ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2201/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 197 din 4 mai 2010, a Tribunalului Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G.I.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat pârâtul către reclamant la 150.000 euro, echivalent în RON Ia data plății. Tribunalul a reținut că prin sentința nr. 585 din 24 iunie 1958 Tribunalului Militar București, pronunțată în Dosarul nr. 451/1958, reclamantul G.I.V. a fost condamnat la 10 ani temniță grea și 5 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra orânduirii socialiste prevăzută de art. 209 alin. (1) pct. 1 C. pen.

S-au considerat incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost înlăturată susținerea pârâtei din întâmpinare conform căreia acțiunea este inadmisibilă, avându-se în vedere dispozițiile legale care dau posibilitatea reclamantei să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, aceasta neputând fi obligată să aleagă calea prevăzută de art. 504 C. proc. pen. Instanța a constatat că prin condamnarea reclamantului i s-a produs acestuia un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnității, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în urma condamnării sale din partea autorităților, neavând posibilitatea de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Mai mult, reclamantul a fost discriminat și după executarea pedepsei, neputând să se angajeze. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. În motivarea apelului declarat de reclamant s-a susținut că este insuficientă suma stabilită de prima instanță ca despăgubire, făcându-se o descriere a situației reclamantului, a suferințelor îndurate ca urmare a condamnării sale politice. Pârâtul a motivat apelul susținând inadmisibilitatea acțiunii, pe considerentul că reclamantul trebuia să promoveze o acțiune în condițiile art. 504 C. proc. pen., fiind în posesia unei hotărâri judecătorești de achitare. Pârâtul a criticat cuantumul despăgubirilor morale, apreciind că suma este prea mare, nefiind respectat principiul acordării unei juste despăgubiri.

S-a solicitat să se facă dovada calității procesuale active unice, cu certificat de moștenitor sau acte de filiație, pentru a se evita promovarea mai multor acțiuni în vederea solicitării aceluiași drept. Prin decizia civilă nr. 277 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, împotriva sentinței civile nr 197 de la 4 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția civilă, în Dosarul nr. 8495/101/2009, în contradictoriu cu reclamantul G.I.V. S-a schimbat sentința atacată, a fost obligat pârâtul către reclamant la 10.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale.

S-a respins apelul declarat de reclamantul G.I.V., împotriva aceleiași sentințe. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut, în esență, că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite pnn legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concluzia fiind aceea că sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral persoanele care au fost victima unor condamnări cu caracter politic, care nu a fost satisfăcut adecvat prin legea veche, sau moștenitorii acestora, în speță fiind dovedite aceste aspecte. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate, prin decizia nr. 5256 din 17 iunie 2011, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că, la data la care a fost pronunțată decizia instanța de apel, erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 82/2010, care au stabilit o limită până la care poate fi fixată valoarea despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, aceste dispoziții fiind aplicate de instanță, că ulterior, prin Decizia nr. 1354/2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 82/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și a constatat că aceste dispoziții contravin prevederilor art. 18 alin. (1) și (15) alin. (2) din Constituția României, că prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a statuat că, în condițiile în care acest act normativ cuprinde dispoziții de drept material, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Cât privește motivul de recurs invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, relativ Ia participarea obligatorie a procurorului, Înalta Curte a constatat că, potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, invocat de recurentul-pârât, participarea procurorului este obligatorie doar atunci când instanța este investită cu o cerere prin care se solicită să se constate caracterul politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). Înalta Curte a statuat că ambele recursuri sunt întemeiate, atâta vreme cât instanța de apel a analizat pretențiile reclamantului prin prisma plafonului instituit de O.U.G. nr. 62/2010, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ și în felul acesta hotărârea instanței de apel este nelegală.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția l civilă, prin decizia nr. 5 din 1 februarie 2012, a respins apelul reclamantului, ca nefondat, a admis apelul pârâtului, a schimbat parțial sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 euro echivalent în RON cu titlu de daune morale. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar, în rejudecare, a reținut că prin Legea nr. 221/2009 se aduce o reparație morală persoanelor fizice care au fost condamnate politic sau cărora li s-au aplicat măsuri administrative cu caracter politic în perioada 8 martie 1945-decembrie 1989, că această lege are însă caracter de complinire față de reparația adusă prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, că prin condamnarea reclamantului i s-a produs acestuia un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnității, onoarei acestuia, familia sa având de suferit de pe urma condamnării sale din partea autorităților, neavând posibilitatea de a se realiza pe plan social, profesional și familial. Împotriva evocatei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii. Recurentul-pârât, în cadrul primei critici reproșează instanței de apel că, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, și-a întemeiat soluția pronunțată pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității ei.

Într-o critică subsidiară, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă faptul că instanța de apel în rejudecare a stabilit un cuantum exagerat de mare al daunelor morale raportat Ia situația de fapt. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat sub aspectul criticii principale formulată de recurent. Deciziile Curții Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive și obligatorii, fiind, așadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

În ceea ce privește acțiunile introduse anterior publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, a lămurit această problemă prin Decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 statuând că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Așadar, în speță, nu ne aflăm în prezența unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu re poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acțiune și pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția în rejudecare, în al doilea ciclu procesual. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii principale, fapt ce face inutilă examinarea criticii subsidiare, va admite recursul, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței apelate în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară: Admite recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 5 din 1 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor P ublice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva sentinței nr. 197 din 4 mai 2010 a Tribunalului Mehedinți pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acțiunea ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 4 iunie 2013. Cu opinia separată a doamnei judecător E.C.: Respinge recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva decizie nr. 5 din 1 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca nefondat.

Opinie separată Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluția legală este aceea de respingere a recursului declarat de pârât. Cauza de față se afla în al doilea ciclu procesual. Potrivit art. 311 C. proc. civ., „Hotărârea casată nu are nicio putere potrivit art. 315 alin. (1) „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Această prevedere imperativă constituie garanția procesuală a principiului convențional al securității și certitudinii juridice, instanța a cărei hotărâre a fost casată fiind ținută în rejudecare să proceseze la reexaminarea cauzei, în speță, a apelurilor, în limita și cu respectarea dezlegărilor în drept pe care Ie conține decizia de casare și care au determinat casarea.

Tot imperativ, art. 315 alin. (4) consacră principiul neagravării situației în propria cale de atac, impunând instanței: „... la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”. În primul ciclu procesual, instanța de fond Tribunalul Mehedinți secția civilă a admis în parte acțiunea reclamantului și l-a obligat pe pârât la plata daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 în un cuantum de 1 50.000 euro. Sentința instanței de fond a fost apelată atât de reclamant cât și de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor iar instanța de apel, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, făcând aplicarea dispozițiilor art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 cu privire la pragurile valorice instituite și pentru daunele morale, prin decizia nr. 277 din 23 septembrie 2010 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, a schimbat în parte sentința și l-a obligat numai la plata unei sume de 10 000 euro despăgubiri morale, respingând apelul declarat de reclamant. Această primă decizie a instanței de apel a fost atacată cu recurs de ambele părți, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamant și pe cel declarat de pârât prin decizia nr. 5256 din 17 iulie 2011, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecare Ia aceeași instanță de apel. Argumentele care au determinat casarea au constat în greșita aplicare în cauza de față a criteriilor prevăzute de O.U.G.

nr. 62/2010, deoarece art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, întrucât au creat un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă. Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010: „... la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G.

nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 3 martie 2006 privind cauza Blegic v. Croația, paragraful 81).” În rejudecare, instanța de apel cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. a admis apelul declarat de pârât în sensul că a diminuat cuantumul obligației de plată stabilit prin sentință, la suma de de 40.000 euro echivalent în RON Ia data plății, cu titlu de daune morale și, pe cale de consecință, apelul reclamantului prin care acesta cerea majorarea cuantumului acordat inițial, a fost respins.

Declarând recurs împotriva acestei decizii, pârâtul invocă ceea ce nu a invocat nici în fața primei instanțe de recurs, în primul ciclu procesual, și nici a celei de apel, după casare cu trimitere, incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 respectiv decizia Înaltei Curți dată în interesul legii, nr. 12/2011, cu privire la neconstituționaiitatea temeiului de drept al acțiunii promovate de reclamant. Or, Înalta Curte, în primul ciclu procesual admițând recursul reclamantului și al pârâtului sub aspectul criticilor de nelegalitate în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, și-a justificat casarea nu pe declararea neconstituționalității temeiului de drept indicat de reclamantă în susținerea acțiunii sale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr.1358/2010 o pentru a dispune luarea în considerare a temeiului de drept al acțiunii în contextul declarării ca neconstituțională a O.U.G.

nr. 62/2010 prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 publicată în același Monitor Oficial, nr. 761/15.11.2010. Obligatorii pentru instanță, în rejudecare, au fost dezlegările în drept ale instanței de recurs față de constatarea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 62/2010, astfel cum rezultă cu claritate din decizia de casare: „La rejudecare, se va avea în vedere temeiul juridic al cererii și obiectul acesteia prin raportare la Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale și vor fi analizate toate susținerile și apărările părților." Înalta Curte dacă considera că temeiul de drept al acțiunii a dispărut prin declararea neconstituționalității art 5 alin. (1) lit. a), ar fi admis numai recursul pârâtului, nu și pe cel al reclamantului, ar fi modificat decizia atacată și ar fi respins pe acest considerent acțiunea reclamantului.

Observând și că decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți în interesul legii care a statuat asupra momentului procesual la care este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu are aptitudinea de a înlătura de la aplicare dispozițiile procedurale imperative ale art. 315 și art. 296 C. proc. civ., de altfel, în cauza de față exista o hotărâre definitivă, hotărârea din 23 septembrie 2010, contrar opiniei majoritare, consider că recursul declarat de pârât trebuie respins. La această soluție obligă prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea dezlegărilor în drept pentru instanța de apel precum și ale art. 315 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 296 C. proc.

civ. care consacră principiul neagravării situației în propria cale de atac admisă, reclamantul fiind evident prejudiciat subsecvent admiterii în parte a acțiunii sale în despăgubiri morale și admiterii primului său recurs pe fond, în primul ciclu procesual, prin respingerea acțiunii pe excepția lipsei de temei juridic în cel de al doilea ciclu procesual. Drept urmare, dând eficiență principiilor mai sus enunțate a căror consacrare legislativă o conține art. 316 C. proc. civ., principiului convențional al securității și certitudinii juridice , în ce privește utilitatea și finalitatea exercitării căilor de atac si a consecințelor admiterii acestora, apreciez că soluția legală este aceea de respingere a recursului declarat de pârât.