ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2201/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2201/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 197 din 4

mai 2010, a Tribunalului Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul

G.I.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

fiind obligat pârâtul către reclamant la 150.000 euro, echivalent în RON Ia data

plății.

Tribunalul a reținut

că prin sentința nr. 585 din 24 iunie 1958 Tribunalului Militar București, pronunțată

în Dosarul nr. 451/1958, reclamantul G.I.V. a fost condamnat la

10 ani temniță grea și 5 ani de degradare

civică pentru crima de uneltire contra orânduirii socialiste prevăzută de art. 209

alin. (1) pct. 1 C. pen.

S-au considerat

incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost

înlăturată susținerea pârâtei din întâmpinare conform căreia acțiunea este

inadmisibilă, avându-se în vedere dispozițiile legale care dau posibilitatea

reclamantei să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, aceasta

neputând fi obligată să aleagă calea prevăzută de art. 504 C. proc. pen.

Instanța a constatat

că prin condamnarea reclamantului i s-a produs acestuia un prejudiciu moral constând

în atingerea adusă demnității, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în

urma condamnării sale din partea autorităților, neavând posibilitatea de a se realiza

deplin pe plan social, profesional și familial. Mai mult, reclamantul a fost discriminat

și după executarea pedepsei, neputând să se angajeze.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

În motivarea apelului

declarat de reclamant s-a susținut că este insuficientă suma stabilită de prima

instanță ca despăgubire, făcându-se o descriere a situației reclamantului, a suferințelor

îndurate ca urmare a condamnării sale politice.

Pârâtul a motivat

apelul susținând inadmisibilitatea acțiunii, pe considerentul că reclamantul trebuia

să promoveze o acțiune în condițiile art. 504 C. proc. pen., fiind în posesia unei

hotărâri judecătorești de achitare.

Pârâtul a criticat

cuantumul despăgubirilor morale, apreciind că suma este prea mare, nefiind respectat

principiul acordării unei juste despăgubiri. S-a solicitat să se facă dovada calității

procesuale active unice, cu certificat de moștenitor sau acte de filiație, pentru

a se evita promovarea mai multor acțiuni în vederea solicitării aceluiași drept.

Prin decizia civilă

nr. 277 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, împotriva sentinței

civile nr 197

de la 4 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția

civilă, în Dosarul nr. 8495/101/2009, în contradictoriu cu reclamantul G.I.V.

S-a schimbat sentința

atacată, a fost obligat pârâtul către reclamant la 10.000 euro sau echivalentul

în RON la data plății, reprezentând daune morale.

S-a respins apelul

declarat de reclamantul G.I.V., împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a reținut, în esență, că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire

și nu înlătură drepturile deja stabilite pnn legile anterioare, având ca scop înlăturarea

consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, concluzia fiind aceea că sunt îndreptățite la repararea

prejudiciului moral persoanele care au fost victima unor condamnări cu caracter

politic, care nu a fost satisfăcut adecvat prin legea veche, sau moștenitorii acestora,

în speță fiind dovedite aceste aspecte.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate, prin decizia nr. 5256 din

17 iunie 2011, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte a reținut că, la data la care a fost pronunțată decizia instanța

de apel, erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 82/2010, care au stabilit o limită

până la care poate fi fixată valoarea despăgubirilor acordate cu titlu de daune

morale, aceste dispoziții fiind aplicate de instanță, că ulterior, prin Decizia

nr. 1354/2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională

a admis excepția de neconstituționalitate a dispozozițiilor art. 1 pct. 1 și

art. 2 din O.U.G. nr. 82/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

și a constatat că aceste dispoziții contravin prevederilor art. 18 alin. (1) și

(15) alin. (2) din Constituția României, că prin aceeași decizie, Curtea Constituțională

a statuat că, în condițiile în care acest act normativ cuprinde dispoziții de drept

material, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată

este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Cât privește motivul

de recurs invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

relativ Ia participarea obligatorie a procurorului, Înalta Curte a constatat că,

potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, invocat de recurentul-pârât, participarea

procurorului este obligatorie doar atunci când instanța este investită cu o cerere

prin care se solicită să se constate caracterul politic al condamnării pentru alte

fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2).

Înalta Curte a

statuat că ambele recursuri sunt întemeiate, atâta vreme cât instanța de apel a

analizat pretențiile reclamantului prin prisma plafonului instituit de O.U.G.

nr. 62/2010, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ și în felul acesta

hotărârea instanței de apel este nelegală.

În rejudecare,

Curtea de Apel Craiova, secția l civilă, prin decizia nr. 5 din 1 februarie 2012,

a respins apelul reclamantului, ca nefondat, a admis apelul pârâtului, a schimbat

parțial sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 euro echivalent

în RON cu titlu de daune morale.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar, în rejudecare, a reținut că prin Legea

nr. 221/2009 se aduce o reparație morală persoanelor fizice care au fost condamnate

politic sau cărora li s-au aplicat măsuri administrative cu caracter politic în

perioada 8 martie 1945-decembrie 1989, că această lege are însă caracter de complinire

față de reparația adusă prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

că prin condamnarea reclamantului i s-a produs acestuia un prejudiciu moral constând

în atingerea adusă demnității, onoarei acestuia, familia sa având de suferit de

pe urma condamnării sale din partea autorităților, neavând posibilitatea de a se

realiza pe plan social, profesional și familial.

Împotriva evocatei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului său și schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii.

Recurentul-pârât,

în cadrul primei critici reproșează instanței de apel că, în rejudecare, în al doilea

ciclu procesual, și-a întemeiat soluția pronunțată pe o dispoziție legală inexistentă

din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității ei.

Într-o critică

subsidiară, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă

faptul că instanța de apel în rejudecare a stabilit un cuantum exagerat de mare

al daunelor morale raportat Ia situația de fapt.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul

este fondat sub aspectul criticii principale formulată de recurent.

Deciziile Curții

Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive

și obligatorii, fiind, așadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele

judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1

alin. (5) din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor, este obligatorie.

În ceea ce privește

acțiunile introduse anterior publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recursul în interesul legii, a lămurit această problemă prin Decizia nr. XII

din 19 septembrie 2011 statuând că, urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Așadar, în speță,

nu ne aflăm în prezența unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu re poate vorbi despre existența unui

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2001, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin

acțiune și pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția în rejudecare, în al

doilea ciclu procesual.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că

decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii principale, fapt ce face

inutilă examinarea criticii subsidiare, va admite recursul, va modifica în parte

decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței

apelate în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursul

declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 5 din 1

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, modifică decizia

recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor

P

ublice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva sentinței nr. 197 din 4 mai 2010 a Tribunalului

Mehedinți pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 4 iunie 2013.

Cu opinia

separată a doamnei judecător E.C.:

Respinge recursul declarat de

recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva decizie nr. 5 din 1 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca nefondat.

Opinie separată

Contrar

opiniei majoritare, apreciez că soluția legală este aceea de respingere a

recursului declarat de pârât.

Cauza de față

se afla în al doilea ciclu procesual.

Potrivit art.

311 C. proc. civ., „Hotărârea casată nu are nicio putere potrivit art.

315

alin. (1) „În caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Această

prevedere imperativă constituie garanția procesuală a principiului convențional

al securității și certitudinii juridice, instanța a cărei hotărâre a fost

casată fiind ținută în rejudecare să proceseze la reexaminarea cauzei, în speță,

a apelurilor, în limita și cu respectarea dezlegărilor în drept pe care Ie

conține decizia de casare și care au determinat casarea. Tot imperativ, art.

315 alin. (4) consacră principiul neagravării situației în propria cale de

atac, impunând instanței: „... la rejudecarea procesului după casarea hotărârii

de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

În primul

ciclu procesual, instanța de fond Tribunalul Mehedinți secția civilă a admis în

parte acțiunea reclamantului și l-a obligat pe pârât la plata daunelor morale

în temeiul Legii nr. 221/2009 în un cuantum de

1

50.000 euro.

Sentința instanței

de fond a fost apelată atât de reclamant cât și de pârât sub aspectul

cuantumului despăgubirilor iar instanța de apel, Curtea de Apel Craiova, secția

I civilă, făcând aplicarea dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 62/2010 cu

privire la pragurile valorice instituite și pentru daunele morale, prin decizia

nr. 277 din 23 septembrie 2010 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român,

a schimbat în parte sentința și l-a obligat numai la plata unei sume de 10 000 euro

despăgubiri morale, respingând apelul declarat de reclamant.

Această primă

decizie a instanței de apel a fost atacată cu recurs de ambele părți, iar Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, a admis

recursul declarat de reclamant și pe cel declarat de

pârât

prin decizia

nr. 5256 din 17 iulie 2011, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru

rejudecare Ia aceeași instanță de apel.

Argumentele

care au determinat casarea au constat în greșita aplicare în cauza de față a

criteriilor prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010, deoarece art. I pct. 1 și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010   pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au

fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.

1354/2010, întrucât au creat un tratament distinct  aplicabil persoanelor îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care

instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă.

Potrivit Deciziei

Curții Constituționale nr. 1354/2010: „... la data introducerii cererii de

chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate

sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de

procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act

normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot

parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este

și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 3 martie 2006 privind cauza Blegic v.

Croația, paragraful 81).”

În

rejudecare, instanța de apel cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

a admis apelul declarat de pârât în sensul că a diminuat cuantumul obligației

de plată stabilit prin sentință, la suma de de 40.000 euro echivalent în RON Ia

data plății, cu titlu de daune morale și, pe cale de consecință, apelul

reclamantului prin care acesta cerea majorarea cuantumului acordat inițial, a

fost respins.

Declarând

recurs împotriva acestei decizii, pârâtul invocă ceea ce nu a invocat nici în

fața primei instanțe de recurs, în primul ciclu procesual, și nici a celei de

apel, după casare cu trimitere, incidența Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 respectiv decizia Înaltei Curți dată în interesul legii, nr. 12/2011,

cu privire la neconstituționaiitatea temeiului de drept al acțiunii promovate

de reclamant.

Or, Înalta

Curte, în primul ciclu procesual admițând recursul reclamantului și al

pârâtului sub aspectul criticilor de nelegalitate în determinarea cuantumului

despăgubirilor morale, și-a justificat casarea nu pe declararea

neconstituționalității temeiului de drept indicat de reclamantă în susținerea

acțiunii sale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr.1358/2010

o pentru a dispune luarea în considerare a temeiului de drept al acțiunii în

contextul declarării ca neconstituțională a O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia

Curții Constituționale

nr. 1354/2010 publicată în același Monitor

Oficial, nr. 761/15.11.2010.

Obligatorii

pentru instanță, în rejudecare, au fost dezlegările în drept ale instanței de

recurs față de constatarea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 62/2010, astfel

cum rezultă cu claritate din decizia de casare:

„La rejudecare,

se va avea în vedere temeiul juridic

al cererii și obiectul acesteia prin raportare la Decizia nr. 1354/2010 a

Curții Constituționale și vor fi

analizate toate susținerile și apărările părților."

Înalta Curte dacă considera că

temeiul de drept al acțiunii a dispărut prin declararea neconstituționalității

art 5 alin. (1) lit. a), ar fi  admis numai recursul pârâtului, nu și pe cel al

reclamantului, ar fi modificat decizia atacată și ar fi respins pe acest

considerent acțiunea reclamantului.

Observând și că decizia nr. 12/2011

a Înaltei Curți în interesul legii care a statuat asupra momentului procesual

la care este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu are

aptitudinea de a înlătura de la aplicare dispozițiile procedurale imperative

ale art. 315 și art. 296 C. proc. civ., de altfel, în cauza de față exista o

hotărâre definitivă, hotărârea din 23 septembrie 2010, contrar opiniei

majoritare, consider că recursul declarat de pârât trebuie respins.

La această soluție obligă

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea

dezlegărilor în drept pentru instanța de apel precum și ale art. 315 alin. (4)

C. proc. civ. raportat la art. 296 C. proc. civ. care consacră principiul

neagravării situației în propria cale de atac admisă, reclamantul fiind evident

prejudiciat subsecvent admiterii în parte a acțiunii sale în despăgubiri morale

și admiterii primului său recurs pe fond, în primul ciclu procesual, prin

respingerea acțiunii pe excepția lipsei de temei juridic în cel de al doilea

ciclu procesual.

Drept urmare, dând eficiență

principiilor mai sus enunțate a căror consacrare legislativă o conține art. 316

C. proc. civ., principiului convențional

al securității și certitudinii

juridice

,

în ce privește utilitatea și finalitatea exercitării căilor de

atac si a consecințelor admiterii acestora, apreciez că soluția legală este

aceea de respingere a recursului declarat de pârât.