ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 3 mai 2010, reclamantul B.I. a

chemat în judecată S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la plata

sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul

moțai suferit de defunctul B.P.

În motivarea

acțiunii a arătat că prin sentința penală nr. 657 din 19 decembrie 1958

pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, tatăl său B.P. a fost condamnat la 23

de ani de temniță grea și 10 ani degradare civilă, confiscarea întregii averi

personale și cheltuieli judiciare de 600 lei plătite statului pentru săvârșirea

infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209

pct. 1 C. pen.

În drept au

fost invocate dispozițiile art. 1, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 253 din 31 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul

nr. 3578/101/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.I. în

contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P.

A fost obligat

pârâtul S.R. prin M.F.P .să achite reclamantului suma de 275.000 euro, sau

echivalentul în lei la cursul B.N.R. în ziua plății.

S-a luat act că

nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe civile, în termen legal, au declarat apel atât reclamantul,

cât și pârâta M.F.P. ca reprezentant legal al S.R.

Apelantul

reclamant a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor

morale acordate.

Apelarea pârâtă

a susținut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, în raport de

criteriile de cuantificare determinate în practica instanțelor judecătorești.

Totodată, a

arătat că prima instanță a acordat o sumă exagerat de mare cu titlu de daune

morale, fără o apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs persoanei.

Prin decizia

nr. 429 din 30 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul

nr. 3578/W1/2010, s-a respins apelul declarat de reclamantul B.I. împotrivii

sentinței civile nr. 253 de la 31 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți

în dosarul nr. 3578/101/2010.

S-a respins ca tardiv apelul declarat de pârâtul

S.R. prin

M.F.P. împotriva aceleiași sentințe.

În ceea ce

privește apelul reclamantului, s-a constatat că acesta a promovat acțiunea

privind obligarea S.R. la acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, sau descendenții acestora până la gradul al ll-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste

dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. .

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt

suspendate de drept.

Deși la data

soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea

termenului dispozițiile legale își încetează efectele în condițiile stabilite

de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din

Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este

definitivă și obligatorie, afectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai

în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie,

opozabilă erga, omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere

numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra

cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra

caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea

Constituțională [(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2

noiembrie 1999 (M. Of. nr. 151/12.04.2000)], stabilind că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris

în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un

subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de

drept efectele pentru viitor și anume de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul

sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de

45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci,

dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.

S-a conchis, că

dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica,

instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma

declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația

să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a

fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal pârâtul S.R., prin M.F.P.,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia

nr. 7584 din 27 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 3578/101/2010, s-a admis recursul declarat de pârâtul

S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 429 din 30 noiembrie 2010 a Curții de

Apel Craiova, s-a casat în parte decizia în ceea ce privește respingerea ca

tardiv a apelului declarat de pârât și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a se

pronunța astfel, s-a reținut că, în speță, pârâtului i-a fost comunicată

sentința civilă pronunțată în primă instanță la 21 iunie 2010, iar apelul

declarat de acesta a fost trimis prin poștă, la 07 iulie 2010, potrivit

borderoului 366, pentru obiectele de corespondență cu indicația „Recomandat”

prezentate în scris, așa cum rezultă din înscrisul depus la fila 6 dosar recurs,

respectiv ștampila pusă de oficiul poștal pe borderoul de expediție.

Făcând

aplicarea dispozițiilor art. 284 alin. (1), art. 101 alin. (1), art. 103 alin.

(1) C. proc. civ., s-a constatat că pârâtul a declarat apelul în termen.

În rejudecare, Curtea

de Apel Craiova, secția

I

civilă, prin decizia nr.

24/2012 din 1 martie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat

de D.G.F.P. Mehedinți; a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamantul B.I. în totalitate.

Pentru a

dispune astfel, Curtea de Apel Craiova a reținut că apelul formulat de către

reclamant nu mai poate forma obiectul examinării în rejudecare, întrucât acest

apel a fost soluționat, fiind respins prin decizia nr. 429/2010, soluție

împotriva căreia nu s-a declarat recurs și ca atare soluția a rămas irevocabilă

prin decizia nr. 7584/2011 a I.C.C.J.

Raportat la

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat asupra

apelului formulat de către S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinți, apel care

a fost apreciat fondat pentru următoarele considerente:

În raport de

dispozițiile Deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale

și ale Recursului în interesul legii nr. 12/2011 pronunțat de Înalta Curte de

Casație și Justiție, instanța a constatat următoarele:

Prin acțiunea

sa reclamantul a solicitat numai daune morale.

Prin Decizia

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și

prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

În conformitate

art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt

suspendate de drept.

La momentul

soluționării apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu

dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu

inexistența normei juridice.

Potrivit

condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art.

147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o

dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și

în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este

general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele

judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după

publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care

se vor soluționa în viitor.

Conform

principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice

dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în

căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin

urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în; vigoare

dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

Asupra

caracterului și obligativității unor astfel: de decizii s-a pronunțat Curtea

Constituțională [(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2

noiembrie 1999 (M. Of. nr. 151/12.04. 2000)], stabilind că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris

în art. 51 din Constituție, și redactarea de la data respectivă, potrivit

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un

subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de

drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, în situația în care

Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși

termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele,

ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.

Caracterul

obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se

constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența

răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere

similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a

unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al

dispozițiilor art. 1^ alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este

stat de drept. în lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de

către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este

inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale

poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică,

în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C.A.D.O.L.F., prin

pronunțarea unei hotărâri a C.E.D.O. împotriva statului.

Concluzia care

se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se

mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se

aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și

având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În

măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct

dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența

unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile

prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel

actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției,

precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Instanța a

constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al

acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță

sau a dreptului de proprietate, așa cum

este

garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. În sensul

acestui

din urmă text, reclamantul nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării

acțiunii, s-a născut pentru reclamant doar o vocație la obținerea unor

despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste

despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a

fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri

administrative

cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația

de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general,

care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

C.E.D.O. a

statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să

reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din

legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele

invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios

justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună

a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele E.S.V. c.

Belgiei, cererea 60559/2000

:

hot din 10 nov. 2005, O.I.S., O.St.P.B.C.

c. Franței, cererea nr. 42219/98 și 54563/2000, hot din 27 mai 2004.

În motivarea

dată de Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstituționalității textului

de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că

despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter

drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele

produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași

tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin (1) lit.

a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată

prin art. 1 alin. (3) din Constituție.

În această

speță similară celei prezente s-a statuat că anularea dreptului la .compensații

a fost rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al

intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru

stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.

În speță,

dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute

în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției.

Despăgubirile

solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor

acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în

România, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a

reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse

unor categorii variate de persoane, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul

suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de C.E.D.O. Reglementarea

acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte

adoptate și aplicate de fostul regim. în aplicarea actelor normative prin care au

fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta

întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei

în Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu

caracter reparator.

În această

situație așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358 și

1360 din 21 octombrie 2010, nu se poate susține că reclamantul a dobândit o

„speranță legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența C.E.D.O.)”,

prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, la acordarea daunelor morale,

tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii

interne (cauza K. contra Slovaciei).

S-a mai reținut

ca totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza

S. și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a

acordat o „importanță deosebită

faptului că

dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată

nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei

operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al

acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au

putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

Prin urmare,

apreciind că, față de cele expuse, reclamantul nu a putut dobândi o „speranță

legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată.

Totodată, s-au

avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții

care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile

art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să

aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în

condițiile acestor acte normative nu este suficientă.

În materia

acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se

constată că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru

anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere

moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse

în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea

legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive

politice și etnice. Edificator în acest sens sunt: prevederile Decretului - Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, de care

reclamantul a beneficiat.

În principal

s-a reținut, prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, de către

Curtea Constituțională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât

repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o

situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci

finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție

de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare

drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind

în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei.

În consecință,

dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar

instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma

declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu

aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin

decizia Curții Constituționale.

În măsura în

care este necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit

dispozițiile declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile Constituției

de care

depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum, în speță,

dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe

care reclamantul si-a întemeiat acțiunea, si-au încetat efectele și nu mai sunt

aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât

contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins

acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și

temeinică.

Art. 6 din

Convenție nu garantează autoritatea de lucru judecat. Cu alte cuvinte, se poate

interveni legislativ după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ceea

ce trebuie evitat este intervenția legiuitorului în timpul procesului, într-o

manieră care să influențeze soluția pe fondul litigiului.

Însă în cazul

cum este cel din speță, această situație apare și adoptarea legii influențează

rezultatul procesului aflat în curs.

Totodată, prin

Recursul în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În acest

context critica referitoare la verificarea calității procesuale active unice a

reclamantului, nu mai are suport față de soluția pronunțată.

Dintr-o altă

perspectivă, pretinsa noțiune de „calitate procesuală activă unică” nu este

riguros juridică, întrucât calitatea procesuală activă {legitimatio ad causam),

care exprimă identitatea între partea reclamantă și cel ce se pretinde titular

al dreptului dedus judecății, nu poate fi multiplă, iar existența mai multor

cereri, cu același obiect, aceeași cauză juridică și între aceleași părți,

poate fi paralizată prin invocarea excepției de litispendență sau a autorității

de lucru judecat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., reclamantul B.I., prin care a solicitat admiterea recursului,

schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.

Cererea nu a

fost întemeiată în drept.

Prin criticile

formulate, recurentul a arătat că decizia pronunțată de instanța de apel

cuprinde un raționament greșit, în ceea ce privește aprecierea că urmare

adoptării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele cărora li

s-a adresat nu au avut o speranță legitimă la acordarea despăgubirilor morale.

Speranța

legitimă a fost întemeiată pe un articol în vigoare la data formulării

acțiunii, iar art. 147 din Constituție prevede că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor. În acest sens, invocă

principiile tempus regit actum și cel al neretroactivității legii civile

consacrate de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nefiind

posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziție care nu exista la

data promovării acțiunii.

Pe de altă

parte, recurentul arată că Decizia Curții Constituționale nu constituie o normă

de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un

act normativ care cuprinde dispoziții de drept material.

Recurentul

invocă practica C.E.D.O. și practica neunitară a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, până la data soluționării recursului în interesul Legii nr. 12/2011.

Examinând

decizia atacată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art.

304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente :

Prealabil examinării

motivelor de recurs Înalta Curte arată că prin decizia civilă nr. 429 din 30

noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă,

a respins apelul declarat de reclamantul B.I. și ca tardiv apelul declarat de

pârâtul S.R. prin M.F.P., iar împotriva acestei decizii nu a declarat recurs

reclamantul, astfel încât apelul formulat de reclamant nu a format obiect de

examinare în rejudecare, soluția de casare fiind una parțială.

În raport de

această precizare, cum apelul promovat de către reclamant a vizat numai

cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de fond, iar potrivit art.

315 C. proc. civ., dispozițiile din hotărâre referitoare la respingerea

apelului declarat de reclamant, au intrat în puterea lucrului judecat, astfel

încât urmează a fi analizată cererea de recurs prin prisma soluției care

vizează respingerea acțiunii în totalitate.

Astfel,

instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile

art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat

de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi

admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența C.E.D.O.

În ceea ce

privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, Înalta Curte are în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea,

sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție,

potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având

în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [( art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a

apreciat că în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul instanței de apel la data deciziei

arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a

dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare {facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Această soluție

se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Declararea ca

neconstituțională a unei legi ori

a unei prevederi dintr-o lege, nu are

aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor

dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru

viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus

regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții

legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de

judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act

normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu

poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme

juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte

juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe

considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită

lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte,

regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege,

este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod

nullum este, nullum producii efectum. Altfel spus, sub

aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ

este

similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce

neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât

abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte

(normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei

legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică

nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării

neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv

civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de

consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o

altă autoritate.

S-a mai reținut

că argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții

Constituționale sunt greșite, întrucât ar lăsa fără finalitate o instituție

juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată

constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât

reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și

executorie care ar putea constitui un „bun" în accepțiunea jurisprudenței

C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O.

Recurentul

încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut

și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând

neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia

Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în M. Of.,

astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art. 1 C. civ. și

art. 15 alin. (2) din Constituția României, al neretroactivității legii civile

noi.

Suntem în

prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe

calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după

constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi

aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine

unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident

că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt

soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării

acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se

întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de

judecată.

Dispozițiile

C.E.D.O. și ale Primului Protocol adițional la C.E.D.O. nu au fost încălcate

prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin

raportare, la jurisprudențele acestei instanțe europene.

Neretroactivitatea

deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja

definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și nu situația promovării unei acțiuni,

ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.

Înalta Curte a

constatat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența C.E.D.O. pentru

diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid

legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept

substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice

internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de

existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Totodată,

contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o

hotărâre definitivă (cum este și cazul de față), așa cum în mod corect a și

argumentat instanța de fond, nefiind vorba în această situație de o încălcare a

principiului neretroactivității.

Că această

interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de recurs în interesul legii,

care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului

de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

Pentru aceste

considerente, recursul declarat de către recurentul B.I. urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 24/2012 din 1

martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2013.