ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, la data de 28 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul

P.D.M. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanței

obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 700.000 Euro, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința

nr. 457 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția civilă, a

fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul P.D.M., în contradictoriu

cu S.R., prin M.F.P.

A fost obligat

pârâtul la 50.000 Euro, în echivalent în lei la data plății către reclamant.

În motivarea

hotărârii, prima instanță a reținut că reclamantul este fiul defunctului P.R.M.,

care, prin sentința penală nr. 156 din 7 aprilie 1960, a fost condamnat la o

pedeapsă de 7 ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii

sociale.

S-a apreciat că

această condamnare constituie de drept o condamnare cu caracter politic, care

dă dreptul, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 la acordarea de

despăgubiri.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere că tatăl

reclamantului a executat 5 ani închisoare în penitenciare cunoscute ca având un

regim de detenție foarte drastic și că vârsta reclamantului de la acea dată l-a

făcut să conștientizeze suferințele tatălui său.

În termen

legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul P.D.M. a declarat apel.

Prin încheierea

din 25 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1535/91/2010 al Curții de Apel

Galați cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 C.

proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 8481 pronunțată la data de 30

noiembrie 2011, a admis recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva

încheierii anterior menționate, a casat încheierea recurată și a trimis cauza

pentru continuarea judecății la aceeași instanță.

Prin decizia

civilă nr. 39/ A din 11 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

I

civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat

de către reclamantul P.D.M. împotriva sentinței civile nr. 457 din 17 iunie 2020

pronunțată de Tribunalul Vrancea. Prin aceeași decizie a fost admis apelul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. BUCUREȘTI reprezentat de D.G.F.P. VRANCEA,

a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată

acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin deciziile nr. 1358/2010

și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din

Legea nr. 221/2009 care au constituit temeiul de drept al acțiunii deduse

judecății, au fost declarate neconstituționale.

S-a constatat

că prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

În aceste

condiții, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în

recursul în interesul legii, instanța de apel a constatat că dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 nu

își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea

despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății.

În termen

legal, împotriva deciziei curții de apel, reclamantul P.D.M. a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În opinia

recurentului-reclamant, în mod nelegal instanța i-a respins, ca nefondat,

apelul, fără a-l analiza, motiv ce atrage incidența dispozițiilor ar. 304 pct.

7 și 9 raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest

aspect, recurentul arată că, prin motivele de apel formulate, a invocat

suficiente argumente bazate pe tratate internaționale ratificate de România în

raport cu care neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este complinită de norme juridice cu forță superioară

izvorând din tratate internaționale (C.E.D.O. și D.U.D.O.) care obligă statul

să acorde daune morale.

Apreciază că

motivele de apel formulate în acest sens nu au fost analizate în nici un mod,

ceea ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de

art. 6 C.E.D.O.

Consideră că

instanța de apel a respins în mod nelegal acțiunea (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., raportat la art. 3 Protocol 7 C.E.D.O., art. 6, art. 14 C.E.D.O. și art.

8 din D.U.D.O.).

Art. 3 din

Protocolul 7 adițional la C.E.D.O., arată recurentul, garantează dreptul de

indemnizare în caz de eroare judiciară, și prin aplicarea cu prioritate a

acestui text în raport cu legislația internă contrară sau cu decizia Curții

Constituționale 1360/2010, în baza art. 20 alin. (2) și art. 11 din

Constituție, se obține un temei de acordare a despăgubirilor derivând din C.E.D.O.

Totodată, prin

admiterea apelurilor formulate de D.G.F.P. Vrancea și prin respingerea

pretențiilor reclamanților se ajunge la o situație de inechitate, în raport de

alți reclamanți în cauze similare care au încasat despăgubiri, creând o

discriminare în modul de aplicare al legii, ce contravine art. 6 C.E.D.O., art.

14 C.E.D.O. și art. 3 Protocol 7 C.E.D.O.

Intimatul-pârât

S.R. prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență,

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Este adevărat

că, normele de procedură impun, ca regulă, instanțelor judecătorești obligația

de a-și limita controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate

de părți prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de

recurs, dar de la această regulă sunt exceptate motivele de ordine publică,

respectiv acele motive de drept care pun în discuție încălcarea unor dispoziții

legale edictate în interesul general al organizării societății, respectiv

dispozițiile referitoare la regulile constituționale, la regulile de organizare

judecătorească, cele vizând structurarea sistemului căilor de atac etc.

Declararea ca

fiind neconstituțională a unei norme de drept ce se susține că este aplicabilă

raportului juridic dedus în concret judecății, constituie un motiv de drept de

ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în care,

instanțele de judecată, indiferent de momentul în care se găsește procedura

judiciară (în primă instanță, în apel sau în recurs) sunt obligate să îl ia în

discuție din oficiu.

Contrar

susținerilor recurentului, în speță, declararea neconstituționalității normei

de drept aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecății, respectiv a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în baza cărora

reclamantul și-a fundamentat pretențiile, nu duce la încălcarea dreptului la un

proces echitabil, respectiv a art. 6 din C.E.D.O., de care se prevalează

recurentul. Aceasta, întrucât, dreptul la apărare, dreptul la un proces

echitabil și protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

examinarea sau recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cauză, este

vorba despre o situație juridică obiectivă, căreia îi este incident noul cadru

normativ stabilit de legiuitor.

În consecință,

în mod corect, instanța de apel, luând act că norma de drept invocată de

reclamant în fundamentarea pretenției de despăgubire a fost declarată

neconstituțională, a procedat, din oficiu, la analizarea efectelor Deciziei nr.

1.358/2010 a Curții Constituționale asupra procedurii judiciare pendinte și a

statuat că nu mai este posibilă continuarea judecății în temeiul unei norme de

drept care și-a încetat efectele juridice.

De altfel,

decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței.

De asemenea, nu

se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine

de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o

înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a

fundamentat soluția pronunțată.

În consecință,

nu se poate reține incidența prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

criticile recurentului formulate sub acest aspect fiind lipsite de fundament

juridic.

Celelalte

critici de nelegalitate formulate de către recurent se circumscriu pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ., dar se constată că și acestea sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

Problema de

drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantului

la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar

susținerilor recurentului-reclamant, această problemă de drept a fost dezlegată

corect de către curtea de apel.

Criticile

referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de

greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (M.

Of. nr. 789/7.11.2011).

Conform

prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că

această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În concret,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

În speță,

decizia atacată a fost pronunțată la data de 11 aprilie 2012, împrejurare din

care rezultă că la data publicării în (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv.

Este adevărat

că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, dar este de necontestat că această

împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurentul,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

De asemenea, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării, cum

greșit pretinde recurentul.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care acesta s-ar găsi, dat fiind că cererea

reclamantului nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate.

Procesul nu se

poate soluționa făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al securității raporturilor juridice.

În ceea ce

privește D.U.D.O. la care face trimitere recurentul, acesta este un document

politic internațional cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U.,

iar nu tratat internațional, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul

intern în raport de prevederile art. 11 și 20 din Constituție, care se referă

numai la tratatele internaționale.

În consecință, având în vedere caracterul

obligatoriu al dezlegărilor

date în recursul în interesul legii, precum

și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții

Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte

constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din

Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot

constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor

morale solicitate

prin acțiunea dedusă judecății, și, prin urmare, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

Pentru toate

argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată este la adăpost de orice critică,

motiv

pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D.M., menținând

decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul P.D.M. împotriva deciziei civile nr. 39/ A din

11 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

I

civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 februarie 2013.