ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1756/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1756/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 282 din 31 mai 2010,

pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte cererea formulată de

reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei

de 50.000 euro echivalent în lei la data efectuării plății.

În pronunțarea

acestei soluții instanța a reținut că prin Sentința nr. 657 din 19 decembrie

1958 a Tribunalului Militar Craiova reclamantul C.M. a fost condamnat la 20 ani

muncă silnică și 10 ani degradare civică, iar în baza art. 325 alin. (3) lit.

c) a mai fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională pentru delictul de

deținere publicații interzise, confiscarea întregii averi personale, și

cheltuieli judiciare de 500 lei plătite statului, că această condamnare

aplicată autorului reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 209 pct. 1 C. pen. din 1938 constituie de drept condamnare cu caracter

politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în speță fiind

incidente dispozițiile art. 5 din același act normativ potrivit cărora orice

persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la

intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat că prin

condamnarea suferită autorului reclamantului i-au fost cauzate prejudicii

materiale și morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții

corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și

profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii

sale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul C.I. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului

declarat de reclamant s-a susținut că este insuficientă suma stabilită de prima

instanță ca despăgubiri, făcându-se o descriere a situației familiale și

profesionale a părții, a suferințelor îndurate ca urmare a condamnării politice

a tatălui.

Pârâtul a criticat

cuantumul despăgubirilor morale, apreciind că este prea mare, nefiind respectat

principiul acordării unei juste despăgubiri. S-a arătat că reclamantul nu a

făcut dovada prejudiciului moral suferit, că nu s-a făcut dovada calității

procesuale active unice.

Prin Decizia civilă

nr. 380 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul declarat de reclamant,

s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat sentința în parte, în sensul

obligării pârâtului la plata sumei de 3.000 euro daune morale. S-a menținut

restul dispozițiilor sentinței.

În fundamentarea

acestei decizii Curtea a reținut că reclamantul are calitate procesuală activă,

în condițiile în care acesta a solicitat acordarea daunelor morale pentru

prejudiciu, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2003, ca moștenitor al tatălui său, în dovedirea legitimării sale

procesuale depunând înscrisuri din care rezultă că tatăl său a fost condamnat

la o pedeapsă de 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică.

S-a arătat că

Tribunalul Dolj a considerat în mod corect că reclamantul este îndreptățit la acordarea

de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării

politice a tatălui său, dar s-a avut în vedere modificarea Legii nr. 221/2009

prin O.U.G. nr. 62/2010.

În stabilirea

cuantumului daunelor morale instanța s-a raportat atât la prejudiciul suferit

de autor, prin condamnarea politică, dar și la prejudiciul suferit de

reclamant, sub aspectul impactului negativ asupra sa și asupra întregii sale

familii.

Instanța de apel a

apreciat că tribunalul a acordat o sumă prea mare, de 50.000 euro, pentru

prejudiciul moral, având în vedere și faptul că soției autorului i s-au acordat

și drepturile legale, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, considerând că

se justifică acordarea de daune morale într-un cuantum 3.000 euro, echivalent

în lei, în calitate de moștenitor al tatălui său, sumele pretinse de reclamant

fiind nejustificat de mari.

Împotriva aceste

decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul, iar prin Decizia nr. 7860

din 31 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis

recursurile, s-a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Instanța de recurs a

reținut că în cauza de față nu produce efecte Decizia nr 1358/2010 a Curții

Constituționale prin care s-au constatat ca fiind neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, deoarece la data

publicării deciziei reclamantul era titularul unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a arătat că instanța

de apel a examinat cauza în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care au

fost declarate neconstituționale, că deși motivele de apel formulate de

reclamant vizau aspecte legate de raportul de cauzalitate dintre condamnarea

tatălui și prejudiciul moral și material suferit, instanța de apel nu a

examinat aceste aspecte, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

În rejudecare, Curtea

de Apel Craiova, secția I civilă, prin Decizia nr. 28 din 15 martie 2012, a

admis apelul pârâtului a schimbat sentința apelată, a admis în parte acțiunea,

a obligat pârâtul să plătească reclamantului 25.000 RON despăgubiri morale și a

respins apelul reclamantului.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut cu privire la ambele

apeluri, în esență, pe baza unor considerente comune, că suma de 25.000 RON

este suficientă, fiind proporțională cu prejudiciul suferit, pretențiile

reclamantului echivalând cu o îmbogățire fără justă cauză dat fiind și faptul

că despăgubirile sunt plătite moștenitorului celui ce a fost condamnat, iar nu

celui care a suferit, efectiv, de pe urma sancțiunii penale aplicate și că prin

Hotărârea nr. 274 din 8 august 1990, C.E., mama reclamantului și soția

autorului condamnat politic, a primit despăgubiri în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990, așa încât o mare parte a prejudiciului suferit a fost deja

acoperită.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statui Român prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți criticând-o pentru

nelegalitate.

Între prima critică

recurentul-pârât reproșează instanței de apel aplicarea greșită a art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2001 în condițiile în care acesta fusese declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de

Curtea Constituțională.

Referindu-se și la

Decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, recurentul-pârât arată că instanța supremă a statuat asupra efectelor

declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) din evocata

lege, împrejurare față de care apreciază că s-ar fi impus respingerea acțiunii.

Într-o critică

subsidiară recurentul-pârât, referindu-se la cuantumul daunelor morale

acordate, apreciază că acesta este exagerat de mare față de situația de fapt și

față de faptul că reclamantul a obținut despăgubiri și în temeiul legilor

reparatorii anterioare, acesta fiind beneficiar al prevederilor Decretului-lege

nr. 118/1990.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că

recursul este fondat din perspectiva criticilor principale.

Deciziile Curții

Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

definitive și obligatorii, fiind, așadar, opozabile "erga omnes",

inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din

principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituție potrivit căruia

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

În ceea ce privește

acțiunile introduse anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, a lămurit această

problemă prin Decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 statuând ca, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Așadar, în speță, nu

ne aflăm în prezența unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2001, care a reprezentat izvorul legal al dreptului

pretins de reclamant prin acțiune.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că

decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii principale - fapt ce

face inutilă examinarea criticii subsidiare - va admite recursul, va modifica

în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât

împotriva sentinței apelate în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursul

declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mehedinți, împotriva Deciziei

nr. 28 din 15 martie 2012; pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă, modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelul declarat

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Mehedinți împotriva Sentinței nr. 282 din 31 mai

2010 a Tribunalului Mehedinți, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 aprilie 2013.

Cu opinie separată a

d-nei judecător E.C.

Respinge recursul

declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mehedinți împotriva Deciziei

nr. 28 din 15 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă, ca nefondat.

Contrar opiniei

majoritare apreciez în cauza de față ca fiind legală soluția de respingere a

recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru argumentele care urmează:

Parcursul procesual

al soluționării acțiunii promovate de reclamant la 3 mai 2010 a debutat cu

Sentința nr. 262 din 31 mai 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția I civilă,

prin care s-a admis în parte cererea, pârâtul fiind obligat la 50.000 euro

echivalent în lei la data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Această sentință a

fost atacată cu apel atât de reclamant, cât și de pârât, iar Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 380 din 9 noiembrie 2010, a respins apelul declarat de reclamant, a admis

apelul declarat de pârât, în sensul schimbării în parte a sentinței și

obligării pârâtului la plata sumei de 3.000 euro echivalent în lei la data

efectuării plății cu titlu de daune morale, menținând restul dispozițiilor

sentinței.

Această decizie a

fost atacată cu recurs de către ambele părți, iar Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 7660 din 31 octombrie 2011 a admis

atât recursul reclamantului, cât și al pârâtului, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare șa aceeași instanță de apel.

Din considerentele

deciziei instanței de recurs rezultă că soluția casării s-a impus pentru faptul

că instanța de apel a examinat cauza în raport de dispozițiile O.U.G. nr.

62/2010, care a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

impunând o plafonare a cuantumului daunelor morale în contextul în care această

plafonare nu mai putea fi aplicată deoarece respectiva ordonanță a fost

declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20

octombrie 2010 - pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru faptul că instanța

de apel nu a examinat motivele de apel formulate de reclamant și care vizau

aspectele legate de raportul de cauzalitate dintre condamnarea tatălui și

prejudiciul moral și material cauzat raportat și la cuantumul despăgubirilor

stabilite de prima instanță.

Critica recurentului

pârât formulată în acest prim recurs privind lipsa de temei legal pentru

despăgubirile acordate față de Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 au fost înlăturate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu

motivarea că prin această decizie au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care

reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1845 - 22 decembrie 1989 sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, dar că

această decizie a Curții Constituționale în cauza de față nu produce niciun

efect în privința situației reclamantului având în vedere dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

precum și față de împrejurarea că decizia sus-menționată a fost publicată în

Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2010, după pronunțarea deciziei din apel. S-a

statuat neechivoc, că: "Pentru acest motiv, aplicarea legii de reparație

în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității

nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se

poate aplica în această etapă procesuală".

În rejudecare, Curtea

de Apei Craiova, secția I civilă, prin Decizia nr. 23 din 15 martie 2012, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a schimbat sentința, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant

și l-a obligat pe pârât la 25.000 RON despăgubiri morale, respingând apelul

declarat de reclamant.

Instanța de apel a

reținut că Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale produc efecte asupra proceselor aflate în curs cu excepția

situației în care la data publicării lor s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

admitere a acțiunii reclamanților, așa cum este cazul în speță prin prima

decizie a curții de apel din 9 noiembrie 2010, interpretare conformă cu Decizia

nr. 12 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra

recursului în interesul legii cu acest obiect.

Această ultimă

decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Criticile de

nelegalitate sunt dezvoltate în pct. 1 din recurs prin care se susține greșita

obligare la plata daunelor morale deoarece dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 cu consecința imposibilității de a le invoca drept temei

juridic conform Deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La pct. 2 din recurs,

recurentul, în subsidiar, critică decizia sub aspectul cuantumului exagerat al

daunelor morale acordate față de situația de fapt, critici care, dincolo de

caracterul lor subsidiar, exced controlului de legalitate la care este limitată

instanța de recurs prin art. 304 partea introductivă.

Opinia majoritară a

primit ca întemeiată critica de nelegalitate constând în incidența Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, apreciind-o ca aplicabilă în raport de

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

asupra recursului în interesul legii susținând că în speță nu suntem în

prezența unei hotărâri definitive de confirmare a dreptului înaintea apariției

deciziei Curții Constituționale, că nu se poate vorbi de un bun în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a

constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin

acțiune.

Din parcursul

procesual mai sus prezentat rezultă că prin decizia sa de casare pronunțată la

data de 31 octombrie 2011 Înalta Curte a înlăturat această critică, statuând

neechivoc și irevocabil că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 în cauza de față nu produce niciun efect în ce privește situația

reclamantului, că aplicarea legii de reparație nu poate fi înlăturată în cauza

de față, decizia de neconstituționalitate intervenind în faza procesuală a

recursului. Este de observat că, la data pronunțării deciziei sale de casare,

Înalta Curte soluționase recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, iar unii judecători au făcut parte atât din completul

recursului în interesul legii, cât și din compunerea completului de recurs, așa

încât au aplicat întocmai interpretarea deciziei asupra recursului în interesul

legii dată momentului procesual la care ar fi putut fi incidentă decizia Curții

Constituționale. Casarea a privit, în consecință, numai înlăturarea plafonării

la determinarea daunelor morale introdusă de O.U.G. nr. 62/2010 față de faptul

că această ordonanță a fost declarată neconstituțională, sens în care a fost admis

și recursul declarat de reclamant.

În rejudecare,

instanța de apel cu luarea în considerare și a Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii, a făcut

aplicarea art. 315 C. proc. civ., care instituie obligativitatea dezlegărilor

în drept ale instanței de recurs ca o garanție a securității și certitudinii

juridice.

Reiterarea de către

recurentul pârât a aceleiași critici de nelegalitate pe care acesta a invocat-o

și în primul recurs și asupra căreia a statuat în primul ciclu procesual ca

instanță de recurs tot Înalta Curte de Casație și Justiție, este fără bază

legală în raport de art. 315 C. proc. civ. în limitele căruia instanța de apel

a fost obligată să rejudece apelurile și nu justifică admiterea acesteia de

către un alt complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acest al

doilea ciclu procesual, doar pentru faptul că au o altă opinie asupra problemei

de drept deja dezlegată irevocabil cu consecința admiterii recursului declarat

de reclamant, ipoteză în care reclamantul se vede prejudiciat în propria sa

cale de atac admisă.

În respectarea

principiilor procesuale ale puterii de lucru judecat dreptului la apărare,

certitudinii și securității juridice și neagravării situației în propria cale

de atac admisă, apreciez ca legală soluția de respingere a recursului declarat

de pârât, critica de nelegalitate încadrabilă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

reprezentând o reiterare a criticii de nelegalitate din primul său recurs, deja

rezolvată irevocabil prin prima decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în acest dosar.

Judecător

E.C.

Procesat

de GGC - AZ