ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2418/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2418/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

26 aprilie 2010, reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R.,

reprezentat prin M.F.P., a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească, să se

dispună obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 Euro, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea la pedeapsa închisorii

corecționale de 6 ani și 6 ani degradare civică pentru uneltire contra

orânduirii sociale din România.

În motivarea cererii, a arătat că, în

data de 21 octombrie 1948, fiind student în anul III la Facultatea de Agronomie din Iași, a fost arestat, cercetat și condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale din România la 7 ani muncă

silnică și 7 ani degradare civică prin sentința penală nr. 269 din 02 martie 1949,

pronunțată de Tribunalul Militar.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 1 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 301 din 07

iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat

prin M.F.P.

A fost obligat pârâtul S.R., prin M.F.P.,

să achite reclamantului suma de 300.000 Euro sau echivalentul în lei, la cursul

BNR, în ziua plății.

În justificarea soluției tribunalul

a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice

persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 – 22

Decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la

intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probele administrate în cauză

instanța a apreciat că prin condamnarea suferită,  reclamantului i-au fost

cauzate prejudicii materiale și morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în

condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social

și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător

pregătirii sale.

Privarea de libertate a

reclamantului a condus la lezarea și a altor drepturi fundamentale respectiv,

onoarea și reputația sa.

De asemenea, după momentul

eliberării reclamantului din penitenciar i-a fost afectată viața socială, dar

și cea familială.

Recunoașterea unui drept de

despăgubire este fundamentat pe voința de a oferi o satisfacție care să aibă o

reală corespondență cu prejudiciul, așa încât la cuantificarea sumei ce s-a

acordat instanța a pus accentul pe importanța prejudiciului suferit de victimă,

respectiv de autorul reclamantului.

În cauza dedusă judecății, instanța

a avut în vedere concret că, în perioada condamnării, reclamantul a fost supus

la suferințe fizice, psihice, obligat să îndure nenumărate lipsuri care i-au

periclitat un drept elementar și anume dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit

libertatea de a dispune și a se mișca cum dorește, de a-și continua activitățile

anterioare, de a obține venituri corespunzătoare aptitudinilor sale, toate

aceste fiind drepturi personale ocrotite de lege pentru protejarea cărora se

impune o anumită compensare a posibilităților pe care reclamantul le avea anterior

vătămării.

Aceste aspecte au fost avute în

vedere de către instanță pentru cuantificarea prejudiciului moral făcându-se o

apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă corespunzător prejudiciului real și

efectiv produs reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 95 din 14

februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P.; a

schimbat sentința civilă și a respins acțiunea formulată de reclamantul S.C. reținând

următoarele:

Reclamantul S.C., în calitate de

persoană care a fost arestat, cercetat și condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale din România, a formulat acțiune

în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea daunelor

morale prevăzute de lege.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost contestate de Stat, prin M.F.P., prin ridicarea

excepției de neconstituționalitate, care a fost soluționată prin decizia nr. 1358,

pronunțată de Curtea Constituțională, la data de 21 octombrie 2010. Prin

această hotărâre, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R.

și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din nr. 221/2009

sunt neconstituționale. Această decizie a Curții Constituționale este

definitivă și general obligatorie, iar, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei, dacă în acest

interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Decizia Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. în data de 15 noiembrie 2010, astfel că, potrivit

dispozițiilor legale de mai sus, începând cu această dată, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în

situația în care în termen de 45 zile Parlamentul nu pune de acord aceste

prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să își înceteze efectele

juridice.

Constatându-se că în perioada

ulterioară publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale, în termenul

de 45 de zile, prevăzut de această decizie, Parlamentul nu a adoptat alte

dispoziții legale referitoare la Legea nr. 221/2009, care să fie în acord cu

dispozițiile Constituției, prevederile acestei legi își încetează efectele

juridice.

Prin urmare, acțiunea pentru plata

daunelor morale formulată de reclamant este neîntemeiată, putând fi acordate

însă ca măsuri reparatorii despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1)

lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009, dar acestea nu fac obiectul prezentei

acțiuni.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul S.C. (decedat) și continuat de

moștenitorul acestuia S.O.I., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamantul a arătat că soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, se datorează „neînțelgerii” Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale și a aplicării greșite a legii.

Recurentul - reclamantul mai susține

că temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanța care poate schimba acest

temei după ce a fost pus în discuția părților.

Altfel spus, instanța putea judeca

prezenta cauză și din perspectiva art. 504 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art.

999 și art. 1000 C. civ.

Un alt motiv de recurs vizează

neacordarea cheltuielilor de judecată, recurentul susținând că statul este în culpă.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale

consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată

de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci

când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul

procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul

sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această

creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul

Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că

reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ș.a. contra

Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern,

întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011),

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

În ceea ce privește criticile

privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept,

respectiv art. 504 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, 999 și 1000 C. civ, este

de reținut că, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat

cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art.

294 C. proc. civ.

În condițiile în care reclamantul a

invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de

dispozițiile art. 1, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, examinate ca

atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor

prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, atare act de procedură este

contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora

„În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are

caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la regula prevăzută în

art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în teza II și în alin. (2)

din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza

acesteia.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor,

astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Din perspectiva celor expuse,

motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul S.C. și continuat de moștenitorul acestuia S.O.I. împotriva

deciziei nr. 95 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.