ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6278/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea adresată

Tribunalului Constanța la data de 21 septembrie 2009, reclamantul F.S. a

investit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, cu soluționarea cauzei

având ca obiect a se constata caracterul politic al măsurilor administrative

abuzive la care a fost supus autorul reclamantului, F.S., solicitând acordarea

de despăgubiri în sumă de 300.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de

acesta ca urmare a condamnării la pedeapsa de 20 ani muncă silnică și 10 ani

degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința

penală nr. 5 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial

București în dosarul nr. 6/1952.

În considerentele

acțiunii se arată că reclamantul este descendent de gradul II (nepot de fiu) al

autorului F.S., decedat la data de 12 iulie 1985.

Prin sentința penală nr.

5 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București

în dosarul nr. 6/1952, autorul F.S. a fost condamnat, în baza art. 209 partea a

III-a C. pen. la pedeapsa de 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă

pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

Prin sentința civilă nr.

208 din 12 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului

și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor către reclamant la

plata sumei de 300.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de

daune morale.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că privarea de libertate

în perioada 1952 – 1964 a autorului reclamantului, condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită

de art. 209 alin. (3) C. pen., la pedeapsa de 20 de ani de muncă silnică și 10

ani degradare civică, a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea și libertatea individuală și a

produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal au declarat apel Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța.

Statul Român a

criticat legalitatea și temeinicia hotărârii Tribunalului Constanța sub

aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, despăgubirea în

valoare de 300.000 euro acordată descendentului persoanei ce a făcut obiectul

condamnării cu caracter politic fiind exagerat de mare, reprezentând o

îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Apelantul susține că față de

caracterul personal al daunelor morale, suferințele morale ale autorului

reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendenților, pentru ca aceștia să

beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit, scopul

legiuitorului fiind acela de a acorda o minimă reparație morală persoanelor

care s-au împotrivit forței regimului totalitar sau care au fost persecutate de

acest regim.

Curtea de Apel

Constanța prin decizia nr. 245 din 20 octombrie 2010 a admis apelul și a

schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de

2000 euro.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că, Legea nr. 221/2009 se înscrie în încercarea

legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră

declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare.

Prejudiciul moral

care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de

persoana reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța

valorilor morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către

acesta.

În același timp

instanța reține că, prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit,

în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit

condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și

acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic

și apoi având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor

regimului totalitar nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest

drept nepatrimonial să se transfere succesoral soției ori descendenților

persoanelor respective.

La stabilirea

întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța a avut în vedere

toate suferințele autorului reclamantului pe plan fizic și psihic în perioada

arestării sale, lezarea gravă a demnității și onoarei condamnatului prin actele

represive și amenințările permanente la care erau supuși deținuții politic,

frustrarea cauzată de pierderea legăturilor cu familia, dar și faptul că în

prezent bunicul reclamantului este decedat, iar beneficiarul despăgubirilor

este reclamantul, în calitate de moștenitor de gradul II.

În raport de aceste

criterii și de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a apreciat că suma de 2.000 euro

reprezintă o despăgubire echivalentă și echitabilă, în deplină concordanță cu

jurisprudența C.E.D.O., prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune

morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Conciovici contra

României, Cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/1996 C.E.D.O. 2003-VI).

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică

hotărârea sub următoarele aspecte.

- Prin decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

iar prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

- Acordarea de

despăgubiri descendenților de gradul II pentru prejudiciul moral suferit de

autorul lor este lipsită de temei legal.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte va constata nefondat

recursul în considerentele celor ce succed:

Criticile recurentei

se referă în principal la efectele deciziilor Curții Constituționale din 20

octombrie 2010 și respectiv 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituțională

a declarat neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 precum și

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și în secundar la

faptul că nelegal s-au acordat despăgubiri morale pentru descendenții autorului

față de care s-a luat o măsură cu caracter politic.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestora, soțul sau descendenții până la al II-lea grad inclusiv, pot

solicita instanței de judecată în termen de trei ani de la data intrării în

vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Textul se referă

expres și la persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu

caracter politic iar nu doar la persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic.

Mai mult, acest text

de lege arată expres persoanele care beneficiază de acordarea despăgubirilor

arătând că se pot adresa instanței de judecată cu o cerere reglementată de

legea specială, persoana care a suferit condamnări, precum și după decesul

acesteia, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv.

În speță, reclamantul

F.S. este descendent de gradul II al autorului F.S. decedat la data de 12 iulie

1985 și, în raport de dispozițiile legale sus arătate are calitatea de persoană

îndreptățită să solicite despăgubiri morale în condițiile Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește

susținerile că deciziile Curții Constituționale publicate în M. Of. la 15

noiembrie 2010 au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și că trimiterea la această normă a rămas fără

obiect, nu sunt sustenabile, având în vedere că decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 produce efecte începând cu data publicării în M. Of. respectiv

15 noiembrie 2010 iar hotărârea recurată a fost pronunțată la 20 octombrie

2010, anterior publicării actului normativ invocat.

Mai mult, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009, a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane.

Aceste drepturi de

creanță sunt însă condiționate, pentru că ele depind, în existența lor juridică

de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este o

creanță sub condiție „atunci când problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezumată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea la momentul sesizării jurisdicțiilor interne, această creanță nu poate fi

apreciată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având valoare

patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol.

Nu este vorba așadar,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive.

Sub acest aspect, al

dreptului de creanță ca bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1,

în doctrină s-a arătat că, atât timp cât acțiunile unor reclamanți s-au aflat

pendinte pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un

drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe.

În același sens, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță nu poate fi considerată un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.

Așadar, în cauza

pendinte la data intrării în vigoare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

reclamantul beneficia deja de o hotărâre definitivă intrată în puterea lucrului

judecat care îi conferă dreptul de despăgubiri morale, astfel că susținerile

recurentului din primul motiv de recurs sunt nefondate.

În concluzie, în

raport de cele reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge recursul ca nefondat, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei civile nr. 245/C

din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța – secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.