22 mai 2013, recurentul pârât a solicitat repunerea cauzei pe rol și judecata

în lipsă.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

invocată din oficiu, ca motiv de ordine publică de Înalta Curte, se rețin următoarele:

În primul rând,

Înalta Curte constată că, motivul de recurs privind calificarea căii de atac a apelului

ca recurs, ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., nu

mai este susținut de către recurentul reclamant, astfel cum a arătat apărătorul

acestuia la termenul de judecată din 14 iunie 2013, motiv pentru care nu va mai

fi analizat.

În al doilea rând,

deși recurentul reclamant a invocat ca motive de recurs ipotezele prevăzute de

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., se constată că pct. 7 a fost invocat formal,

deoarece recursul nu cuprinde critici referitoare la insuficienta motivare a hotărârii

sau existența unor argumente contradictorii ale instanței de apel ori străine de

natura pricinii, în timp ce pct. 5 a fost indicat în susținerea criticii referitoare

la calificarea căii de atac, critică pe care recurentul reclamant nu a mai susținut-o,

așa cum s-a indicat mai sus.

În motivarea recursului,

reclamantul a susținut că decizia Curții de Apel București este dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se

în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că vor fi

analizate numai din această perspectivă.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației

celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și

de către recurent.

Această problemă

de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată

o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la

despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin Deciziile

nr. 1358 și nr. 1360/21.10.2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință, astfel cum corect a apreciat și

instanța de apel, inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147

alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari,

și produc efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență

o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de recurentul

reclamant din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context,

nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în

ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul

la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor

unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se

facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire,

și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic,

care le-a dat naștere.

Rezultă că, în

cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii

în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive,

iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție,

în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de

legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului

act normativ.

Sunt în dezbatere,

în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor

categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile

administrative enunțate de legea specială și succesorii acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentului reclamant, de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o statuare, cel puțin definitivă, din partea unei instanțe de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă,

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantul I.H.A.T., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista,

prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate

și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate

în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun"

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat

acestuia dreptul de creanță.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recurs în interesul legii și amintită mai sus, a statuat, cu putere

de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of. "

Cum Deciziile

nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M.

Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 16 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării respectivelor decizii, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

Înalta Curte consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât,

prin Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces

la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții

Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului,

de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel

care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

În cauză, nu este

fondată nici critica recurentului reclamant privind încălcarea art. 14 din Convenție,

care interzice discriminarea.

Astfel cum s-a

arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului

la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul

I.H.A.T. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să-i confirme dreptul la despăgubiri

morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele

persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei

discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate,

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de

drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era

ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp

nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de

art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată,

în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație.

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa

cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În acest cadru

normativ și în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este

pe deplin incidență Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de

la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea

I,

nr.

789/07.11.2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Nici jurisprudența

neunitară a instanțelor în materie nu poate conduce la concluzia că sunt întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.H.A.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul I.H.A.T. împotriva deciziei nr. 604/A din 16 iunie

2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 20 iunie 2013.