ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 96 din 1 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosar nr. 8496/101/2009,

s-a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată formulată de reclamantul D.I.D.

împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice.

A obligat pârâtul la

plata sumei de 250.000 Euro (echivalent în lei la data plății efective)

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

aplicată prin sentința penală nr. 243 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului

Militar Craiova.

A obligat pârâtul la

plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin sentința nr. 234 din 23 aprilie

1959 a Tribunalului Militar Craiova pronunțată în dosarul nr. 135/1959,

reclamantul D.D. a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și 4 ani

interdicție corecțională, suspendarea exercitării drepturilor civile pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale, condamnare aplicată reclamantului

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din

1936 ce constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Instanța de fond a

luat în considerare dispozițiile art.5 din același act normativ conform cu care

– orice persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 –

22 decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la

intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probele

administrate în cauză, instanța a apreciat că prin condamnarea suferită,

reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale, fiind

împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să

evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp

util un statut corespunzător pregătirii sale.

S-a mai avut în

vedere că privarea de libertate a reclamantului a condus la lezarea și a altor

drepturi fundamentale respectiv, onoarea și reputația sa, precum și accesul la

învățământ și că, după momentul eliberării reclamantului din penitenciar, i-a

fost afectată viața socială dar și cea familială.

Aceste aspecte au

fost avute în vedere de către instanță pentru cuantificarea prejudiciului moral

făcându-se o apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă corespunzător

prejudiciului real și efectiv produs reclamantului.

Prin decizia civilă

nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova a fost respins apelul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Mehedinți.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a avut în vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a făcut obiectul unor condamnări cu caracter

politic, ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. S-a mai reținut

că legea are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin

legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale

condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus,

decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri

morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs

prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut

despăgubiri în echivalent.

Instanța de apel a

reținut că reclamantul a dovedit că a fost condamnat politic în anul 1959

pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., că a executat o pedeapsă

privativă de libertate timp de 4 ani, fiind îndeplinite condițiile cerute de

art. 1 și art. 5 din lege.

Daunele morale s-au

acordat pentru prejudiciul suferit de reclamant ca victimă a unei condamnări

politice. Condamnarea penală, executarea unei pedepse în închisorile comuniste,

lipsirea de bunuri personale, îndepărtarea de familie, de societate sunt măsuri

ce au lezat demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile

personale patrimoniale și nepatrimoniale ocrotite de lege și au avut drept

consecințe un prejudiciu moral care au justificat acordarea unei compensații

materiale.

Întinderea acestei

compensații s-a stabilit pe baza unor criterii bine analizate, cum ar fi durata

măsurii abuzive, condițiile de viață, precum și consecințele produse asupra

persoanei ori a familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a

unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ținând cont și de

aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză.

S-a reținut că în

cauză nu este obligatorie participarea procurorului.

Împotriva deciziei

nr. 181 din 3 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova a declarat

recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Mehedinți,

susținând că în mod greșit s-au acordat reclamantului daune morale, acestea

fiind neîntemeiate și nedovedite, că aceste daune s-au acordat într-un cuantum

exagerat.

La termenul din 28

martie 2011, reprezentantul Ministerului Public a invocat un motiv de casare de

ordine publică, respectiv nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate de

instanța de apel, întrucât la dezbateri nu a participat procurorul,

participarea sa în astfel de litigii fiind obligatorie.

Prin decizia nr. 2824

din 28 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Mehedinți, a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța

astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele

considerente:

În temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009 pot fi promovate două genuri de acțiuni

distincte: acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al

măsurii administrative, promovată potrivit art.4; acțiunea în pretenții

reprezentând daune morale și/sau materiale suferite de persoana condamnată

politic sau față de care a fost luată o măsură administrativă cu acest

caracter, reglementată de art. 5.

Pentru acțiunea în

constatare a fost reglementată în mod expres competența în primă instanță a

tribunalului, și participarea procurorului la judecarea acestor cereri.

Conform dispozițiilor

art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este

obligatorie în cazurile privind cererile ce au ca obiect constatarea

caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrativ, iar

pronunțarea unei hotărâri fără participarea reprezentantului Parchetului

constituie nulitate de ordine publică. Norma indicată este imperativă, iar

nerespectarea ei este de natură a atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

Cadrul legal al

participării procurorului la activitatea juridică este reglementat de art. 131

alin. (1) din Constituția României, art. 24 C. proc. civ. și art. 62 – 69 din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Astfel, art. 45 alin.

(4) C. proc. civ. stabilește că „în cazurile anume prevăzute de lege,

participarea și punerea concluziilor de către procuror obligatorii” și

concretizează modalitățile practice de acțiune ale procurorului în procesul

civil, în sensul că acesta exercită acțiunea civilă în cazurile prevăzute de

lege, participă în condițiile legii la ședințele de judecată, exercită căile de

atac împotriva hotărârilor judecătorești, apără drepturile și interesele

legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și

ale altor persoane, în condițiile legii.

În toate cazurile în

care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie,

nerespectarea normei care impune o atare intervenție determină nulitatea

hotărârii pronunțate de instanță.

În speță, rezultă că

cerința instituită de art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind

desfășurarea judecății cererilor întemeiate pe act normativ în prezența și cu

concluziile procurorului, nu a fost respectată, situație ce atrage nulitatea

hotărârilor astfel pronunțate și face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte.

Potrivit art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un

funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a

pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În

cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la

dovada contrarie”.

Din analiza acestui

text rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv nesocotirea

dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, producerea

unor vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât anularea

actului.

Prin decizia civilă

nr. 284 din 4 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 8496/101/2009

s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, împotriva

sentinței civile nr. 96 din 1 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți

în dosarul nr. 8496/101/2009, în contradictoriu cu reclamantul D.I.D.

S-a anulat în tot

procedura urmată și sentința civilă susmenționată și s-a reținut procesul spre

judecare.

S-a fixat termen de

fond la 13 septembrie 2011.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Referitor la condiția

nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil,

în speță este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul

procesului pe fondul căruia s-au pronunțat cele două hotărâri lipsește

procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește

vătămarea, aceasta reprezintă o noțiune complexă, ce nu se limitează doar la

prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale părților, ci se extinde

inclusiv la justa soluționare a cauzei, fiind produsă în speță prin excluderea

din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societății”

respectiv, procurorul.

Or, interesul general

este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancționată cu

nulitatea absolută, ce poate fi invocată în orice fază a procesului civil, de

oricare din părți și de instanță, din oficiu, viciile unui act afectat de

nulitate absolută neputând fi acoperite.

Dat fiind că

situațiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv

participarea procurorului în procesul civil, sunt reglementate de norme

imperative, efectul negativ al nulității nu poate fi înlăturat, astfel că

hotărârile pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se

reluarea judecății în cadrul procesual prevăzut de lege.

În cazul de față

participarea procurorului era obligatorie potrivit dispozițiilor art. 4 alin.

(5) din Legea nr. 221/2009, text menționat anterior.

În rejudecare, Curtea

a pus în discuția părților excepția de ordine publică a nulității sentinței

civile, întrucât la dezbateri nu a fost prezent procurorul, deși participarea

sa în astfel de litigii era obligatorie, dezlegare obligatorie dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție ca instanță de recurs.

Prin decizia nr. 302

din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.I.D.,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, având ca obiect

despăgubiri Legea nr. 221/2009, reținută spre rejudecare în urma anulării

sentinței civile nr. 96 din 1 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți

în dosarul nr. 8496/101/2009, prin decizia civilă nr. 284 din 4 iulie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 8496/101/2009.

Pârâtul a fost

obligat la plata sumei de 8.000 Euro (echivalentul în lei la data plății efective)

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

aplicată prin sentința penală nr. 243 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului

Militar Craiova.

În considerentele

deciziei, instanța a reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr.221/2009, persoanele sau moștenitorii persoanelor care au făcut obiectul

unei condamnări sau a unor măsuri administrative cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, obligarea Statului la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autor, textul ce

a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 și nr.1360 din 21

octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2011, astfel că

în prezent nu mai este în vigoare un astfel de temei pentru acordarea

despăgubirilor morale.

S-a argumentat că

cele două decizii ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra

proceselor aflate în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care, la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă de admitere a acțiunii reclamanților, așa cum este cazul în

speță, decizia Curții de Apel Craiova fiind dată la 3 iunie 2010.

De asemenea, s-a mai

reținut că prin decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în interesul legii, s-a statuat în mod obligatoriu că în urma

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial, ceea ce înseamnă că per a contrario, cauzele soluționate

definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale urmează să fie

examinate în continuare din perspectiva art. 5 alin. (1) lit.1 teza I Legea nr.

221/2009.

Instanța a considerat

că o astfel de soluție este impusă de aplicarea normelor de drept stabilite de

practica instanței de contencios al drepturilor omului de la Strassbourg,

întrucât la data pronunțării hotărârii definitive, cu caracter executoriu,

reclamanții au devenit titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la CEDO, astfel că modificările legislative intervenite

ulterior nu pot aduce atingere acestuia și că această interpretare adusă

noțiunii de „bun”, în accepțiunea art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene

a drepturilor omului rezidă în considerentele cauzelor Străin și alții contra

României (Hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, paragraful nr.38); Sebastian Taub

contra României (hotărârea CEDO din 21 septembrie 2006, paragraful 37),

Atanasiu Marshall contra României (Hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, paragraful

23), Gabriel contra României (Hotărârea CEDO din 8 martie 2007, paragrafele 25,

26), Aldea contra României (Hotărârea CEDO din 24 ianuarie 2008, paragraful

24), și Czaran și Grofcsik împotriva României (Hotărârea CEDO din 2 iunie

2009).

Ca urmare, instanța a

apreciat că se impune a se stabili dacă, în raport și de prevederile art. 4 și art.

5 din Legea nr. 221/2009, prejudiciul suferit de reclamant a fost deja reparat

sau dacă se impune în continuare acordarea unei reparații.

Fiind luat în

considerare scopul stabilirii de daune morale în situațiile prevăzute de Legea

nr. 221/2009 și faptul incontestabil prin condamnarea dispusă împotriva

reclamantului, prin sentința penală nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului

Militar Craiova, în dosarul nr. 135/1959, la pedeapsa de 8 ani închisoare

corecțională și 4 ani interdicție corecțională, suspendarea exercitării

drepturilor civile, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, au fost

lezate drepturi fundamentale ale omului, și că a existat o atingere a valorilor

care definesc personalitatea umană, prin urmare, dreptul la repararea

prejudiciului s-a născut în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

instanța a statuat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral generat de

incertitudine, neliniște, izolare, hărțuire, sentimente de abandon, frustrare

și insecuritate, pierderea șanselor de angajare sau devenire profesională.

De aceea, judecând în

echitate, cu respectarea principiului proporționalității despăgubirilor

acordate cu prejudiciul creat, prin raportare la criteriile stabilite prin art.

5 din Legea nr. 221/2009 și circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea a

apreciat că suma de 8.000 Euro (echivalentul în lei la data plății) reprezintă

o reparație echitabilă pentru condamnarea reclamantului, suma solicitată de

reclamant prin acțiunea introductivă fiind excesivă, care ar tinde la o

îmbogățire fără justă cauză.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul D.I.D., Ministerul Finanțelor Publice și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, considerând-o nelegală.

a reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și conține următoarele critici:

Casarea deciziei nr. 181

din 3 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova s-a făcut ca urmare a

unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe o chestiune

interpretabilă, aceea a obligativității participării procurorului la judecarea

a cauzei, fără a fi date îndrumări instanței de trimitere de a examina

cuantumul despăgubirilor, motiv pentru care decizia atacată este nelegală.

Recurentul consideră

că, instanța de apel, rejudecând cauza, fără a administra alte probe și fără a

avea alte criterii, a diminuat cuantumul despăgubirilor în mod nejustificat,

procedând în aceeași manieră cum a procedat Tribunalul Militar în anul 1959

când l-a condamnat la 8 ani de închisoare pentru faptul că s-a opus unui regim

totalitar.

Se arată că, raportat

la suferințele fizice și psihice îndurate în perioada în care și-a pierdut

părinții și a fost împiedicat să evolueze din punct de vedere social și profesional,

situație ce a continuat și după data eliberării, suma acordată prin decizia

recurată este derizorie și batjocoritoare.

Recurentul apreciază

că suma de 25.000 Euro ce îi fusese acordată în primul ciclu procesual – chiar

dacă nu putea acoperi suferințele îndurate în perioada executării pedepsei și

după executare – reprezenta totuși acordarea unei satisfacții de ordin moral și

era o sumă echitabilă raportată la data executării pedepsei.

Ministerul Finanțelor Publice critică decizia recurată din perspectiva art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Decizia este nelegală

pentru că daunele morale acordate nu mai au temei legal prin pronunțarea

deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituțională, care a

declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (2) teza I din Legea nr. 221/2009

și a deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție privind recursul în interesul legii prin care s-a stabilit

că după data de 15 noiembrie 2010 – data publicării deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale -, dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional.

Recurentul susține

că, de altfel, în motivarea deciziei atacate singurul temei al soluției

pronunțate este acela al „judecării în echitate”, fără a exista actul normativ

pe care se sprijină această hotărâre și care să constituie temeiul legal al

acesteia.

lângă Curtea de Apel Craiova consideră că hotărârea recurată este lipsită de

temei legal, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

următoarele motive:

În cauza dedusă

judecății, dispozițiile deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii prin

care s-a stabilit că după data de 15 noiembrie 2010 – data publicării

deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale – dispozițiile

art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional nu sunt aplicabile

în cauză, întrucât, decizia nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova a

fost casată prin decizia nr. 2824 din 28 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, iar în rejudecarea cauzei întreaga procedură a fost anulată.

Citând dispozițiile

art. 299 C. proc. civ. și art. 311 C. proc. civ., recurentul consideră că

reclamantul nu are o hotărâre definitivă de acordare a despăgubirilor morale ce

poate fi pusă în executare și care să reprezinte un „bun” în sensul Convenției Europene

a drepturilor omului și să beneficieze de protecția dispozițiilor art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție.

Prin întâmpinarea

depusă la data de 9 martie 2012, recurentul reclamant a solicitat respingerea

recursurilor declarate de intimați, considerând că soluțiile pronunțate în

primul ciclu procesual de Curtea de Apel Craiova sunt corecte.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Înalta Curte

constată următoarele:

recursul declarat de reclamant, se constată că deși sunt indicate ca temei de

drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din argumentarea adusă prin

cerere recurentul antamează critici relative la hotărârea pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin care a fost casată decizia nr. 181 din 3

iunie 2010 a Curții de Apel Craiova precum și aspecte ce țin de cuantumul

despăgubirilor ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. una din mențiunile obligatorii ce se cer a fi

conținute de cererea de recurs este aceea a motivelor de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Același text reglementează și

sancțiunea ce se aplică în situația lipsei acestei mențiuni, aceasta fiind

nulitatea cererii de recurs.

Or, în cuprinsul

cererii de recurs a reclamantei nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa

deciziei atacate, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de

nelegalitate strict și limitativ reglementate prin art. 304 C. proc. civ., ci

doar o succesiune de fapte și afirmații fără a fi structurate din punct de

vedere juridic în așa fel încât să se poată reține măcar din oficiu, vreo

critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare

prevăzute de articolul anterior menționat și, în limita cărora să poată fi

exercitat controlul judiciar în recurs.

În atare situație,

Înalta Curte va da eficiență sancțiunii prevăzute de art. 302 alin. (1) lit. c)

C. proc. civ. și va constata nulitatea cererii de recurs.

care recursurile declarate de pârâți conțin, în esență, aceleași critici Înalta

Curte le va grupa și le va răspunde prin considerente comune.

Așa cum sunt redate

considerentele pe care instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată pe

fondul cauzei, raționamentul acesteia a fost corect, însă aplicarea acestuia la

situația concretă din cauză s-a bazat pe o eroare în ceea ce privește existența

unei hotărâri definitive la data de 15 noiembrie 2011.

Astfel, în mod corect

s-a reținut că prin decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în interesul legii, s-a statuat în mod obligatoriu că în urma

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Asta înseamnă că,

cele două decizii ale Curții Constituționale – nr. 1358 și nr. 1360/2010,

publicate în Monitorul Oficial la 15 noiembrie 2011 - produc efecte juridice

asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării lor în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii reclamanților, situație

în care acestea din urmă vor fi soluționate în continuare din perspectiva art. 5

alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009.

Numai că, instanța de

apel a omis a observa că decizia civilă nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de

Apel Craiova la care s-a raportat nu poate fi luată în considerare, în

condițiile în care a fost casată prin decizia nr. 2824 din 28 martie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai mult, prin

decizia nr. 284 din 4 iulie 2011, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, declarat împotriva sentinței

nr. 96 din 1 martie 2010 a Tribunalului Mehedinți pe care a anulat-o și a

reținut cauza spre rejudecare.

Cum, potrivit art. 311

C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, instanța avea a lua în

considerare că reclamantul nu are o hotărâre definitivă de acordare a

despăgubirilor morale și care să reprezinte un „bun” în sensul Convenției Europene

astfel încât să beneficieze de protecția art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Așa fiind, sub acest

aspect, criticile celor doi pârâți apar ca fiind fondate, devenind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce atrag modificarea deciziei

recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului pentru motivele anterior

expuse, dat fiind că dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării celor două decizii ale

instanței de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de

pârâtul

STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A

FINANȚELOR PUBLICE MEHEDINȚI și de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA

împotriva deciziei nr. 302 din 13 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o

modifică în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul D.I.D., ca

nefondată.

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată reclamantul

D.I.D. împotriva aceleiași deci

z

ii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2012.