ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 3 mai 2010, reclamantul B.I. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moțai suferit de defunctul B.P. În motivarea acțiunii a arătat că prin sentința penală nr. 657 din 19 decembrie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, tatăl său B.P. a fost condamnat la 23 de ani de temniță grea și 10 ani degradare civilă, confiscarea întregii averi personale și cheltuieli judiciare de 600 lei plătite statului pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 253 din 31 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 3578/101/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P. A fost obligat pârâtul S.R. prin M.F.P .să achite reclamantului suma de 275.000 euro, sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. în ziua plății. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta M.F.P. ca reprezentant legal al S.R. Apelantul reclamant a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.

Apelarea pârâtă a susținut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, în raport de criteriile de cuantificare determinate în practica instanțelor judecătorești. Totodată, a arătat că prima instanță a acordat o sumă exagerat de mare cu titlu de daune morale, fără o apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei. Prin decizia nr. 429 din 30 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 3578/W1/2010, s-a respins apelul declarat de reclamantul B.I. împotrivii sentinței civile nr. 253 de la 31 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 3578/101/2010. S-a respins ca tardiv apelul declarat de pârâtul S.R.

prin M.F.P. împotriva aceleiași sentințe. În ceea ce privește apelul reclamantului, s-a constatat că acesta a promovat acțiunea privind obligarea S.R. la acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau descendenții acestora până la gradul al ll-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. Deși la data soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele în condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, afectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga, omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională [(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999 (M. Of. nr. 151/12.04.2000)], stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare. S-a conchis, că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal pârâtul S.R., prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 7584 din 27 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3578/101/2010, s-a admis recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 429 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, s-a casat în parte decizia în ceea ce privește respingerea ca tardiv a apelului declarat de pârât și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, s-a reținut că, în speță, pârâtului i-a fost comunicată sentința civilă pronunțată în primă instanță la 21 iunie 2010, iar apelul declarat de acesta a fost trimis prin poștă, la 07 iulie 2010, potrivit borderoului 366, pentru obiectele de corespondență cu indicația „Recomandat” prezentate în scris, așa cum rezultă din înscrisul depus la fila 6 dosar recurs, respectiv ștampila pusă de oficiul poștal pe borderoul de expediție. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 284 alin. (1), art. 101 alin. (1), art. 103 alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat că pârâtul a declarat apelul în termen. În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia nr. 24/2012 din 1 martie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul S.R.

prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Mehedinți; a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul B.I. în totalitate. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Craiova a reținut că apelul formulat de către reclamant nu mai poate forma obiectul examinării în rejudecare, întrucât acest apel a fost soluționat, fiind respins prin decizia nr. 429/2010, soluție împotriva căreia nu s-a declarat recurs și ca atare soluția a rămas irevocabilă prin decizia nr. 7584/2011 a I.C.C.J. Raportat la dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat asupra apelului formulat de către S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Mehedinți, apel care a fost apreciat fondat pentru următoarele considerente: În raport de dispozițiile Deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale și ale Recursului în interesul legii nr. 12/2011 pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a constatat următoarele: Prin acțiunea sa reclamantul a solicitat numai daune morale. Prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

În conformitate art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. La momentul soluționării apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice. Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în; vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii. Asupra caracterului și obligativității unor astfel: de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională [(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999 (M. Of.

nr. 151/12.04. 2000)], stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, și redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.

Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1^ alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. în lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C.A.D.O.L.F., prin pronunțarea unei hotărâri a C.E.D.O.

împotriva statului. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Instanța a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. În sensul acestui din urmă text, reclamantul nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, s-a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

C.E.D.O. a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele E.S.V. c. Belgiei, cererea 60559/2000 : hot din 10 nov. 2005, O.I.S., O.St.P.B.C.

c. Franței, cererea nr. 42219/98 și 54563/2000, hot din 27 mai 2004. În motivarea dată de Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstituționalității textului de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin (1) lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În această speță similară celei prezente s-a statuat că anularea dreptului la .compensații a fost rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.

În speță, dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției. Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran.

Acest drept al statului a fost statuat și de C.E.D.O. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim. în aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator. În această situație așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, nu se poate susține că reclamantul a dobândit o „speranță legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența C.E.D.O.)”, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne (cauza K. contra Slovaciei).

S-a mai reținut ca totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. Prin urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamantul nu a putut dobândi o „speranță legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată.

Totodată, s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă. În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Edificator în acest sens sunt: prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, de care reclamantul a beneficiat. În principal s-a reținut, prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, de către Curtea Constituțională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În consecință, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum, în speță, dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe care reclamantul si-a întemeiat acțiunea, si-au încetat efectele și nu mai sunt aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și temeinică. Art. 6 din Convenție nu garantează autoritatea de lucru judecat. Cu alte cuvinte, se poate interveni legislativ după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ceea ce trebuie evitat este intervenția legiuitorului în timpul procesului, într-o manieră care să influențeze soluția pe fondul litigiului.

Însă în cazul cum este cel din speță, această situație apare și adoptarea legii influențează rezultatul procesului aflat în curs. Totodată, prin Recursul în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În acest context critica referitoare la verificarea calității procesuale active unice a reclamantului, nu mai are suport față de soluția pronunțată.

Dintr-o altă perspectivă, pretinsa noțiune de „calitate procesuală activă unică” nu este riguros juridică, întrucât calitatea procesuală activă {legitimatio ad causam), care exprimă identitatea între partea reclamantă și cel ce se pretinde titular al dreptului dedus judecății, nu poate fi multiplă, iar existența mai multor cereri, cu același obiect, aceeași cauză juridică și între aceleași părți, poate fi paralizată prin invocarea excepției de litispendență sau a autorității de lucru judecat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.I., prin care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.

Cererea nu a fost întemeiată în drept. Prin criticile formulate, recurentul a arătat că decizia pronunțată de instanța de apel cuprinde un raționament greșit, în ceea ce privește aprecierea că urmare adoptării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o speranță legitimă la acordarea despăgubirilor morale. Speranța legitimă a fost întemeiată pe un articol în vigoare la data formulării acțiunii, iar art. 147 din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. În acest sens, invocă principiile tempus regit actum și cel al neretroactivității legii civile consacrate de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nefiind posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziție care nu exista la data promovării acțiunii.

Pe de altă parte, recurentul arată că Decizia Curții Constituționale nu constituie o normă de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material. Recurentul invocă practica C.E.D.O. și practica neunitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, până la data soluționării recursului în interesul Legii nr. 12/2011. Examinând decizia atacată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente : Prealabil examinării motivelor de recurs Înalta Curte arată că prin decizia civilă nr. 429 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul B.I.

și ca tardiv apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., iar împotriva acestei decizii nu a declarat recurs reclamantul, astfel încât apelul formulat de reclamant nu a format obiect de examinare în rejudecare, soluția de casare fiind una parțială. În raport de această precizare, cum apelul promovat de către reclamant a vizat numai cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de fond, iar potrivit art. 315 C. proc. civ., dispozițiile din hotărâre referitoare la respingerea apelului declarat de reclamant, au intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât urmează a fi analizată cererea de recurs prin prisma soluției care vizează respingerea acțiunii în totalitate.

Astfel, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența C.E.D.O.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Înalta Curte are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [( art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul instanței de apel la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare {facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producii efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic.

Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

S-a mai reținut că argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale sunt greșite, întrucât ar lăsa fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun" în accepțiunea jurisprudenței C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat.

Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în M. Of., astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi. Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar.

Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată. Dispozițiile C.E.D.O. și ale Primului Protocol adițional la C.E.D.O. nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare, la jurisprudențele acestei instanțe europene. Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.

Înalta Curte a constatat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența C.E.D.O. pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie. Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față), așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond, nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale. Pentru aceste considerente, recursul declarat de către recurentul B.I. urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 24/2012 din 1 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013.