ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2013

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 28 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul P.D.M. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanței obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 700.000 Euro, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 457 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul P.D.M., în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. A fost obligat pârâtul la 50.000 Euro, în echivalent în lei la data plății către reclamant. În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut că reclamantul este fiul defunctului P.R.M., care, prin sentința penală nr. 156 din 7 aprilie 1960, a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

S-a apreciat că această condamnare constituie de drept o condamnare cu caracter politic, care dă dreptul, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 la acordarea de despăgubiri. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere că tatăl reclamantului a executat 5 ani închisoare în penitenciare cunoscute ca având un regim de detenție foarte drastic și că vârsta reclamantului de la acea dată l-a făcut să conștientizeze suferințele tatălui său. În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul P.D.M. a declarat apel. Prin încheierea din 25 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1535/91/2010 al Curții de Apel Galați cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 8481 pronunțată la data de 30 noiembrie 2011, a admis recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva încheierii anterior menționate, a casat încheierea recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță. Prin decizia civilă nr. 39/ A din 11 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul P.D.M. împotriva sentinței civile nr. 457 din 17 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Vrancea. Prin aceeași decizie a fost admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. BUCUREȘTI reprezentat de D.G.F.P. VRANCEA, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care au constituit temeiul de drept al acțiunii deduse judecății, au fost declarate neconstituționale. S-a constatat că prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În aceste condiții, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății. În termen legal, împotriva deciziei curții de apel, reclamantul P.D.M. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În opinia recurentului-reclamant, în mod nelegal instanța i-a respins, ca nefondat, apelul, fără a-l analiza, motiv ce atrage incidența dispozițiilor ar. 304 pct. 7 și 9 raportat la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Sub acest aspect, recurentul arată că, prin motivele de apel formulate, a invocat suficiente argumente bazate pe tratate internaționale ratificate de România în raport cu care neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este complinită de norme juridice cu forță superioară izvorând din tratate internaționale (C.E.D.O. și D.U.D.O.) care obligă statul să acorde daune morale. Apreciază că motivele de apel formulate în acest sens nu au fost analizate în nici un mod, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.E.D.O. Consideră că instanța de apel a respins în mod nelegal acțiunea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 3 Protocol 7 C.E.D.O., art. 6, art. 14 C.E.D.O.

și art. 8 din D.U.D.O.). Art. 3 din Protocolul 7 adițional la C.E.D.O., arată recurentul, garantează dreptul de indemnizare în caz de eroare judiciară, și prin aplicarea cu prioritate a acestui text în raport cu legislația internă contrară sau cu decizia Curții Constituționale 1360/2010, în baza art. 20 alin. (2) și art. 11 din Constituție, se obține un temei de acordare a despăgubirilor derivând din C.E.D.O. Totodată, prin admiterea apelurilor formulate de D.G.F.P. Vrancea și prin respingerea pretențiilor reclamanților se ajunge la o situație de inechitate, în raport de alți reclamanți în cauze similare care au încasat despăgubiri, creând o discriminare în modul de aplicare al legii, ce contravine art. 6 C.E.D.O., art. 14 C.E.D.O.

și art. 3 Protocol 7 C.E.D.O. Intimatul-pârât S.R. prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente: Este adevărat că, normele de procedură impun, ca regulă, instanțelor judecătorești obligația de a-și limita controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate de părți prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de recurs, dar de la această regulă sunt exceptate motivele de ordine publică, respectiv acele motive de drept care pun în discuție încălcarea unor dispoziții legale edictate în interesul general al organizării societății, respectiv dispozițiile referitoare la regulile constituționale, la regulile de organizare judecătorească, cele vizând structurarea sistemului căilor de atac etc. Declararea ca fiind neconstituțională a unei norme de drept ce se susține că este aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecății, constituie un motiv de drept de ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în care, instanțele de judecată, indiferent de momentul în care se găsește procedura judiciară (în primă instanță, în apel sau în recurs) sunt obligate să îl ia în discuție din oficiu.

Contrar susținerilor recurentului, în speță, declararea neconstituționalității normei de drept aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecății, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în baza cărora reclamantul și-a fundamentat pretențiile, nu duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, respectiv a art. 6 din C.E.D.O., de care se prevalează recurentul. Aceasta, întrucât, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. nu înseamnă examinarea sau recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cauză, este vorba despre o situație juridică obiectivă, căreia îi este incident noul cadru normativ stabilit de legiuitor.

În consecință, în mod corect, instanța de apel, luând act că norma de drept invocată de reclamant în fundamentarea pretenției de despăgubire a fost declarată neconstituțională, a procedat, din oficiu, la analizarea efectelor Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale asupra procedurii judiciare pendinte și a statuat că nu mai este posibilă continuarea judecății în temeiul unei norme de drept care și-a încetat efectele juridice. De altfel, decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată.

În consecință, nu se poate reține incidența prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., criticile recurentului formulate sub acest aspect fiind lipsite de fundament juridic. Celelalte critici de nelegalitate formulate de către recurent se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că și acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către curtea de apel. Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Conform prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În concret, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 11 aprilie 2012, împrejurare din care rezultă că la data publicării în (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv. Este adevărat că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, dar este de necontestat că această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurentul, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării, cum greșit pretinde recurentul. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care acesta s-ar găsi, dat fiind că cererea reclamantului nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate.

Procesul nu se poate soluționa făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al securității raporturilor juridice. În ceea ce privește D.U.D.O. la care face trimitere recurentul, acesta este un document politic internațional cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U., iar nu tratat internațional, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern în raport de prevederile art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății, și, prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată. Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D.M., menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.D.M. împotriva deciziei civile nr. 39/ A din 11 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013.