ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 9 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului București - secția

a V-a civilă, sub nr. 44335/3 din 9 noiembrie 2009, și modificată la data de 22

februarie 2010 (fila 36), reclamantul T.L.C. a cerut instanței ca, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul politic

al condamnării sale, dispusă prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959,

pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959 și rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, prin care a fost condamnat la 5 ani

închisoare corecțională si 3 ani interdicție (art. 58 pct. 2-4 C. pen. combinat

cu art. 59 din același cod) și confiscarea totală a averii; să i se acorde

suma de 3.254.400 Euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare; 3. să i se acorde suma de 10.000 Euro cu titlul de

despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea

de condamnare; să fie repus în drepturi, având în vedere suspendarea

exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 cu aplicarea art. 59 C.

pen. și să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii reclamantul, a arătat că procuratura si instanțele de

judecată au reținut că se face vinovat de săvârșirea delictului de uneltire

contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. c) C.

pen., deoarece, din anul 1955, când s-a înscris la Facultatea de Filologie din București, împreună cu coinculpatul C.E., în diverse împrejurări

si față de mai multe persoane, a desfășurat o intensă activitate de propagandă

si agitație contrarevoluționară în rândul studenților din cadrul acestei

facultăți.

A mai

arătat reclamantul că a fost arestat la data de 29 mai 1959, în baza mandatului

de arestare emis de MAI - Direcția de Anchete Penale, fiind eliberat la data de

18 ianuarie 1963, ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 5/1963.

Reclamantul

a solicitat instanței să constate sau să dispună, după caz, înlăturarea tuturor

efectelor hotărârii judecătorești de condamnare politică.

Reclamantul

a considerat condamnarea sa ca având caracter politic, întrucât acțiunile

prezentate în hotărârea de condamnare au avut ca scop împotrivirea față de

regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, fiind deci îndeplinite cerințele art.

1 din Legea nr. 221/2009 și a estimat prejudiciul moral suferit ca urmare a

detenției politice specifice regimului comunist, timp de 3 ani 8 luni si 18

zile (în total 32 544 de ore), la echivalentul în lei al sumei de 3.254.400

Euro (respectiv, 100 Euro/oră).

Prin

Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990

s-a stabilit că perioada de detenție 30 mai 1959-18 ianuarie 1963 la care s-a

mai adăugat 1/2 din acest interval, prin urmare, în total, 5 ani și 12 zile

reprezintă vechime în muncă, reclamantului acordându-i-se, totodată, conform art.

3 alin. (1) combinat cu art. 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 o indemnizație

de 726 lei pentru care fiecare an de detenție, dar aceste reparații sunt

absolut modice în raport cu tratamentele la care a fost supus reclamantul,

aceasta fiind rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să adopte prezentul

act normativ si să stabilească necesitatea acordării unor despăgubiri reale si

adecvate.

A

solicitat reclamantul prin acțiunea modificată și suma de 10.000 Euro,

reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare

respectiv a bunurilor personale pe care le deținea la aceea dată (obiecte de

îmbrăcăminte și cărți ).

Repunerea

în drepturi se impune, în opinia reclamantului, întrucât prin sentință s-a

dispus și suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C.

pen., cu aplicarea art. 59, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei.

În

drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 1, 2, 4 și 5 din Legea nr. 221

din 2009.

Prin sentința civilă nr.

362 din 15 martie 2010, Tribunalul București - secția a V-a civilă a admis în

parte cererea formulată de reclamant; a c

onstatat că

are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentința penală

nr. 840 din 20 august 1959; a constatat ca fiind înlăturate de drept toate

efectele hotărârii judecătorești mai sus menționate; a obligat pârâtul să

plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 38.000 Euro (echivalent în

lei la cursul B.N.R. din data plății) pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind repunerea în

drepturi și plata de despăgubiri pentru prejudiciul material; a luat act că nu

se solicită plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul

a fost arestat preventiv la 30 mai 1959, iar p

rin sentința penală nr. 840 din 28

august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959

și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare (de respingere a recursului), a fost

condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională cu

suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen.

combinat cu art. 59 C. pen. si confiscarea totală a averii, pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale, incriminat de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

în vigoare la acea dată.

La 18

ianuarie 1963, reclamantul a fost eliberat ca urmare a aplicării Decretului-lege

nr. 5/1963 privind grațierea unor pedepse, astfel cum rezultă din Biletul de

eliberare.

Ulterior,

prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul

Suprem – Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967, s-au casat sentința penală nr.

840 din 28 august 1959 și decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 și s-a

dispus încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului, constatându-se

intervenită prescripția răspunderii penale.

Prin

Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit – în baza Decretului-lege

nr. 118/1990 - că perioada de detenție (30 mai 1959-18 ianuarie 1963), majorată

cu 1/2 din acest interval, reprezintă vechime în muncă pentru reclamant, căruia

i s-a acordat și indemnizație în baza aceluiași act normativ (în prezent, 723

lei, conform talonului depus la dosar).

De

asemenea, prin Decizia nr. 357 din 28 noiembrie 2000 emisă de Comisia

constituită în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, s-a acordat reclamantului, în

considerarea condamnării politice suferite, calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Tribunalul

a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

c

onstituie de drept condamnare cu caracter politic

condamnarea pronunțată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen.

, iar în conformitate cu art. 2 din aceeași Lege, t

oate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter

politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând

fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Față de aceste împrejurări

de fapt și de drept¸ tribunalul a admis în parte acțiunea astfel cum a fost

modificată și a constatat că are de drept caracter politic condamnarea

reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 840 din 20 august 1959 și că

sunt înlăturate de drept toate efectele hotărârii judecătorești mai sus

menționate (cu atât mai mult cu cât aceasta a fost deja casată prin decizia

penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Suprem –

Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967).

A

respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea în drepturi

(întrucât prin hotărârea de condamnare în prezent casată s-a dispus doar

suspendarea exercițiului drepturilor pe durata de trei ani după executarea  pedepsei,

conform art. 58-59 C. pen. în vigoare la acea dată, și nu decăderea din

drepturi, pentru a fi necesară pronunțarea unei hotărâri de repunere în

drepturi în condițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009.

În plus,

s-a constat deja ca fiind înlăturate de drept toate efectele hotărârii de

condamnare.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, o

rice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita

instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a

legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, a unor despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare,

precum și

repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea

judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea

militară, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol de lege, de

aceste dispoziții beneficiază și persoanele ale căror hotărâri de condamnare au

fost casate ca urmare a exercitării unor căi extraordinare de atac anterior intrării

în vigoare a legii, cu condiția să nu fi beneficiat deja de drepturile

prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a)-c).

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral a ținut seama și de

măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul

Decretului-lege

nr. 118/1990

republicat și modificat și al O.U.G. nr. 214/1999 modificată.

Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, prejudiciul moral

decurgând din suferința îndurată de reclamant pe perioada executării pedepsei

(3 ani, 7 luni și 18 zile) precum și cea ulterioară acestei perioade.

Tribunalul

a reținut, pe de altă parte, că reclamantul

beneficiază de 20 de ani de o indemnizație lunară stabilită proporțional cu

numărul anilor de închisoare, conform Hotărârii nr. 212 din 17 iulie 1990 a

Comisiei pentru aplicarea Decretul-lege nr. 118/1990, în prezent de 723 lei

lunar.

A mai reținut că această indemnizație lunară se adaugă pensiei

pentru limită de vârstă și vechime integrală în muncă, vechime în care a fost

inclusa și perioada detenției, considerându-se fiecare an de închisoare ca 1,5

ani vechime în muncă, tot ca o reparație a prejudiciului suferit prin aceea că

pe perioada detenției nu a putut munci în folosul său propriu, pentru a-și

asigura un nivel de trai decent și un viitor sigur din punct de vedere

material.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a admis doar în parte

capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral,

obligând pe pârât să achite reclamantului suma de

38.000

Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății)

cu

acest titlu, apreciind această sumă ca fiind suficientă - împreună cu celelalte

drepturi de care beneficiază reclamantul pentru aceeași cauză - pentru

acoperirea deplină a prejudiciului moral resimțit de reclamant, fără a deveni o

sursă de îmbogățire nejustificată

(ca în cazul

acordării sumei excesive cerute de reclamant, de 3.250.400 Euro).

A

respins, totodată, ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata de

despăgubiri pentru prejudiciul material, nefiind dovedită confiscarea efectivă

a unor bunuri și valoarea acestora, reclamantul solicitând cu acest titlu suma

de 10.000 Euro, în condițiile în care din cuprinsul acțiunii nu rezultă că la

data arestării era un om cu stare, ci era student, fiindu-i confiscate „obiecte

de îmbrăcăminte și cărți”.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

Prin apelul declarat,

pârâtul a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât

suma acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale este exagerat de

mare, arătând că se impune să fie cenzurat și reapreciat cuantumul daunelor

morale acordate în raport și de jurisprudența C.E.D.O. cu privire la încălcarea

dreptului la libertate, la integritate fizică și morală a persoanei și la

demnitatea ei.

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat la rândul său hotărârea

tribunalului sub aspectul cuantumului exagerat al daunelor morale acordate,

având în vedere că daunele morale acordate trebuie să confere reclamantului o

satisfacție echitabilă și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o

compasiune, confort financiar ori îmbogățire în detrimentul statului.

Apelantul reclamant,

prin apelul declarat, a criticat soluția primei instanțe numai în ceea ce

privește cuantumul daunelor morale acordate considerând că se impune majorarea

acestora.

Curtea de Apel

București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 357/A din 31 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de

pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 362 din 22

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a civilă.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant, ca

nefondată, în ceea ce privește obligarea la plata sumei solicitate.

A respins apelul declarat

de reclamantul T.L.C. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Prin decizia civilă nr.

1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010,

Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt

suspendate de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv

pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după

publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu

soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus – menționate,

continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin

inaplicabile prevederile declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010,

astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul,

respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile

Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus – menționate

încetându-și efectele juridice.

Termenul de 45 zile a

expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României (art. 1 alin.

(3) și (5)), ele încetând a-și mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.

În speță, Curtea a

constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale

solicitate – potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -, putând

fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin.

(1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul

juridic al cererii de daune morale, instanța de apel a reținut că analizarea

celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Precizările depuse de reclamant, sub aspectul solicitării

soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006)

intitulată,,necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul

comunist, art. 20 din Constituție, au fost analizate de către instanța de apel,

prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanța și la art. 294 din

Codul de procedură civilă, care dispune că ,,în apel nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici

nu se pot face alte cereri noi”.

Instanța de apel a constatat că instanța de fond a analizat cauza

sub temeiul  juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în

calea de atac.

Mai mult, referirile la prevalența reglementarilor internaționale,

respectiv a

rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096

(1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată ,,necesitatea

condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”, a Convenției

Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja

în atenția Curții Constituționale așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția nr.

40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în

sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, având

în vedere considerentele deciziei Curții Constituționale, nu sunt de natură a

conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamantul T.L.C. cât

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a

municipiului București.

Prin recursul său, reclamantul

T.L.C. invocând dispozițiile art. 299 si următoarele C. proc. civ., art. 1 alin.

(1) și alin. (2) lit. a) și i), art. 2, art. 4, 5, 6 și art. 8 Legea nr. 221

din 2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

modificata si completata prin Legea nr. 202 din 2010, art. 1-17 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, precum și a art. 1 și 2

din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene, art. 3 C. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

republicată a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 și următoarele C.

proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, și

pe cale de consecință, respingerea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, și în fond, în principal, menținerea integrală a despăgubirile

morale în cuantum de 38 000 Euro acordate în echitate, pentru prejudiciul moral

suferit de ca urmare a condamnării sale politice date prin sentința civilă nr. 362

din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, ca primă instanță și,

în subsidiar, respingerea apelurilor formulate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

admiterea pe care l-a declarat, modificarea în parte a deciziei recurate și majorarea

cuantumului despăgubirilor morale acordate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs reclamantul a prezentat situația de fapt și argumentele

pentru care consideră că se impune să se constate caracterul politic de drept

al condamnării sale dispuse prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959,

pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810 din 1959,

definitivă prin decizia nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II a Militare precum și acordarea de despăgubiri morale

pentru prejudiciile suferite urmare a condamnării politice sus menționate.

Recurentul-reclamant

a arătat că înțelege să critice soluția instanței de apel numai în ceea ce

privește modificarea soluției primei instanțe si respingerea capătului de

cerere referitor la acordarea, în echitate, de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit in raport de drepturile si libertățile ce i-au fost încălcate

timp de peste 3 ani și 8 luni pe durata executării pedepsei.

Astfel, a arătat că soluția

instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea legii, pentru următoarele

motive:

Există temei legal

pentru acordarea despăgubirilor bănești în echitate, față de prejudiciul civil,

moral, social, fizic, psihic și profesional, suferit in raport de drepturile si

libertățile fundamentale ce i-au fost încălcate, indicând în acest sens art. 1

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

și susținând că Statul Roman are obligația de a recunoaște și respecta oricărei

persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile si libertățile definite în Titlul

I al prezentei convenții, așa cum sunt prevăzute de art. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,

10 și 17.

Textul art. 3 C. civ.

(inclusiv forma reiterată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

republicată, prevede, pentru ipoteza prezentei unei lacune a legii, obligația

legală a judecătorului de a judeca, ca principiu general al organizării judiciare.

Textul consacră analogia legii ca metodă de soluționare a unui caz dedus

judecății pentru care nu există un text legal.

În dreptul român, art.

3 C. civ. obligă judecătorul să se pronunțe și atunci când legea este neclară

sau tace. Această regulă este dictată de interesele ordinii publice si de

autoritatea justiției.

Atunci când

reglementarea legală este neclară sau lipsește, judecătorul va căuta în alte

norme pentru a găsi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispoziție

asemănătoare). Dacă el nu găsește o asemenea normă, va soluționa pe baza

principiilor dreptului.

Potrivit jurisprudenței

C.E.D.O., denegarea de dreptate încalcă dreptul de acces la un tribunal în

accepțiunea art. 6 parag. l din Convenție.

Recurentul-reclamant

a invocat dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție susținând

că România este ținută să respecte întocmai si cu bună credință tratatele

vigoare, licite si legal încheiate din punct de vedere al dreptului

internațional precum și considerente reținute de Înalta Curte în pronunțarea

deciziilor prin care s-au soluționat cauze având ca temei juridic Legea nr. 221/2009.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea

prevederilor art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, precum și în art.

21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. (publicata in OJ. C. nr.

83 din 30 martie 2010), arătând că a fost discriminat în raport cu acele

persoane care au beneficiat de acordarea prin hotărâri judecătorești

irevocabile de despăgubiri. În echitate pentru prejudiciile suferite urmare

condamnării lor politice.

În materia Legii nr.

221 din 2009, prin modificările aduse acesteia s-a creat o discriminare între

persoanele aflate în situații identice stabilindu-se un tratament preferențial

fată de persoanele ale căror hotărâri judecătorești au rămas definitive înainte

de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62 din 2010, si persoanele ale căror

hotărâri judecătorești s-au pronunțat ulterior acestei ordonanțe, precum și

ulterior deciziei C.C.R., întrucât sunt persoane care au beneficiat de

prevederile fostului art. 5 lit. a) din legea nr. 221 din 2009 si persoane

judecate ulterior cărora li se refuză acordarea despăgubirilor morale pe

motivul inexistenței unui text de lege în acest sens.

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod repetat prin deciziile sale că

„există discriminare în sensul art. 14 al Convenției atunci când persoane

aflate în situații identice sau comparabile se bucură de un tratament

preferențial unele fața de altele".

De asemenea. Curtea

Europeană a stabilit că în ceea ce privește necesitatea instituirii egalității

de tratament, în egală măsură, constituie discriminare atât a trata diferențiat

persoane aflate în situații similare sau compatibile, cât și a trata identic

persoane aflate în situații diferite, așa cum de altfel a arătat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Thlimmenos contra Greciei (2000).

În cauza Stubbings

ș.a. v. Marea Britanie s-a decis că „există discriminare în sensul art. 14 al

Convenției atunci când persoane aflate în situații identice sau comparabile se

bucură de un tratament preferențial unele fată de altele".

În ceea ce privește

necesitatea instituirii egalității de tratament, în egală măsură, constituie

discriminare atât a trata diferențiat persoane aflate în situații similare sau

compatibile, cât si a trata identic persoane aflate în situații diferite, așa

cum de altfel a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Thlimmenos contra Greciei (2000).

În ceea ce privește

indemnizația acordată în baza Decretului-lege nr. 118 din 1990,

recurentul-reclamant a susținut că are o natură juridica de sine stătătoare și

reprezintă pensie pentru perioada în care nu a putut munci în libertate, în

schimb a fost supus la muncă forțată, în favoarea statului comunist și nu poate

fi asimilată sau confundată cu despăgubirea morală acordată în echitate pentru

prejudiciile fizice, psihice, civile și sociale ce mi-au fost aduse prin

condamnarea mea politică.

Recurentul-reclamant,

în susținerea recursului său a mai invocat Hotărârea C.E.D.O. în Cauza Nita

împotriva României publicata in M. Of. al României, Partea I, Nr. 30, din 14

ianuarie 2010 (Cererea nr. 10.778/02), Hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului din 16 decembrie - 2008 in cauza Rupă împotriva României (Nr. 1).publicată

în M. Of. al României, partea I, nr. 562 din data de 10 august 2010 precum și

practica Înaltei Curți de Casație si Justiție a României, respectiv decizia nr.

400 din data de 24 ianuarie 2008, nr. 148 din 15 ianuarie 2008, Dosarul nr. 8381/101/2009

în care s-a pronunțat decizia nr. 2371, decizia nr. 1598 din 23 februarie 2011,

decizia nr. 89/A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Prin recursul său,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a

municipiului București, a susținut că hotărârea pronunțata de Curtea de Apel

București secția a III civila este in parte, netemeinica si nelegala, fiind

data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit

instanța de apel, deși a admis apelul declarat de Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor si Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

a schimbat in parte sentința atacata in sensul ca a respins cererea privind

acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca nefondata, totuși a

menținut dispoziția sentinței de fond referitoare la constatarea caracterului

politic al condamnării reclamantului dispusa prin sentința penală nr. 840 din 28

august 1959.

Recurentul-pârât a

arătat că referitor la acest capăt de cerere, se impune constatarea lipsei de

interes având in vedere dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990. A

susținut că reclamantul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990 ca urmare a

recunoașterii caracterului politic al condamnării, respectiv a măsurii

administrative a domiciliului obligatoriu astfel că instanța nu mai poate

constata acest lucru, devenind incident art. 111 C. proc. civ. " partea

care are interes poate sa facă cerere pentru constatarea existentei sau inexistentei

unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea

dreptului".

Prin urmare, in mod

greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării

reclamantului dispusa prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959,

dispoziție menținuta si de instanța de apel, din moment ce reclamantul a

beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 care are ca finalitate

repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a dispunerii

masurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.

A solicitat admiterea

recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii si

a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării

reclamantului dispusa prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959

pronunțata de Tribunalul Militar București.

Examinând recursurile

declarate de reclamant și de pârât prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte

reține următoarele:

Recursul

reclamantului T.L.C. este nefondat, pentru considerentele care succed.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în

cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe

deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr.

47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Recurentul-reclamant

a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reține

că instanța de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acțiunea

acestuia a fost soluționată, chiar dacă nu în sensul dorit de acesta.

Faptul

că instanța de apel a respins acțiunea, arătând, prin considerentele hotărârii,

motivele pentru care s-a impus soluția adoptată - respectiv intervenirea pe

parcursul judecății a deciziilor Curții Constituționale, incidente în

soluționarea raportului juridic dedus judecății de către reclamant - nu

înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C.

civ.

Nu sunt fondate

criticile recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel, trebuia ca, în

condițiile în care s-a statuat că textul de lege pe care și-au întemeiat

acțiunea este neconstituțional, să constate că pretențiilor deduse judecății le

sunt aplicabile alte norme. În mod corect instanța de apel, constatând

încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a

prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care

reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor acestuia din

perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei

juridice în timpul procesului.

Or, un atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea invocată prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza

II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri,

nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Având în

vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

Recursul

pârâtului

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului reiese că reclamantul

a fost arestat preventiv la 30 mai 1959, iar p

rin sentința penală nr. 840 din 28

august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959

și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare (de respingere a recursului), a fost

condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională cu

suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen. combinat

cu art. 59 C. pen. si confiscarea totală a averii, pentru delictul de uneltire

contra ordinii sociale, incriminat de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în

vigoare la acea dată.

La 18

ianuarie 1963, reclamantul a fost liberat ca urmare a aplicării Decretului-lege

nr. 5/1963 privind grațierea unor pedepse, astfel cum rezultă din Biletul de

eliberare.

Ulterior,

prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul

Suprem - Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967, s-au casat sentința penală nr.

840 din 28 august 1959 și decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 și s-a

dispus încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului, constatându-se

intervenită prescripția răspunderii penale.

Prin

Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit – în baza

Decretului-lege nr. 118/1990 - că perioada de detenție (30 mai 1959-18 ianuarie

1963), majorată cu 1/2 din acest interval, reprezintă vechime în muncă pentru

reclamant, căruia i s-a acordat și indemnizație în baza aceluiași act normativ

(în prezent, 723 lei, conform talonului depus la dosar).

De

asemenea, prin Decizia nr. 357 din 28 noiembrie 2000 emisă de Comisia

constituită în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, s-a acordat reclamantului, în

considerarea condamnării politice suferite, calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Potrivit

art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, c

onstituie

de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată prin hotărâre

judecătorească definitivă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru

faptele prevăzute în art. 209 C. pen.

, iar în

conformitate cu art. 2 din aceeași lege, t

oate

efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute

la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate

împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Așa

fiind, se constată că în mod legal instanța de apel a menținut dispoziția din

sentința

civilă

nr. 362 din 15 martie 2010 prin care instanța de fond a c

onstatat că are de drept caracter politic condamnarea

reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 840 din 20 august 1959

, criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice fiind nefondate, recursul pârâtului urmând a fi

respins, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamantul T.L.C. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr.

357/A din 31 martie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 aprilie 2012.