ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2418/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2010, reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea la pedeapsa închisorii corecționale de 6 ani și 6 ani degradare civică pentru uneltire contra orânduirii sociale din România. În motivarea cererii, a arătat că, în data de 21 octombrie 1948, fiind student în anul III la Facultatea de Agronomie din Iași, a fost arestat, cercetat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale din România la 7 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică prin sentința penală nr. 269 din 02 martie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 301 din 07 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P. A fost obligat pârâtul S.R., prin M.F.P., să achite reclamantului suma de 300.000 Euro sau echivalentul în lei, la cursul BNR, în ziua plății. În justificarea soluției tribunalul a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 – 22 Decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probele administrate în cauză instanța a apreciat că prin condamnarea suferită, reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale. Privarea de libertate a reclamantului a condus la lezarea și a altor drepturi fundamentale respectiv, onoarea și reputația sa. De asemenea, după momentul eliberării reclamantului din penitenciar i-a fost afectată viața socială, dar și cea familială. Recunoașterea unui drept de despăgubire este fundamentat pe voința de a oferi o satisfacție care să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, așa încât la cuantificarea sumei ce s-a acordat instanța a pus accentul pe importanța prejudiciului suferit de victimă, respectiv de autorul reclamantului.

În cauza dedusă judecății, instanța a avut în vedere concret că, în perioada condamnării, reclamantul a fost supus la suferințe fizice, psihice, obligat să îndure nenumărate lipsuri care i-au periclitat un drept elementar și anume dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit libertatea de a dispune și a se mișca cum dorește, de a-și continua activitățile anterioare, de a obține venituri corespunzătoare aptitudinilor sale, toate aceste fiind drepturi personale ocrotite de lege pentru protejarea cărora se impune o anumită compensare a posibilităților pe care reclamantul le avea anterior vătămării. Aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanță pentru cuantificarea prejudiciului moral făcându-se o apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă corespunzător prejudiciului real și efectiv produs reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 95 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P.; a schimbat sentința civilă și a respins acțiunea formulată de reclamantul S.C. reținând următoarele: Reclamantul S.C., în calitate de persoană care a fost arestat, cercetat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale din România, a formulat acțiune în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea daunelor morale prevăzute de lege. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost contestate de Stat, prin M.F.P., prin ridicarea excepției de neconstituționalitate, care a fost soluționată prin decizia nr. 1358, pronunțată de Curtea Constituțională, la data de 21 octombrie 2010. Prin această hotărâre, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R.

și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Această decizie a Curții Constituționale este definitivă și general obligatorie, iar, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

în data de 15 noiembrie 2010, astfel că, potrivit dispozițiilor legale de mai sus, începând cu această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situația în care în termen de 45 zile Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să își înceteze efectele juridice. Constatându-se că în perioada ulterioară publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale, în termenul de 45 de zile, prevăzut de această decizie, Parlamentul nu a adoptat alte dispoziții legale referitoare la Legea nr. 221/2009, care să fie în acord cu dispozițiile Constituției, prevederile acestei legi își încetează efectele juridice.

Prin urmare, acțiunea pentru plata daunelor morale formulată de reclamant este neîntemeiată, putând fi acordate însă ca măsuri reparatorii despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009, dar acestea nu fac obiectul prezentei acțiuni. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.C. (decedat) și continuat de moștenitorul acestuia S.O.I., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, se datorează „neînțelgerii” Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și a aplicării greșite a legii.

Recurentul - reclamantul mai susține că temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța care poate schimba acest temei după ce a fost pus în discuția părților. Altfel spus, instanța putea judeca prezenta cauză și din perspectiva art. 504 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999 și art. 1000 C. civ. Un alt motiv de recurs vizează neacordarea cheltuielilor de judecată, recurentul susținând că statul este în culpă. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

În ceea ce privește criticile privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 504 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, 999 și 1000 C. civ, este de reținut că, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ. În condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 1, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ., sunt redate în teza II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. și continuat de moștenitorul acestuia S.O.I. împotriva deciziei nr. 95 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2012.