ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 96 din 1 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosar nr. 8496/101/2009, s-a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată formulată de reclamantul D.I.D. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 Euro (echivalent în lei la data plății efective) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea aplicată prin sentința penală nr. 243 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova. A obligat pârâtul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin sentința nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova pronunțată în dosarul nr. 135/1959, reclamantul D.D. a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, suspendarea exercitării drepturilor civile pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, condamnare aplicată reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936 ce constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Instanța de fond a luat în considerare dispozițiile art.5 din același act normativ conform cu care – orice persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probele administrate în cauză, instanța a apreciat că prin condamnarea suferită, reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale. S-a mai avut în vedere că privarea de libertate a reclamantului a condus la lezarea și a altor drepturi fundamentale respectiv, onoarea și reputația sa, precum și accesul la învățământ și că, după momentul eliberării reclamantului din penitenciar, i-a fost afectată viața socială dar și cea familială. Aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanță pentru cuantificarea prejudiciului moral făcându-se o apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă corespunzător prejudiciului real și efectiv produs reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova a fost respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Mehedinți. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a avut în vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic, ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. S-a mai reținut că legea are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent. Instanța de apel a reținut că reclamantul a dovedit că a fost condamnat politic în anul 1959 pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., că a executat o pedeapsă privativă de libertate timp de 4 ani, fiind îndeplinite condițiile cerute de art. 1 și art. 5 din lege. Daunele morale s-au acordat pentru prejudiciul suferit de reclamant ca victimă a unei condamnări politice.

Condamnarea penală, executarea unei pedepse în închisorile comuniste, lipsirea de bunuri personale, îndepărtarea de familie, de societate sunt măsuri ce au lezat demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale și nepatrimoniale ocrotite de lege și au avut drept consecințe un prejudiciu moral care au justificat acordarea unei compensații materiale. Întinderea acestei compensații s-a stabilit pe baza unor criterii bine analizate, cum ar fi durata măsurii abuzive, condițiile de viață, precum și consecințele produse asupra persoanei ori a familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ținând cont și de aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză.

S-a reținut că în cauză nu este obligatorie participarea procurorului. Împotriva deciziei nr. 181 din 3 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Mehedinți, susținând că în mod greșit s-au acordat reclamantului daune morale, acestea fiind neîntemeiate și nedovedite, că aceste daune s-au acordat într-un cuantum exagerat. La termenul din 28 martie 2011, reprezentantul Ministerului Public a invocat un motiv de casare de ordine publică, respectiv nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel, întrucât la dezbateri nu a participat procurorul, participarea sa în astfel de litigii fiind obligatorie. Prin decizia nr. 2824 din 28 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Mehedinți, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente: În temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 pot fi promovate două genuri de acțiuni distincte: acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată potrivit art.4; acțiunea în pretenții reprezentând daune morale și/sau materiale suferite de persoana condamnată politic sau față de care a fost luată o măsură administrativă cu acest caracter, reglementată de art. 5. Pentru acțiunea în constatare a fost reglementată în mod expres competența în primă instanță a tribunalului, și participarea procurorului la judecarea acestor cereri.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie în cazurile privind cererile ce au ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrativ, iar pronunțarea unei hotărâri fără participarea reprezentantului Parchetului constituie nulitate de ordine publică. Norma indicată este imperativă, iar nerespectarea ei este de natură a atrage nulitatea hotărârii pronunțate. Cadrul legal al participării procurorului la activitatea juridică este reglementat de art. 131 alin. (1) din Constituția României, art. 24 C. proc. civ. și art. 62 – 69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc.

civ. stabilește că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror obligatorii” și concretizează modalitățile practice de acțiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege, participă în condițiile legii la ședințele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii. În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenție determină nulitatea hotărârii pronunțate de instanță.

În speță, rezultă că cerința instituită de art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfășurarea judecății cererilor întemeiate pe act normativ în prezența și cu concluziile procurorului, nu a fost respectată, situație ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunțate și face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Din analiza acestui text rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, producerea unor vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât anularea actului.

Prin decizia civilă nr. 284 din 4 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 8496/101/2009 s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, împotriva sentinței civile nr. 96 din 1 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 8496/101/2009, în contradictoriu cu reclamantul D.I.D. S-a anulat în tot procedura urmată și sentința civilă susmenționată și s-a reținut procesul spre judecare.

S-a fixat termen de fond la 13 septembrie 2011. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: Referitor la condiția nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, în speță este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesului pe fondul căruia s-au pronunțat cele două hotărâri lipsește procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. În ceea ce privește vătămarea, aceasta reprezintă o noțiune complexă, ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale părților, ci se extinde inclusiv la justa soluționare a cauzei, fiind produsă în speță prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societății” respectiv, procurorul.

Or, interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, ce poate fi invocată în orice fază a procesului civil, de oricare din părți și de instanță, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută neputând fi acoperite. Dat fiind că situațiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv participarea procurorului în procesul civil, sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulității nu poate fi înlăturat, astfel că hotărârile pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea judecății în cadrul procesual prevăzut de lege. În cazul de față participarea procurorului era obligatorie potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, text menționat anterior.

În rejudecare, Curtea a pus în discuția părților excepția de ordine publică a nulității sentinței civile, întrucât la dezbateri nu a fost prezent procurorul, deși participarea sa în astfel de litigii era obligatorie, dezlegare obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de recurs. Prin decizia nr. 302 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.I.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009, reținută spre rejudecare în urma anulării sentinței civile nr. 96 din 1 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 8496/101/2009, prin decizia civilă nr. 284 din 4 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 8496/101/2009.

Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 8.000 Euro (echivalentul în lei la data plății efective) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea aplicată prin sentința penală nr. 243 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova.

În considerentele deciziei, instanța a reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009, persoanele sau moștenitorii persoanelor care au făcut obiectul unei condamnări sau a unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, obligarea Statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autor, textul ce a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2011, astfel că în prezent nu mai este în vigoare un astfel de temei pentru acordarea despăgubirilor morale.

S-a argumentat că cele două decizii ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii reclamanților, așa cum este cazul în speță, decizia Curții de Apel Craiova fiind dată la 3 iunie 2010. De asemenea, s-a mai reținut că prin decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a statuat în mod obligatoriu că în urma deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, ceea ce înseamnă că per a contrario, cauzele soluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale urmează să fie examinate în continuare din perspectiva art. 5 alin. (1) lit.1 teza I Legea nr. 221/2009.

Instanța a considerat că o astfel de soluție este impusă de aplicarea normelor de drept stabilite de practica instanței de contencios al drepturilor omului de la Strassbourg, întrucât la data pronunțării hotărârii definitive, cu caracter executoriu, reclamanții au devenit titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, astfel că modificările legislative intervenite ulterior nu pot aduce atingere acestuia și că această interpretare adusă noțiunii de „bun”, în accepțiunea art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene a drepturilor omului rezidă în considerentele cauzelor Străin și alții contra României (Hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, paragraful nr.38); Sebastian Taub contra României (hotărârea CEDO din 21 septembrie 2006, paragraful 37), Atanasiu Marshall contra României (Hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, paragraful 23), Gabriel contra României (Hotărârea CEDO din 8 martie 2007, paragrafele 25, 26), Aldea contra României (Hotărârea CEDO din 24 ianuarie 2008, paragraful 24), și Czaran și Grofcsik împotriva României (Hotărârea CEDO din 2 iunie 2009). Ca urmare, instanța a apreciat că se impune a se stabili dacă, în raport și de prevederile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, prejudiciul suferit de reclamant a fost deja reparat sau dacă se impune în continuare acordarea unei reparații.

Fiind luat în considerare scopul stabilirii de daune morale în situațiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 și faptul incontestabil prin condamnarea dispusă împotriva reclamantului, prin sentința penală nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, în dosarul nr. 135/1959, la pedeapsa de 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, suspendarea exercitării drepturilor civile, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, și că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, prin urmare, dreptul la repararea prejudiciului s-a născut în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a statuat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral generat de incertitudine, neliniște, izolare, hărțuire, sentimente de abandon, frustrare și insecuritate, pierderea șanselor de angajare sau devenire profesională.

De aceea, judecând în echitate, cu respectarea principiului proporționalității despăgubirilor acordate cu prejudiciul creat, prin raportare la criteriile stabilite prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 și circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea a apreciat că suma de 8.000 Euro (echivalentul în lei la data plății) reprezintă o reparație echitabilă pentru condamnarea reclamantului, suma solicitată de reclamant prin acțiunea introductivă fiind excesivă, care ar tinde la o îmbogățire fără justă cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul D.I.D., Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, considerând-o nelegală. 1. Cererea de recurs a reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și conține următoarele critici: Casarea deciziei nr. 181 din 3 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova s-a făcut ca urmare a unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe o chestiune interpretabilă, aceea a obligativității participării procurorului la judecarea a cauzei, fără a fi date îndrumări instanței de trimitere de a examina cuantumul despăgubirilor, motiv pentru care decizia atacată este nelegală. Recurentul consideră că, instanța de apel, rejudecând cauza, fără a administra alte probe și fără a avea alte criterii, a diminuat cuantumul despăgubirilor în mod nejustificat, procedând în aceeași manieră cum a procedat Tribunalul Militar în anul 1959 când l-a condamnat la 8 ani de închisoare pentru faptul că s-a opus unui regim totalitar.

Se arată că, raportat la suferințele fizice și psihice îndurate în perioada în care și-a pierdut părinții și a fost împiedicat să evolueze din punct de vedere social și profesional, situație ce a continuat și după data eliberării, suma acordată prin decizia recurată este derizorie și batjocoritoare. Recurentul apreciază că suma de 25.000 Euro ce îi fusese acordată în primul ciclu procesual – chiar dacă nu putea acoperi suferințele îndurate în perioada executării pedepsei și după executare – reprezenta totuși acordarea unei satisfacții de ordin moral și era o sumă echitabilă raportată la data executării pedepsei. 2. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice critică decizia recurată din perspectiva art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. pentru următoarele considerente: Decizia este nelegală pentru că daunele morale acordate nu mai au temei legal prin pronunțarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituțională, care a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (2) teza I din Legea nr. 221/2009 și a deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii prin care s-a stabilit că după data de 15 noiembrie 2010 – data publicării deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale -, dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.

Recurentul susține că, de altfel, în motivarea deciziei atacate singurul temei al soluției pronunțate este acela al „judecării în echitate”, fără a exista actul normativ pe care se sprijină această hotărâre și care să constituie temeiul legal al acesteia. 3. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova consideră că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive: În cauza dedusă judecății, dispozițiile deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii prin care s-a stabilit că după data de 15 noiembrie 2010 – data publicării deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale – dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, decizia nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova a fost casată prin decizia nr. 2824 din 28 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în rejudecarea cauzei întreaga procedură a fost anulată.

Citând dispozițiile art. 299 C. proc. civ. și art. 311 C. proc. civ., recurentul consideră că reclamantul nu are o hotărâre definitivă de acordare a despăgubirilor morale ce poate fi pusă în executare și care să reprezinte un „bun” în sensul Convenției Europene a drepturilor omului și să beneficieze de protecția dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Prin întâmpinarea depusă la data de 9 martie 2012, recurentul reclamant a solicitat respingerea recursurilor declarate de intimați, considerând că soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual de Curtea de Apel Craiova sunt corecte. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Înalta Curte constată următoarele: 1. În ceea privește recursul declarat de reclamant, se constată că deși sunt indicate ca temei de drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. din argumentarea adusă prin cerere recurentul antamează critici relative la hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost casată decizia nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova precum și aspecte ce țin de cuantumul despăgubirilor ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. una din mențiunile obligatorii ce se cer a fi conținute de cererea de recurs este aceea a motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Același text reglementează și sancțiunea ce se aplică în situația lipsei acestei mențiuni, aceasta fiind nulitatea cererii de recurs. Or, în cuprinsul cererii de recurs a reclamantei nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei atacate, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate strict și limitativ reglementate prin art. 304 C. proc.

civ., ci doar o succesiune de fapte și afirmații fără a fi structurate din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de articolul anterior menționat și, în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar în recurs. În atare situație, Înalta Curte va da eficiență sancțiunii prevăzute de art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și va constata nulitatea cererii de recurs. 2. În contextul în care recursurile declarate de pârâți conțin, în esență, aceleași critici Înalta Curte le va grupa și le va răspunde prin considerente comune.

Așa cum sunt redate considerentele pe care instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată pe fondul cauzei, raționamentul acesteia a fost corect, însă aplicarea acestuia la situația concretă din cauză s-a bazat pe o eroare în ceea ce privește existența unei hotărâri definitive la data de 15 noiembrie 2011. Astfel, în mod corect s-a reținut că prin decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a statuat în mod obligatoriu că în urma deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Asta înseamnă că, cele două decizii ale Curții Constituționale – nr. 1358 și nr. 1360/2010, publicate în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2011 - produc efecte juridice asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii reclamanților, situație în care acestea din urmă vor fi soluționate în continuare din perspectiva art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009. Numai că, instanța de apel a omis a observa că decizia civilă nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova la care s-a raportat nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care a fost casată prin decizia nr. 2824 din 28 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai mult, prin decizia nr. 284 din 4 iulie 2011, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, declarat împotriva sentinței nr. 96 din 1 martie 2010 a Tribunalului Mehedinți pe care a anulat-o și a reținut cauza spre rejudecare. Cum, potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, instanța avea a lua în considerare că reclamantul nu are o hotărâre definitivă de acordare a despăgubirilor morale și care să reprezinte un „bun” în sensul Convenției Europene astfel încât să beneficieze de protecția art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Așa fiind, sub acest aspect, criticile celor doi pârâți apar ca fiind fondate, devenind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. ce atrag modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului pentru motivele anterior expuse, dat fiind că dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării celor două decizii ale instanței de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul

STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A

FINANȚELOR PUBLICE MEHEDINȚI și de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA împotriva deciziei nr. 302 din 13 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul D.I.D., ca nefondată. Constată nulitatea cererii de recurs formulată reclamantul D.I.D. împotriva aceleiași deci z ii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.