ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, la data de 12 martie 2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta S.A., prin căsătorie A., a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri, în valoare de 10.000.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, precum și la plata drepturilor salariale pe perioada executării pedepsei, respectiv 10 ianuarie 1959 - 16 ianuarie 1963; cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 540 din 12 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea precizată; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.000 euro daune morale; a respins petitul privind acordarea drepturilor salariale; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar București, reclamanta a fost condamnată, la 5 ani închisoare corecțională și la 3 ani interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale. Întrucât această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral astfel suferit, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, apreciindu-se că suma de 10.000 euro este suficientă pentru acoperirea consecințelor negative pe care le-a produs această condamnare nedreaptă.

În ceea ce privește petitul privind acordarea drepturilor salariale pe perioada 10 ianuarie 1959 - 16 ianuarie 1963, s-a apreciat că acesta este neîntemeiat în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care dau dreptul persoanelor condamnate la despăgubiri materiale reprezentând exclusiv echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu a primit despăgubiri pentru ele. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia nr. 57 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a admite apelul pârâtului, curtea a avut în vedere următoarele considerente: La data promovării acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, în raport de care exista posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, dispoziții legale arătate au fost declarate neconstituționale. Ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția.

În această situație, instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. La data soluționării apelului declarat în cauză, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze.

Așadar, întrucât la data când se soluționează apelul nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii , aceasta este neîntemeiată în privința cererii de acordare a daunelor morale. Critica privind nulitatea sentinței pentru motivul că la judecată nu a participat procurorul este nefondată, având în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009, în raport de care participarea procurorului este obligatorie doar în cazul în care se solicită constatarea caracterului politic al măsurii aplicate, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Pentru a respinge apelul reclamantei, examinat prin prisma susținerilor făcute de parte la fond, în condițiile în care nu și-a motivat calea de atac, curtea a reținut următoarele: Instanța de fond a apreciat corect, ca fiind neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor salariale pe perioada 10 ianuarie 1959 - 16 ianuarie 1963. În raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, precum și la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu a primit despăgubiri pentru ele.

Instanța a constatat întemeiat că drepturile salariale de care a fost lipsită reclamanta pe perioada condamnării nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii menționate expres de lege, neputând constitui nici prejudiciu moral și nefăcând parte nici din categoria de bunuri confiscate. Pentru motivele arătate în analiza apelului declarat de pârât, față de declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, apare ca neîntemeiat și capătul de cerere privind acordarea daunelor morale. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a formulat următoarele critici: 1. În mod greșit, instanța de apel a considerat că, în condițiile în care, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, acțiunea este neîntemeiată. În acest sens, instanța a apreciat greșit că raportului juridic dedus judecații i se aplică decizia Curții Constituționale menționate. Potrivit principiului tempus regit actum (actul sau raportul juridic este guvernat de prevederile legale în vigoare la data întocmirii sau nașterii lui), decizia Curții Constituționale nu se aplică prezentei cauze, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.

În speță avem de-a face cu ultractivitatea legii civile, în sensul că dispozițiile legale care își încetează efectele (sau sunt abrogate) își produc efectele, după abrogarea lor, în cazul raporturilor juridice născute în timpul în care au fost în vigoare, dar nu își mai produc efectele în cazul raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii. Problema care se pune, în speță, este aceea a stabilirii prejudiciului moral suferit și, implicit, a cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanță. Este de notorietate modul dur și inuman în care s-au aplicat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către organele de represiune comuniste (securitate, miliție), măsurile punitive (fie că a fost vorba de condamnări politice, fie că a fost vorba de măsuri administrative cu caracter politic) luate împotriva „dușmanilor poporului”, oameni care nu aveau altă vină decât aceea de a fi considerați dușmani de clasă.

Aceasta este și situația reclamantei căreia, datorită vicisitudinilor și condițiilor mizere din detenție, i-a fost afectată starea de sănătate, acutizând grave probleme medicale. Este foarte adevărat că nu există un sistem clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a suferințelor fizice și psihice pe care le-a îndurat și nici cuantumul daunelor morale ce trebuie acordate pentru a „acoperi” acest prejudiciu, dar doctrina și practica judiciară au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanța să le aibă în vedere atunci când stabilește acest prejudiciu și cuantumul daunelor morale ce se vor acorda. Prejudiciul suferit se apreciază după importanța valorii lezate, după gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice suferite.

În cauză, reclamanta a fost lezată atât în ceea ce privește viata sa personală, libertatea, sănătatea, proprietatea, iar suferințele fizice și psihice suferite sunt dincolo de orice îndoială. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în așa fel încât victimei să i se procure o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Este de netăgăduit că prin detenția de 5 ani, reclamantei i s-au produs suferințe pe plan moral și social, că i s-a adus o gravă atingere drepturilor sale morale, fiindu-i știrbită demnitatea umană, libertatea individuală, sănătatea și viata și că, din acest punct de vedere, detenția i-a produs un prejudiciu moral care justifică acordarea unor daune morale; frigul, înfometarea, spaima de acei ani, batjocura la care a fost supusă și ulterior, după revenirea din detenție, i-au zguduit acesteia sănătatea și i-au pus la grea încercare starea fizică, intelectuală și morală. 2. În mod greșit, instanțele au respins cererea privind acordarea drepturilor salariale, pe considerentul că nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii expres menționate de lege.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă, prin care recurenta-reclamantă tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de apel.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. 2. De asemenea, nu este fondată nici critica vizând neacordarea drepturilor salariale pretinse pentru perioada detenției. Conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada comunistă are dreptul la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare (…), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005”.

Prin urmare, prejudiciul material susceptibil de reparare în baza Legii nr. 221/2009 nu poate consta decât în contravaloarea bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea ce nu este cazul în speță, unde reclamanta pretinde contravaloarea drepturilor salariale aferente perioadei de executare a condamnării cu caracter politic. Cum daunele materiale pretinse de reclamantă nu se încadrează în categoria celor reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția fondului de respingere a petitului cu acest obiect. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 57 din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.