ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6278/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la data de 21 septembrie 2009, reclamantul F.S. a investit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, cu soluționarea cauzei având ca obiect a se constata caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus autorul reclamantului, F.S., solicitând acordarea de despăgubiri în sumă de 300.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a condamnării la pedeapsa de 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința penală nr. 5 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul nr. 6/1952.

În considerentele acțiunii se arată că reclamantul este descendent de gradul II (nepot de fiu) al autorului F.S., decedat la data de 12 iulie 1985. Prin sentința penală nr. 5 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul nr. 6/1952, autorul F.S. a fost condamnat, în baza art. 209 partea a III-a C. pen. la pedeapsa de 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Prin sentința civilă nr. 208 din 12 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor către reclamant la plata sumei de 300.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că privarea de libertate în perioada 1952 – 1964 a autorului reclamantului, condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 alin. (3) C. pen., la pedeapsa de 20 de ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică, a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea și libertatea individuală și a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa. Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Statul Român a criticat legalitatea și temeinicia hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, despăgubirea în valoare de 300.000 euro acordată descendentului persoanei ce a făcut obiectul condamnării cu caracter politic fiind exagerat de mare, reprezentând o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Apelantul susține că față de caracterul personal al daunelor morale, suferințele morale ale autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendenților, pentru ca aceștia să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit, scopul legiuitorului fiind acela de a acorda o minimă reparație morală persoanelor care s-au împotrivit forței regimului totalitar sau care au fost persecutate de acest regim.

Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 245 din 20 octombrie 2010 a admis apelul și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 2000 euro. În considerentele hotărârii s-a reținut că, Legea nr. 221/2009 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare. Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.

În același timp instanța reține că, prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și apoi având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soției ori descendenților persoanelor respective.

La stabilirea întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța a avut în vedere toate suferințele autorului reclamantului pe plan fizic și psihic în perioada arestării sale, lezarea gravă a demnității și onoarei condamnatului prin actele represive și amenințările permanente la care erau supuși deținuții politic, frustrarea cauzată de pierderea legăturilor cu familia, dar și faptul că în prezent bunicul reclamantului este decedat, iar beneficiarul despăgubirilor este reclamantul, în calitate de moștenitor de gradul II. În raport de aceste criterii și de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010 s-a apreciat că suma de 2.000 euro reprezintă o despăgubire echivalentă și echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/1996 C.E.D.O. 2003-VI). Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte. - Prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. - Acordarea de despăgubiri descendenților de gradul II pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor este lipsită de temei legal. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte va constata nefondat recursul în considerentele celor ce succed: Criticile recurentei se referă în principal la efectele deciziilor Curții Constituționale din 20 octombrie 2010 și respectiv 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și în secundar la faptul că nelegal s-au acordat despăgubiri morale pentru descendenții autorului față de care s-a luat o măsură cu caracter politic. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestora, soțul sau descendenții până la al II-lea grad inclusiv, pot solicita instanței de judecată în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Textul se referă expres și la persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic iar nu doar la persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic. Mai mult, acest text de lege arată expres persoanele care beneficiază de acordarea despăgubirilor arătând că se pot adresa instanței de judecată cu o cerere reglementată de legea specială, persoana care a suferit condamnări, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv. În speță, reclamantul F.S. este descendent de gradul II al autorului F.S. decedat la data de 12 iulie 1985 și, în raport de dispozițiile legale sus arătate are calitatea de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri morale în condițiile Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește susținerile că deciziile Curții Constituționale publicate în M. Of. la 15 noiembrie 2010 au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că trimiterea la această normă a rămas fără obiect, nu sunt sustenabile, având în vedere că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 produce efecte începând cu data publicării în M. Of. respectiv 15 noiembrie 2010 iar hotărârea recurată a fost pronunțată la 20 octombrie 2010, anterior publicării actului normativ invocat. Mai mult, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționate, pentru că ele depind, în existența lor juridică de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este o creanță sub condiție „atunci când problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezumată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea la momentul sesizării jurisdicțiilor interne, această creanță nu poate fi apreciată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol. Nu este vorba așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive.

Sub acest aspect, al dreptului de creanță ca bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, în doctrină s-a arătat că, atât timp cât acțiunile unor reclamanți s-au aflat pendinte pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. În același sens, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. Așadar, în cauza pendinte la data intrării în vigoare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, reclamantul beneficia deja de o hotărâre definitivă intrată în puterea lucrului judecat care îi conferă dreptul de despăgubiri morale, astfel că susținerile recurentului din primul motiv de recurs sunt nefondate.

În concluzie, în raport de cele reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei civile nr. 245/C din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța – secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.