ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1756/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 282 din 31 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro echivalent în lei la data efectuării plății. În pronunțarea acestei soluții instanța a reținut că prin Sentința nr. 657 din 19 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Craiova reclamantul C.M.

a fost condamnat la 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, iar în baza art. 325 alin. (3) lit. c) a mai fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere publicații interzise, confiscarea întregii averi personale, și cheltuieli judiciare de 500 lei plătite statului, că această condamnare aplicată autorului reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen. din 1938 constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în speță fiind incidente dispozițiile art. 5 din același act normativ potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat că prin condamnarea suferită autorului reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul C.I. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului declarat de reclamant s-a susținut că este insuficientă suma stabilită de prima instanță ca despăgubiri, făcându-se o descriere a situației familiale și profesionale a părții, a suferințelor îndurate ca urmare a condamnării politice a tatălui.

Pârâtul a criticat cuantumul despăgubirilor morale, apreciind că este prea mare, nefiind respectat principiul acordării unei juste despăgubiri. S-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, că nu s-a făcut dovada calității procesuale active unice. Prin Decizia civilă nr. 380 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul declarat de reclamant, s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat sentința în parte, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 3.000 euro daune morale. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În fundamentarea acestei decizii Curtea a reținut că reclamantul are calitate procesuală activă, în condițiile în care acesta a solicitat acordarea daunelor morale pentru prejudiciu, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2003, ca moștenitor al tatălui său, în dovedirea legitimării sale procesuale depunând înscrisuri din care rezultă că tatăl său a fost condamnat la o pedeapsă de 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică. S-a arătat că Tribunalul Dolj a considerat în mod corect că reclamantul este îndreptățit la acordarea de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui său, dar s-a avut în vedere modificarea Legii nr. 221/2009 prin O.U.G.

nr. 62/2010. În stabilirea cuantumului daunelor morale instanța s-a raportat atât la prejudiciul suferit de autor, prin condamnarea politică, dar și la prejudiciul suferit de reclamant, sub aspectul impactului negativ asupra sa și asupra întregii sale familii. Instanța de apel a apreciat că tribunalul a acordat o sumă prea mare, de 50.000 euro, pentru prejudiciul moral, având în vedere și faptul că soției autorului i s-au acordat și drepturile legale, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, considerând că se justifică acordarea de daune morale într-un cuantum 3.000 euro, echivalent în lei, în calitate de moștenitor al tatălui său, sumele pretinse de reclamant fiind nejustificat de mari. Împotriva aceste decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul, iar prin Decizia nr. 7860 din 31 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile, s-a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de recurs a reținut că în cauza de față nu produce efecte Decizia nr 1358/2010 a Curții Constituționale prin care s-au constatat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, deoarece la data publicării deciziei reclamantul era titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a arătat că instanța de apel a examinat cauza în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care au fost declarate neconstituționale, că deși motivele de apel formulate de reclamant vizau aspecte legate de raportul de cauzalitate dintre condamnarea tatălui și prejudiciul moral și material suferit, instanța de apel nu a examinat aceste aspecte, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin Decizia nr. 28 din 15 martie 2012, a admis apelul pârâtului a schimbat sentința apelată, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului 25.000 RON despăgubiri morale și a respins apelul reclamantului.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut cu privire la ambele apeluri, în esență, pe baza unor considerente comune, că suma de 25.000 RON este suficientă, fiind proporțională cu prejudiciul suferit, pretențiile reclamantului echivalând cu o îmbogățire fără justă cauză dat fiind și faptul că despăgubirile sunt plătite moștenitorului celui ce a fost condamnat, iar nu celui care a suferit, efectiv, de pe urma sancțiunii penale aplicate și că prin Hotărârea nr. 274 din 8 august 1990, C.E., mama reclamantului și soția autorului condamnat politic, a primit despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, așa încât o mare parte a prejudiciului suferit a fost deja acoperită.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statui Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți criticând-o pentru nelegalitate. Între prima critică recurentul-pârât reproșează instanței de apel aplicarea greșită a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001 în condițiile în care acesta fusese declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională. Referindu-se și la Decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul-pârât arată că instanța supremă a statuat asupra efectelor declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) din evocata lege, împrejurare față de care apreciază că s-ar fi impus respingerea acțiunii.

Într-o critică subsidiară recurentul-pârât, referindu-se la cuantumul daunelor morale acordate, apreciază că acesta este exagerat de mare față de situația de fapt și față de faptul că reclamantul a obținut despăgubiri și în temeiul legilor reparatorii anterioare, acesta fiind beneficiar al prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat din perspectiva criticilor principale. Deciziile Curții Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive și obligatorii, fiind, așadar, opozabile "erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

În ceea ce privește acțiunile introduse anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, a lămurit această problemă prin Decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 statuând ca, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Așadar, în speță, nu ne aflăm în prezența unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acțiune. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii principale - fapt ce face inutilă examinarea criticii subsidiare - va admite recursul, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței apelate în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară: Admite recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mehedinți, împotriva Deciziei nr. 28 din 15 martie 2012; pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mehedinți împotriva Sentinței nr. 282 din 31 mai 2010 a Tribunalului Mehedinți, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2013. Cu opinie separată a d-nei judecător E.C.

Respinge recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mehedinți împotriva Deciziei nr. 28 din 15 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca nefondat. Contrar opiniei majoritare apreciez în cauza de față ca fiind legală soluția de respingere a recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru argumentele care urmează: Parcursul procesual al soluționării acțiunii promovate de reclamant la 3 mai 2010 a debutat cu Sentința nr. 262 din 31 mai 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția I civilă, prin care s-a admis în parte cererea, pârâtul fiind obligat la 50.000 euro echivalent în lei la data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Această sentință a fost atacată cu apel atât de reclamant, cât și de pârât, iar Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 380 din 9 noiembrie 2010, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de pârât, în sensul schimbării în parte a sentinței și obligării pârâtului la plata sumei de 3.000 euro echivalent în lei la data efectuării plății cu titlu de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței. Această decizie a fost atacată cu recurs de către ambele părți, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 7660 din 31 octombrie 2011 a admis atât recursul reclamantului, cât și al pârâtului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare șa aceeași instanță de apel.

Din considerentele deciziei instanței de recurs rezultă că soluția casării s-a impus pentru faptul că instanța de apel a examinat cauza în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, impunând o plafonare a cuantumului daunelor morale în contextul în care această plafonare nu mai putea fi aplicată deoarece respectiva ordonanță a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 - pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru faptul că instanța de apel nu a examinat motivele de apel formulate de reclamant și care vizau aspectele legate de raportul de cauzalitate dintre condamnarea tatălui și prejudiciul moral și material cauzat raportat și la cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță.

Critica recurentului pârât formulată în acest prim recurs privind lipsa de temei legal pentru despăgubirile acordate față de Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost înlăturate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu motivarea că prin această decizie au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1845 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, dar că această decizie a Curții Constituționale în cauza de față nu produce niciun efect în privința situației reclamantului având în vedere dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și față de împrejurarea că decizia sus-menționată a fost publicată în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2010, după pronunțarea deciziei din apel.

S-a statuat neechivoc, că: "Pentru acest motiv, aplicarea legii de reparație în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală". În rejudecare, Curtea de Apei Craiova, secția I civilă, prin Decizia nr. 23 din 15 martie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat sentința, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât la 25.000 RON despăgubiri morale, respingând apelul declarat de reclamant.

Instanța de apel a reținut că Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale produc efecte asupra proceselor aflate în curs cu excepția situației în care la data publicării lor s-a pronunțat o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii reclamanților, așa cum este cazul în speță prin prima decizie a curții de apel din 9 noiembrie 2010, interpretare conformă cu Decizia nr. 12 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii cu acest obiect. Această ultimă decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Criticile de nelegalitate sunt dezvoltate în pct. 1 din recurs prin care se susține greșita obligare la plata daunelor morale deoarece dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 cu consecința imposibilității de a le invoca drept temei juridic conform Deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La pct. 2 din recurs, recurentul, în subsidiar, critică decizia sub aspectul cuantumului exagerat al daunelor morale acordate față de situația de fapt, critici care, dincolo de caracterul lor subsidiar, exced controlului de legalitate la care este limitată instanța de recurs prin art. 304 partea introductivă.

Opinia majoritară a primit ca întemeiată critica de nelegalitate constând în incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, apreciind-o ca aplicabilă în raport de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii susținând că în speță nu suntem în prezența unei hotărâri definitive de confirmare a dreptului înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, că nu se poate vorbi de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acțiune.

Din parcursul procesual mai sus prezentat rezultă că prin decizia sa de casare pronunțată la data de 31 octombrie 2011 Înalta Curte a înlăturat această critică, statuând neechivoc și irevocabil că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în cauza de față nu produce niciun efect în ce privește situația reclamantului, că aplicarea legii de reparație nu poate fi înlăturată în cauza de față, decizia de neconstituționalitate intervenind în faza procesuală a recursului. Este de observat că, la data pronunțării deciziei sale de casare, Înalta Curte soluționase recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, iar unii judecători au făcut parte atât din completul recursului în interesul legii, cât și din compunerea completului de recurs, așa încât au aplicat întocmai interpretarea deciziei asupra recursului în interesul legii dată momentului procesual la care ar fi putut fi incidentă decizia Curții Constituționale.

Casarea a privit, în consecință, numai înlăturarea plafonării la determinarea daunelor morale introdusă de O.U.G. nr. 62/2010 față de faptul că această ordonanță a fost declarată neconstituțională, sens în care a fost admis și recursul declarat de reclamant. În rejudecare, instanța de apel cu luarea în considerare și a Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii, a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ., care instituie obligativitatea dezlegărilor în drept ale instanței de recurs ca o garanție a securității și certitudinii juridice. Reiterarea de către recurentul pârât a aceleiași critici de nelegalitate pe care acesta a invocat-o și în primul recurs și asupra căreia a statuat în primul ciclu procesual ca instanță de recurs tot Înalta Curte de Casație și Justiție, este fără bază legală în raport de art. 315 C. proc.

civ. în limitele căruia instanța de apel a fost obligată să rejudece apelurile și nu justifică admiterea acesteia de către un alt complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acest al doilea ciclu procesual, doar pentru faptul că au o altă opinie asupra problemei de drept deja dezlegată irevocabil cu consecința admiterii recursului declarat de reclamant, ipoteză în care reclamantul se vede prejudiciat în propria sa cale de atac admisă. În respectarea principiilor procesuale ale puterii de lucru judecat dreptului la apărare, certitudinii și securității juridice și neagravării situației în propria cale de atac admisă, apreciez ca legală soluția de respingere a recursului declarat de pârât, critica de nelegalitate încadrabilă în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reprezentând o reiterare a criticii de nelegalitate din primul său recurs, deja rezolvată irevocabil prin prima decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în acest dosar. Judecător E.C. Procesat de GGC - AZ