ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 9 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă, sub nr. 44335/3 din 9 noiembrie 2009, și modificată la data de 22 februarie 2010 (fila 36), reclamantul T.L.C. a cerut instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul politic al condamnării sale, dispusă prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959 și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, prin care a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională si 3 ani interdicție (art. 58 pct. 2-4 C. pen.

combinat cu art. 59 din același cod) și confiscarea totală a averii; să i se acorde suma de 3.254.400 Euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; 3. să i se acorde suma de 10.000 Euro cu titlul de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare; să fie repus în drepturi, având în vedere suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 cu aplicarea art. 59 C. pen. și să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul, a arătat că procuratura si instanțele de judecată au reținut că se face vinovat de săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. c) C. pen., deoarece, din anul 1955, când s-a înscris la Facultatea de Filologie din București, împreună cu coinculpatul C.E., în diverse împrejurări si față de mai multe persoane, a desfășurat o intensă activitate de propagandă si agitație contrarevoluționară în rândul studenților din cadrul acestei facultăți. A mai arătat reclamantul că a fost arestat la data de 29 mai 1959, în baza mandatului de arestare emis de MAI - Direcția de Anchete Penale, fiind eliberat la data de 18 ianuarie 1963, ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 5/1963.

Reclamantul a solicitat instanței să constate sau să dispună, după caz, înlăturarea tuturor efectelor hotărârii judecătorești de condamnare politică. Reclamantul a considerat condamnarea sa ca având caracter politic, întrucât acțiunile prezentate în hotărârea de condamnare au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, fiind deci îndeplinite cerințele art. 1 din Legea nr. 221/2009 și a estimat prejudiciul moral suferit ca urmare a detenției politice specifice regimului comunist, timp de 3 ani 8 luni si 18 zile (în total 32 544 de ore), la echivalentul în lei al sumei de 3.254.400 Euro (respectiv, 100 Euro/oră).

Prin Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de detenție 30 mai 1959-18 ianuarie 1963 la care s-a mai adăugat 1/2 din acest interval, prin urmare, în total, 5 ani și 12 zile reprezintă vechime în muncă, reclamantului acordându-i-se, totodată, conform art. 3 alin. (1) combinat cu art. 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 o indemnizație de 726 lei pentru care fiecare an de detenție, dar aceste reparații sunt absolut modice în raport cu tratamentele la care a fost supus reclamantul, aceasta fiind rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să adopte prezentul act normativ si să stabilească necesitatea acordării unor despăgubiri reale si adecvate.

A solicitat reclamantul prin acțiunea modificată și suma de 10.000 Euro, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare respectiv a bunurilor personale pe care le deținea la aceea dată (obiecte de îmbrăcăminte și cărți ). Repunerea în drepturi se impune, în opinia reclamantului, întrucât prin sentință s-a dispus și suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen., cu aplicarea art. 59, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 1, 2, 4 și 5 din Legea nr. 221 din 2009. Prin sentința civilă nr. 362 din 15 martie 2010, Tribunalul București - secția a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant; a c onstatat că are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 840 din 20 august 1959; a constatat ca fiind înlăturate de drept toate efectele hotărârii judecătorești mai sus menționate; a obligat pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 38.000 Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății) pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind repunerea în drepturi și plata de despăgubiri pentru prejudiciul material; a luat act că nu se solicită plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv la 30 mai 1959, iar p rin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959 și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare (de respingere a recursului), a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen. combinat cu art. 59 C. pen. si confiscarea totală a averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, incriminat de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată.

La 18 ianuarie 1963, reclamantul a fost eliberat ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 5/1963 privind grațierea unor pedepse, astfel cum rezultă din Biletul de eliberare. Ulterior, prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967, s-au casat sentința penală nr. 840 din 28 august 1959 și decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 și s-a dispus încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului, constatându-se intervenită prescripția răspunderii penale.

Prin Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit – în baza Decretului-lege nr. 118/1990 - că perioada de detenție (30 mai 1959-18 ianuarie 1963), majorată cu 1/2 din acest interval, reprezintă vechime în muncă pentru reclamant, căruia i s-a acordat și indemnizație în baza aceluiași act normativ (în prezent, 723 lei, conform talonului depus la dosar). De asemenea, prin Decizia nr. 357 din 28 noiembrie 2000 emisă de Comisia constituită în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, s-a acordat reclamantului, în considerarea condamnării politice suferite, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, c onstituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen. , iar în conformitate cu art. 2 din aceeași Lege, t oate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept¸ tribunalul a admis în parte acțiunea astfel cum a fost modificată și a constatat că are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 840 din 20 august 1959 și că sunt înlăturate de drept toate efectele hotărârii judecătorești mai sus menționate (cu atât mai mult cu cât aceasta a fost deja casată prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967). A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea în drepturi (întrucât prin hotărârea de condamnare în prezent casată s-a dispus doar suspendarea exercițiului drepturilor pe durata de trei ani după executarea pedepsei, conform art. 58-59 C. pen.

în vigoare la acea dată, și nu decăderea din drepturi, pentru a fi necesară pronunțarea unei hotărâri de repunere în drepturi în condițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009. În plus, s-a constat deja ca fiind înlăturate de drept toate efectele hotărârii de condamnare.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, o rice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a unor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, precum și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol de lege, de aceste dispoziții beneficiază și persoanele ale căror hotărâri de condamnare au fost casate ca urmare a exercitării unor căi extraordinare de atac anterior intrării în vigoare a legii, cu condiția să nu fi beneficiat deja de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a)-c).

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat și modificat și al O.U.G. nr. 214/1999 modificată. Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, prejudiciul moral decurgând din suferința îndurată de reclamant pe perioada executării pedepsei (3 ani, 7 luni și 18 zile) precum și cea ulterioară acestei perioade. Tribunalul a reținut, pe de altă parte, că reclamantul beneficiază de 20 de ani de o indemnizație lunară stabilită proporțional cu numărul anilor de închisoare, conform Hotărârii nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretul-lege nr. 118/1990, în prezent de 723 lei lunar.

A mai reținut că această indemnizație lunară se adaugă pensiei pentru limită de vârstă și vechime integrală în muncă, vechime în care a fost inclusa și perioada detenției, considerându-se fiecare an de închisoare ca 1,5 ani vechime în muncă, tot ca o reparație a prejudiciului suferit prin aceea că pe perioada detenției nu a putut munci în folosul său propriu, pentru a-și asigura un nivel de trai decent și un viitor sigur din punct de vedere material. Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a admis doar în parte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, obligând pe pârât să achite reclamantului suma de 38.000 Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R.

din data plății) cu acest titlu, apreciind această sumă ca fiind suficientă - împreună cu celelalte drepturi de care beneficiază reclamantul pentru aceeași cauză - pentru acoperirea deplină a prejudiciului moral resimțit de reclamant, fără a deveni o sursă de îmbogățire nejustificată (ca în cazul acordării sumei excesive cerute de reclamant, de 3.250.400 Euro). A respins, totodată, ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru prejudiciul material, nefiind dovedită confiscarea efectivă a unor bunuri și valoarea acestora, reclamantul solicitând cu acest titlu suma de 10.000 Euro, în condițiile în care din cuprinsul acțiunii nu rezultă că la data arestării era un om cu stare, ci era student, fiindu-i confiscate „obiecte de îmbrăcăminte și cărți”.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin apelul declarat, pârâtul a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât suma acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale este exagerat de mare, arătând că se impune să fie cenzurat și reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în raport și de jurisprudența C.E.D.O. cu privire la încălcarea dreptului la libertate, la integritate fizică și morală a persoanei și la demnitatea ei. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat la rândul său hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului exagerat al daunelor morale acordate, având în vedere că daunele morale acordate trebuie să confere reclamantului o satisfacție echitabilă și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar ori îmbogățire în detrimentul statului.

Apelantul reclamant, prin apelul declarat, a criticat soluția primei instanțe numai în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate considerând că se impune majorarea acestora. Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 357/A din 31 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 362 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată, în ceea ce privește obligarea la plata sumei solicitate.

A respins apelul declarat de reclamantul T.L.C. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele: Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. În consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus – menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of.

partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus – menționate încetându-și efectele juridice. Termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României (art. 1 alin. (3) și (5)), ele încetând a-și mai produce efectele la 01 ianuarie 2011. În speță, Curtea a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate – potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, instanța de apel a reținut că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune. Precizările depuse de reclamant, sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată,,necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție, au fost analizate de către instanța de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanța și la art. 294 din Codul de procedură civilă, care dispune că ,,în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Instanța de apel a constatat că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac. Mai mult, referirile la prevalența reglementarilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată ,,necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, având în vedere considerentele deciziei Curții Constituționale, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamantul T.L.C. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului București. Prin recursul său, reclamantul T.L.C. invocând dispozițiile art. 299 si următoarele C. proc.

civ., art. 1 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și i), art. 2, art. 4, 5, 6 și art. 8 Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 modificata si completata prin Legea nr. 202 din 2010, art. 1-17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, precum și a art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 3 C. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 și următoarele C. proc.

civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, și pe cale de consecință, respingerea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și în fond, în principal, menținerea integrală a despăgubirile morale în cuantum de 38 000 Euro acordate în echitate, pentru prejudiciul moral suferit de ca urmare a condamnării sale politice date prin sentința civilă nr. 362 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, ca primă instanță și, în subsidiar, respingerea apelurilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București și admiterea pe care l-a declarat, modificarea în parte a deciziei recurate și majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a prezentat situația de fapt și argumentele pentru care consideră că se impune să se constate caracterul politic de drept al condamnării sale dispuse prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810 din 1959, definitivă prin decizia nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II a Militare precum și acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite urmare a condamnării politice sus menționate. Recurentul-reclamant a arătat că înțelege să critice soluția instanței de apel numai în ceea ce privește modificarea soluției primei instanțe si respingerea capătului de cerere referitor la acordarea, în echitate, de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit in raport de drepturile si libertățile ce i-au fost încălcate timp de peste 3 ani și 8 luni pe durata executării pedepsei.

Astfel, a arătat că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea legii, pentru următoarele motive: Există temei legal pentru acordarea despăgubirilor bănești în echitate, față de prejudiciul civil, moral, social, fizic, psihic și profesional, suferit in raport de drepturile si libertățile fundamentale ce i-au fost încălcate, indicând în acest sens art. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și susținând că Statul Roman are obligația de a recunoaște și respecta oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile si libertățile definite în Titlul I al prezentei convenții, așa cum sunt prevăzute de art. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și 17. Textul art. 3 C. civ.

(inclusiv forma reiterată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, prevede, pentru ipoteza prezentei unei lacune a legii, obligația legală a judecătorului de a judeca, ca principiu general al organizării judiciare. Textul consacră analogia legii ca metodă de soluționare a unui caz dedus judecății pentru care nu există un text legal. În dreptul român, art. 3 C. civ. obligă judecătorul să se pronunțe și atunci când legea este neclară sau tace. Această regulă este dictată de interesele ordinii publice si de autoritatea justiției. Atunci când reglementarea legală este neclară sau lipsește, judecătorul va căuta în alte norme pentru a găsi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispoziție asemănătoare).

Dacă el nu găsește o asemenea normă, va soluționa pe baza principiilor dreptului. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., denegarea de dreptate încalcă dreptul de acces la un tribunal în accepțiunea art. 6 parag. l din Convenție. Recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție susținând că România este ținută să respecte întocmai si cu bună credință tratatele vigoare, licite si legal încheiate din punct de vedere al dreptului internațional precum și considerente reținute de Înalta Curte în pronunțarea deciziilor prin care s-au soluționat cauze având ca temei juridic Legea nr. 221/2009.

Recurentul-reclamant a mai susținut că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, precum și în art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. (publicata in OJ. C. nr. 83 din 30 martie 2010), arătând că a fost discriminat în raport cu acele persoane care au beneficiat de acordarea prin hotărâri judecătorești irevocabile de despăgubiri. În echitate pentru prejudiciile suferite urmare condamnării lor politice. În materia Legii nr. 221 din 2009, prin modificările aduse acesteia s-a creat o discriminare între persoanele aflate în situații identice stabilindu-se un tratament preferențial fată de persoanele ale căror hotărâri judecătorești au rămas definitive înainte de data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 62 din 2010, si persoanele ale căror hotărâri judecătorești s-au pronunțat ulterior acestei ordonanțe, precum și ulterior deciziei C.C.R., întrucât sunt persoane care au beneficiat de prevederile fostului art. 5 lit. a) din legea nr. 221 din 2009 si persoane judecate ulterior cărora li se refuză acordarea despăgubirilor morale pe motivul inexistenței unui text de lege în acest sens. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod repetat prin deciziile sale că „există discriminare în sensul art. 14 al Convenției atunci când persoane aflate în situații identice sau comparabile se bucură de un tratament preferențial unele fața de altele". De asemenea.

Curtea Europeană a stabilit că în ceea ce privește necesitatea instituirii egalității de tratament, în egală măsură, constituie discriminare atât a trata diferențiat persoane aflate în situații similare sau compatibile, cât și a trata identic persoane aflate în situații diferite, așa cum de altfel a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Thlimmenos contra Greciei (2000). În cauza Stubbings ș.a.

v. Marea Britanie s-a decis că „există discriminare în sensul art. 14 al Convenției atunci când persoane aflate în situații identice sau comparabile se bucură de un tratament preferențial unele fată de altele". În ceea ce privește necesitatea instituirii egalității de tratament, în egală măsură, constituie discriminare atât a trata diferențiat persoane aflate în situații similare sau compatibile, cât si a trata identic persoane aflate în situații diferite, așa cum de altfel a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Thlimmenos contra Greciei (2000). În ceea ce privește indemnizația acordată în baza Decretului-lege nr. 118 din 1990, recurentul-reclamant a susținut că are o natură juridica de sine stătătoare și reprezintă pensie pentru perioada în care nu a putut munci în libertate, în schimb a fost supus la muncă forțată, în favoarea statului comunist și nu poate fi asimilată sau confundată cu despăgubirea morală acordată în echitate pentru prejudiciile fizice, psihice, civile și sociale ce mi-au fost aduse prin condamnarea mea politică.

Recurentul-reclamant, în susținerea recursului său a mai invocat Hotărârea C.E.D.O. în Cauza Nita împotriva României publicata in M. Of. al României, Partea I, Nr. 30, din 14 ianuarie 2010 (Cererea nr. 10.778/02), Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie - 2008 in cauza Rupă împotriva României (Nr. 1).publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 562 din data de 10 august 2010 precum și practica Înaltei Curți de Casație si Justiție a României, respectiv decizia nr. 400 din data de 24 ianuarie 2008, nr. 148 din 15 ianuarie 2008, Dosarul nr. 8381/101/2009 în care s-a pronunțat decizia nr. 2371, decizia nr. 1598 din 23 februarie 2011, decizia nr. 89/A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului București, a susținut că hotărârea pronunțata de Curtea de Apel București secția a III civila este in parte, netemeinica si nelegala, fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit instanța de apel, deși a admis apelul declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor si Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat in parte sentința atacata in sensul ca a respins cererea privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca nefondata, totuși a menținut dispoziția sentinței de fond referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispusa prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959. Recurentul-pârât a arătat că referitor la acest capăt de cerere, se impune constatarea lipsei de interes având in vedere dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990. A susținut că reclamantul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990 ca urmare a recunoașterii caracterului politic al condamnării, respectiv a măsurii administrative a domiciliului obligatoriu astfel că instanța nu mai poate constata acest lucru, devenind incident art. 111 C. proc.

civ. " partea care are interes poate sa facă cerere pentru constatarea existentei sau inexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului". Prin urmare, in mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispusa prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959, dispoziție menținuta si de instanța de apel, din moment ce reclamantul a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a dispunerii masurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora. A solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii si a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispusa prin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959 pronunțata de Tribunalul Militar București.

Examinând recursurile declarate de reclamant și de pârât prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele: Recursul reclamantului T.L.C. este nefondat, pentru considerentele care succed. Criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Recurentul-reclamant a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reține că instanța de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acțiunea acestuia a fost soluționată, chiar dacă nu în sensul dorit de acesta. Faptul că instanța de apel a respins acțiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluția adoptată - respectiv intervenirea pe parcursul judecății a deciziilor Curții Constituționale, incidente în soluționarea raportului juridic dedus judecății de către reclamant - nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ. Nu sunt fondate criticile recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel, trebuia ca, în condițiile în care s-a statuat că textul de lege pe care și-au întemeiat acțiunea este neconstituțional, să constate că pretențiilor deduse judecății le sunt aplicabile alte norme.

În mod corect instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ. În condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, un atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București este nefondat, pentru considerentele care succed. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului reiese că reclamantul a fost arestat preventiv la 30 mai 1959, iar p rin sentința penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959 și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare (de respingere a recursului), a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen.

combinat cu art. 59 C. pen. si confiscarea totală a averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, incriminat de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată. La 18 ianuarie 1963, reclamantul a fost liberat ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 5/1963 privind grațierea unor pedepse, astfel cum rezultă din Biletul de eliberare. Ulterior, prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Suprem - Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967, s-au casat sentința penală nr. 840 din 28 august 1959 și decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 și s-a dispus încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului, constatându-se intervenită prescripția răspunderii penale.

Prin Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit – în baza Decretului-lege nr. 118/1990 - că perioada de detenție (30 mai 1959-18 ianuarie 1963), majorată cu 1/2 din acest interval, reprezintă vechime în muncă pentru reclamant, căruia i s-a acordat și indemnizație în baza aceluiași act normativ (în prezent, 723 lei, conform talonului depus la dosar). De asemenea, prin Decizia nr. 357 din 28 noiembrie 2000 emisă de Comisia constituită în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, s-a acordat reclamantului, în considerarea condamnării politice suferite, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, c onstituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen.

, iar în conformitate cu art. 2 din aceeași lege, t oate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor. Așa fiind, se constată că în mod legal instanța de apel a menținut dispoziția din sentința civilă nr. 362 din 15 martie 2010 prin care instanța de fond a c onstatat că are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 840 din 20 august 1959 , criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind nefondate, recursul pârâtului urmând a fi respins, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul T.L.C. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 357/A din 31 martie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 aprilie 2012.