ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1927/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1927/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată

la data de 4 august 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul I.T. a

solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 700.000 Euro, echivalent în lei la data

plății, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1138 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

reclamantului I.T. și a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de

10.000 Euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. A respins restul pretențiilor ca

nefondate și, de asemenea, a respins ca nefondată cererea reclamantului de

obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La pronunțarea

acestei sentințe prima instanță a reținut că autorul reclamantului, I.S., a

fost condamnat la 22 de ani muncă silnică, 7 ani degradare civică și

confiscarea totală a averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale,

în temeiul Decretului-lege nr. 199/1950. Acesta a executat pedeapsa de la 14

mai 1952 la 17 aprilie 1964, fiind eliberat și grațiat de restul pedepsei ce o

mai avea de executat conform Decretului nr. 176 din 9 aprilie 1950.

Instanța a mai

reținut că privarea de libertate a autorului reclamantului în perioada 1952-1964 a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea,

onoarea și libertatea individuală și că a produs suferințe pe plan moral și

social pentru el și familia sa, prejudiciu pentru care instanța a apreciat că

suma de 10.000 Euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamantul I.T., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 41C din 24 februarie 2010, a respins apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța; a admis apelul reclamantului I.T.; a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 40.000 Euro cu titlu de daune. Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009, adoptată după Discursul

Președintelui României privind Condamnarea Comunismului din 18 decembrie 2006,

se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea

comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte

clare.

Actele normative

adoptate începând cu anul 1990 și anume: Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor

deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, O.U.G. nr. 24 din 5

martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității și

culminând cu Legea nr. 221/2009 - afirmă în prezent, că în perioada de

dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea

comunistă a exercitat în special prin organele securității statului, parte a

poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării,

drepturilor și libertăților lor fundamentale și că prin aceste acte se încearcă

o reparație prin obținerea unor satisfacții morale ori materiale acordate celor

care au fost victimele comunismului.

Prima instanță a

reținut în mod judicios și este necontestat de pârâtul Statul Român, faptul că

tatăl reclamantului a fost condamnat la 22 de ani muncă silnică și 7 ani

degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de crimă

de uneltire contra securității interne a statului, fiind arestat efectiv timp

de 12 ani și eliberat prin aplicarea Decretului de grațiere nr. 176/1964.

Susținerea

apelantului pârât Statul Român cu privire la caracterul personal al daunelor

morale, respectiv interpretarea că intenția legiuitorului a fost aceea de a

acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit numai acelor persoane care

s-au împotrivit regimului totalitar sau care au fost persecutate de către acest

regim, fără ca acestea să se transfere descendenților este nefondată, în raport

de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Conform acestor

dispoziții legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La

stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990”.

Prin urmare,

acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un

caracter strict personal, legiuitorul reglementând ca pe un drept patrimonial

transmisibil descendenților și soției persoanei care a făcut obiectul

condamnării politice, indiferent de momentul decesului persoanei respective.

Prin această susținere apelantul Statul Român încearcă o interpretare

restrictivă a Legii nr. 221/2010, contrară actului normativ enunțat, motiv

pentru care apelul său se consideră a fi neîntemeiat.

În același timp

instanța reține că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a dorit, în

primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit

condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și

acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic

și apoi, având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor

regimului totalitar nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest

drept nepatrimonial să se transfere succesoral soției ori descendenților

persoanei respective.

Prin urmare, din

interpretarea legii rezultă că despăgubirile se raportează strict la situația

persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu

caracter politic, iar nu la privațiunile pe care le-au suferit în general, în

perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.

Cu această

interpretare, nu poate fi reținută critica din apelul reclamantului privind

cuantificarea prejudiciului moral și în raport de „consecințele negative

suportate de fiul” condamnatului, respectiv privațiunile pe care le-a suferit reclamantul

personal în perioada în care tatăl său a fost încarcerat și ulterior, în

perioada regimului totalitar.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă

o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului

la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoașterea prin

lege a posibilității de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare și prin lipsirea efectivă de libertate nu trebuie, însă,

să constituie nici o amendă excesivă pentru autorul daunelor - Statul Român -

și nici venituri nejustificate pentru victima daunelor.

In mod corect a

stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are

drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea

avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral

care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de

persoana care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecințele

negative suferite, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu

care au fost percepute de către acesta.

În cauza de față se constată

că, deși instanța de fond a reținut în mod corect că autorul reclamantului a

fost victima unei condamnări cu caracter politic și a fost arestat timp de 12

ani, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuiau avute în vedere perioada

foarte mare a pedepsei efectiv executate, perspectiva pe care autorul

reclamantului a avut-o de a executa toată durata condamnării - 22 de ani, lezarea

gravă a demnității și a onoarei condamnatului prin actele represive și amenințările

permanente la care erau supuși deținuții politici, înfometarea și frigul pe

care le-a suportat în perioada detenției, frustrarea cauzată de pierderea

libertății, de pierderea legăturilor cu familia, insecuritatea economică de

după eliberare, supravegherea continuă, stigmatul de condamnat politic,

marginalizarea în comunitate.

Pe de altă parte, se

reține că în mod corect tribunalul a ținut cont de faptul că prin trecerea unei

perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent,

peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a

prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al

condamnării constituie o formă de satisfacție rezonabilă.

În raport de aceste

criterii, Curtea a apreciat că o despăgubire de 40.000 Euro pentru prejudiciul

suferit de autorul reclamantului reprezintă o despăgubire echivalentă și

echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența CEDO care a adoptat o

poziție moderată prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale

(Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Canciovici contra

României, Cauza Pantea împotriva României, hotărârea nr. 33343/1996, CEDO

2003-VI).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, atât reclamantul I.T., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța.

Reclamantul I.T. a

formulat critici împotriva hotărârii recurate, sub aspectul insuficienței

daunelor morale acordate.

În acest sens se

arată că este împotriva oricăror reguli ale moralei și neonorant pentru instanță

să considere că trecerea timpului a atenuat prejudiciul produs defunctului sau

că acest aspect ar constitui vreo reparație morală. Pentru urmașul defunctului

această opinie a instanței de fond nu poate fi decât umilitoare și nedreaptă.

Dimpotrivă, trecerea

timpului nu a făcut decât să adâncească rănile sufletești provocate defunctului

deținut politic, nicidecum să le atenueze.

O asemenea argumentare

a instanței nu poate fi primită sub nici o formă și nici nu poate constitui

temei legal avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor acordate.

Defunctul tată al

reclamantului a murit neîmpăcat, cu gândul că nu i s-a făcut niciodată

dreptate, iar fiul acestuia a trebuit să aștepte peste 50 de ani, așa cum

remarca instanța, ca tatălui său să i se facă dreptate.

Susținerea instanței

cum că însăși înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii de condamnare

constituție o satisfacție rezonabilă este, în mod clar, în contradicție cu

jurisprudența C.E.D.O., care a statuat în absolut toate hotărârile pronunțate că

„o constatare a încălcării unor drepturi nu este suficientă spre a le repara”,

considerând că doar acordarea unei compensații bănești reprezintă o reparație

echitabilă a prejudiciului moral.

Se invocă de către

instanță jurisprudența C.E.D.O. și anume, Cauza Konolos contra României în care

s-au acordat daune morale în cuantum de 3.000 Euro pentru arestare ilegală. Însă,

omite să se precizeze, că domnului Konolos i-a fost acordată această

compensație pentru numai 120 zile de detenție executată în închisorile anului

2002, unde deținuții sunt mult mai bine tratați decât în trecut și fără a

aprecia asupra faptului că defunctul I. a stat încarcerat timp de 4.380 zile,

adică 12 ani, în închisorile comuniste unde a fost maltratat, torturat, umilit

sistematic.

De asemenea, instanța

nu a reținut că acestui deținut i s-a încălcat dreptul la libertate, la opinie,

la pachete, la vorbitor, la vizite, la asistența medicală, la corespondență, la

demnitate și onoare, la o viață decentă, fiind privat de posibilitatea de a-și

creste copiii și de a participa afectiv la dezvoltarea acestora.

Se mai invocă și alte

decizii C.E.D.O. care nu pot fi asimilate sub nici o formă speței în cauză, în

ele fiind puse în discuție doar încălcarea dreptului la proprietate și

producerea unor prejudicii materiale.

În mod cu totul

surprinzător instanța de apel nu face nici un fel de referire la decizia nr. 148

din 15 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o

cauză identică, având ca obiect reparare erori judiciare ca urmare a unei

condamnări politice, prin care, domnului O. i-au fost acordate daune morale în

cuantum de 500.000 Euro pentru 8 ani de deținere abuzivă în închisorile

comuniste, decizie care a fost depusă ca și practică judiciară la dosarul

cauzei.

Nu în ultimul rând,

raportat la Decizia nr. 148/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se poate

aprecia că sentința pronunțată este discriminatorie, fiind încălcat art. 14 din

Convenția Europeană.

Curtea Europeană a

statuat în cauza Driha și a menținut constant această concluzie și anume, că „în

temeiul art. 14 din Convenție o discriminare constă în tratarea diferită, cu

excepția unei motivații obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații

similare”.

În speță, nu poate fi

luată în considerare o motivație obiectivă și rezonabilă, astfel încât,

discriminarea este evidentă.

În susținerea

recursului solicită să se rețină și că deținutului politic i s-au restrâns

posibilitățile de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de

satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le putea oferi. Acesta

a fost pus în imposibilitate de a desfășura o viață socială normală și de a se

manifesta liber, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost

supus. I-a fost afectată situația familială și socială, posibilitatea de a

contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor. Nu în

ultimul rând, condamnarea abuzivă a adus atingere onoarei, demnității,

prestigiului și cinstei.

Definitorie este însă,

împrejurarea că arestarea și condamnarea deținuților politici s-a făcut cu

încălcarea oricărei justiții, chiar și a celei comuniste, care îi condamnase la

detenție și nicidecum la tratamente inumane, la înfometare, tortură, la lipsa

asistenței medicale, la lipsa pachetelor, a vorbitorului, la lipsa corespondenței.

În acest context,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu

reflectă o concordanță valorică între cuantumul său și gravitatea

incomensurabilă a prejudiciului la a cărei reparare este destinat să

contribuie.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța a criticat decizia atacată sub următoarele aspecte:

La stabilirea

cuantumului daunelor morale acordate, instanța de apel a avut în vedere faptul

că suma de bani stabilită cu acest titlu are drept scop, nu atât repunerea

autorului reclamantului într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de

a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valorile de

care acesta a fost privat.

Astfel, față de

caracterul personal al daunelor morale, se consideră că suferințele morale ale

autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendentului pentru ca

acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit.

Acesta a fost și scopul

legiuitorului care a consacrat în Legea nr. 221/2009 ștergerea ope legis a tuturor

consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic referitoare la

anumite categorii generale de infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție

pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist, apreciindu-se că există

o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar sau care

au fost persecutate de către acesta și care nu au beneficiat de o minimă

reparație morală.

De altfel, la

momentul adoptării actului normativ s-a avut în vedere, în ceea ce privește

prejudiciul moral suferit, aprecierea că pot să existe situații în care măsurile

reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, cu

modificările și completările ulterioare, să nu fie suficiente în raport cu

suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri

abuzive ale regimului comunist, situație în care instanțele de judecată pot

acorda despăgubiri suplimentare, în urma examinării tuturor circumstanțelor

cauzelor.

Atât din textul legii,

cât și din expunerea de motive rezultă că despăgubirile acordate în temeiul

Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situația

în care despăgubirile deja acordate, în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990 sunt

neîndestulătoare față de prejudiciul moral suferit. Ca atare, acordarea de

despăgubiri în sistemul Legii nr. 221/2009 are un caracter subsidiar și

eventual.

Având în vedere

faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare,

instanța trebuia să aprecieze asupra consecințelor negative suferite, în speță,

de persoana ce a făcut obiect al măsurilor cu caracter politic și măsura în

care a fost afectată viața acestuia în funcție de probele administrate în

cauză.

Urmează, totodată, să

se aibă în vedere faptul că reclamantul este beneficiarul direct al

despăgubirilor, deși prejudiciul moral (în măsura în care este și justificat)s-a

produs asupra autorului său – I.S. și într-o mai mică măsură asupra celorlalți,

astfel încât, solicitarea reclamantului privind acordarea de daune morale în cuantumul

solicitat nu se justifică. Această solicitare a reclamantului ar echivala cu

transformarea răspunderii statului într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză,

fiind astfel denaturat scopul urmărit de legiuitor la promulgarea acestei legi.

În recurs,

reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția nulității recursului

declarat de reclamantul I.T., susținând că acesta cuprinde doar motive ce

vizează netemeinicia hotărârii atacate, criticile neputând fi circumscrise

vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la excepția

nulității recursului declarat de reclamant, invocată în temeiul art. 306 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiată, urmând să o respingă,

motivat de următoarele argumente:

Din dezvoltarea

criticilor formulate de recurentul-reclamant se constată că acestea se află în

strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a

acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că recursul

nu poate fi socotit nemotivat în sensul art. 306 coroborat cu art. 304 C. proc.

civ.

Precizând temeiul

juridic pentru motivele de recurs formulate, recurentul-reclamant a indicat

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că s-au formulat critici

care se circumscriu sferei de aplicabilitate a acestui caz de nelegalitate,

relativ la aplicarea greșită a legii în cauză.

Totodată, ca o

chestiune preliminară, referitoare la efectele Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Se constată că

potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale „dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

Prin urmare, în

situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această

obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale

dispoziției constatate ca fiind neconstituțională, pentru viitor.

Însă, în cauza de

față, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce

niciun efect în privința situației reclamantului, având în vedere dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și față

de împrejurarea că decizia sus menționată a intervenit în cursul soluționării

recursului, fiind pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în

Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010.

Pentru acest motiv,

aplicarea legii de reparație în perioada dintre intrarea ei în vigoare și

constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul

soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

Recursurile formulate

în cauză sunt fondate, pentru considerentele ce succed:

În speță, este de

necontestat faptul că recurentul reclamant nu a primit nici un fel de

despăgubiri materiale sau de altă natură de pe urma autorului său, în baza

Decretului-lege nr. 118/1990 cu privire la deținuții politici, conform declarației

autentificate sub nr. 765 din 09 septembrie 2009 (fila 24 dosar fond), astfel

încât susținerile recurentului pârât cu privire la caracterul subsidiar și

eventual al despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, în raport de

acest act normativ, urmează a fi înlăturate ca nefiind pertinente cauzei.

De asemenea, urmează

a fi înlăturate criticile formulate de recurentul pârât referitoare la

caracterul personal al daunelor morale, față de care se consideră că

suferințele morale ale autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra

descendentului pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a

prejudiciului suferit.

Această susținere

este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

potrivit cu care, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.

Prin urmare, așa cum

în mod judicios a reținut și instanța de apel, acordarea măsurilor reparatorii

în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal, legiuitorul

reglementând ca pe un drept patrimonial transmisibil descendenților și soției

persoanei care a făcut obiectul condamnării politice, indiferent de momentul

decesului persoanei respective, nefiind permisă o interpretare restrictivă a

Legii nr. 221/2010, contrară actului normativ enunțat, motiv pentru care acest

motiv de recurs urmează a fi înlăturat.

Cât privește

criticile privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral

suferit de reclamant prin condamnarea tatălui său, I.S., la 22 de ani muncă

silnică și 7 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru

infracțiunea de crimă de uneltire contra securității interne a statului, fiind

arestat efectiv timp de 12 ani și eliberat prin aplicarea Decretului de

grațiere nr. 176/1964, critici formulate, deopotrivă, în ambele recursuri,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Prejudiciul moral nu

se poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, care nu poate fi

cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale

prejudiciului precum și ale implicației acestuia pe planul vieții personale,

sociale și/sau profesionale ale persoanei care invocă existența prejudiciului.

Daunele morale, ca

echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate

de către cel condamnat pentru vătămarea intereselor sale personale

nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mișcare și de exprimare, onoarea,

reputația, imaginea în societate și în familie a persoanei respective.

De altfel, în

susținerea recursului formulat recurentul reclamant, acesta a solicitat să se

rețină și că autorului său, în calitate de deținut politic, i s-au restrâns

posibilitățile de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacțiile

materiale și spirituale pe care aceasta i le putea oferi. Acesta a fost pus în

imposibilitate de a desfășura o viață socială normală și de a se manifesta

liber, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus. De

asemenea, i-a fost afectată situația familială și socială, posibilitatea de a

contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor. Nu în

ultimul rând, condamnarea abuzivă a adus atingere onoarei, demnității,

prestigiului și cinstei.

În acest context,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu

reflectă o concordanță valorică între cuantumul său și gravitatea

incomensurabilă a prejudiciului la a cărei reparare este destinat să

contribuie.

Recurentul pârât

susține, la rândul său, că instanța trebuia să aprecieze asupra consecințelor

negative suferite de persoana ce a făcut obiect al măsurilor cu caracter

politic și măsura în care a fost afectată viața acestuia, în funcție de probe,

având în vedere faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză

de aproximare din partea acesteia.

Înalta Curte

apreciază că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului

nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanță valorică exactă între cuantumul

său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să

contribuie.

În raport de aceste aspecte,

se apreciază că în cauză nu s-a lămurit starea de fapt a procesului

, în raport de actele dosarului, motiv pentru care, Înalta

Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3), raportat la

art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză.

Pentru ca părțile să

beneficieze de toate gradele de jurisdicție, în temeiul art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., hotărârea instanței de apel va fi casată, vor fi admise apelurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și de reclamantul I.T. și

sentința va fi desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe

– Tribunalul Constanța, unde urmează a se administra toate probele necesare și

utile soluționării corecte a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul I.T. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța

împotriva deciziei civile nr. 41C din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia atacată

în sensul că admite ambele apeluri formulate împotriva sentinței civile nr.

1138 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o

desființează.

Trimite cauza spre

rejudecare Tribunalului Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 martie 2011.