ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1927/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată la data de 4 august 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul I.T. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 700.000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1138 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului I.T. și a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 10.000 Euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.

A respins restul pretențiilor ca nefondate și, de asemenea, a respins ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La pronunțarea acestei sentințe prima instanță a reținut că autorul reclamantului, I.S., a fost condamnat la 22 de ani muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul Decretului-lege nr. 199/1950.

Acesta a executat pedeapsa de la 14 mai 1952 la 17 aprilie 1964, fiind eliberat și grațiat de restul pedepsei ce o mai avea de executat conform Decretului nr. 176 din 9 aprilie 1950. Instanța a mai reținut că privarea de libertate a autorului reclamantului în perioada 1952-1964 a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea și libertatea individuală și că a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa, prejudiciu pentru care instanța a apreciat că suma de 10.000 Euro reprezintă o satisfacție echitabilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamantul I.T., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 41C din 24 februarie 2010, a respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța; a admis apelul reclamantului I.T.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 Euro cu titlu de daune. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009, adoptată după Discursul Președintelui României privind Condamnarea Comunismului din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare.

Actele normative adoptate începând cu anul 1990 și anume: Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, O.U.G. nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității și culminând cu Legea nr. 221/2009 - afirmă în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat în special prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale și că prin aceste acte se încearcă o reparație prin obținerea unor satisfacții morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.

Prima instanță a reținut în mod judicios și este necontestat de pârâtul Statul Român, faptul că tatăl reclamantului a fost condamnat la 22 de ani muncă silnică și 7 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra securității interne a statului, fiind arestat efectiv timp de 12 ani și eliberat prin aplicarea Decretului de grațiere nr. 176/1964. Susținerea apelantului pârât Statul Român cu privire la caracterul personal al daunelor morale, respectiv interpretarea că intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit numai acelor persoane care s-au împotrivit regimului totalitar sau care au fost persecutate de către acest regim, fără ca acestea să se transfere descendenților este nefondată, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Conform acestor dispoziții legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990”. Prin urmare, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal, legiuitorul reglementând ca pe un drept patrimonial transmisibil descendenților și soției persoanei care a făcut obiectul condamnării politice, indiferent de momentul decesului persoanei respective.

Prin această susținere apelantul Statul Român încearcă o interpretare restrictivă a Legii nr. 221/2010, contrară actului normativ enunțat, motiv pentru care apelul său se consideră a fi neîntemeiat. În același timp instanța reține că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a dorit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și apoi, având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soției ori descendenților persoanei respective.

Prin urmare, din interpretarea legii rezultă că despăgubirile se raportează strict la situația persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la privațiunile pe care le-au suferit în general, în perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective. Cu această interpretare, nu poate fi reținută critica din apelul reclamantului privind cuantificarea prejudiciului moral și în raport de „consecințele negative suportate de fiul” condamnatului, respectiv privațiunile pe care le-a suferit reclamantul personal în perioada în care tatăl său a fost încarcerat și ulterior, în perioada regimului totalitar. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoașterea prin lege a posibilității de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și prin lipsirea efectivă de libertate nu trebuie, însă, să constituie nici o amendă excesivă pentru autorul daunelor - Statul Român - și nici venituri nejustificate pentru victima daunelor. In mod corect a stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.

În cauza de față se constată că, deși instanța de fond a reținut în mod corect că autorul reclamantului a fost victima unei condamnări cu caracter politic și a fost arestat timp de 12 ani, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuiau avute în vedere perioada foarte mare a pedepsei efectiv executate, perspectiva pe care autorul reclamantului a avut-o de a executa toată durata condamnării - 22 de ani, lezarea gravă a demnității și a onoarei condamnatului prin actele represive și amenințările permanente la care erau supuși deținuții politici, înfometarea și frigul pe care le-a suportat în perioada detenției, frustrarea cauzată de pierderea libertății, de pierderea legăturilor cu familia, insecuritatea economică de după eliberare, supravegherea continuă, stigmatul de condamnat politic, marginalizarea în comunitate.

Pe de altă parte, se reține că în mod corect tribunalul a ținut cont de faptul că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al condamnării constituie o formă de satisfacție rezonabilă. În raport de aceste criterii, Curtea a apreciat că o despăgubire de 40.000 Euro pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantului reprezintă o despăgubire echivalentă și echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența CEDO care a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Canciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, hotărârea nr. 33343/1996, CEDO 2003-VI).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantul I.T., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța. Reclamantul I.T. a formulat critici împotriva hotărârii recurate, sub aspectul insuficienței daunelor morale acordate. În acest sens se arată că este împotriva oricăror reguli ale moralei și neonorant pentru instanță să considere că trecerea timpului a atenuat prejudiciul produs defunctului sau că acest aspect ar constitui vreo reparație morală. Pentru urmașul defunctului această opinie a instanței de fond nu poate fi decât umilitoare și nedreaptă. Dimpotrivă, trecerea timpului nu a făcut decât să adâncească rănile sufletești provocate defunctului deținut politic, nicidecum să le atenueze.

O asemenea argumentare a instanței nu poate fi primită sub nici o formă și nici nu poate constitui temei legal avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor acordate. Defunctul tată al reclamantului a murit neîmpăcat, cu gândul că nu i s-a făcut niciodată dreptate, iar fiul acestuia a trebuit să aștepte peste 50 de ani, așa cum remarca instanța, ca tatălui său să i se facă dreptate. Susținerea instanței cum că însăși înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii de condamnare constituție o satisfacție rezonabilă este, în mod clar, în contradicție cu jurisprudența C.E.D.O., care a statuat în absolut toate hotărârile pronunțate că „o constatare a încălcării unor drepturi nu este suficientă spre a le repara”, considerând că doar acordarea unei compensații bănești reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral.

Se invocă de către instanță jurisprudența C.E.D.O. și anume, Cauza Konolos contra României în care s-au acordat daune morale în cuantum de 3.000 Euro pentru arestare ilegală. Însă, omite să se precizeze, că domnului Konolos i-a fost acordată această compensație pentru numai 120 zile de detenție executată în închisorile anului 2002, unde deținuții sunt mult mai bine tratați decât în trecut și fără a aprecia asupra faptului că defunctul I. a stat încarcerat timp de 4.380 zile, adică 12 ani, în închisorile comuniste unde a fost maltratat, torturat, umilit sistematic. De asemenea, instanța nu a reținut că acestui deținut i s-a încălcat dreptul la libertate, la opinie, la pachete, la vorbitor, la vizite, la asistența medicală, la corespondență, la demnitate și onoare, la o viață decentă, fiind privat de posibilitatea de a-și creste copiii și de a participa afectiv la dezvoltarea acestora.

Se mai invocă și alte decizii C.E.D.O. care nu pot fi asimilate sub nici o formă speței în cauză, în ele fiind puse în discuție doar încălcarea dreptului la proprietate și producerea unor prejudicii materiale. În mod cu totul surprinzător instanța de apel nu face nici un fel de referire la decizia nr. 148 din 15 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o cauză identică, având ca obiect reparare erori judiciare ca urmare a unei condamnări politice, prin care, domnului O. i-au fost acordate daune morale în cuantum de 500.000 Euro pentru 8 ani de deținere abuzivă în închisorile comuniste, decizie care a fost depusă ca și practică judiciară la dosarul cauzei. Nu în ultimul rând, raportat la Decizia nr. 148/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se poate aprecia că sentința pronunțată este discriminatorie, fiind încălcat art. 14 din Convenția Europeană.

Curtea Europeană a statuat în cauza Driha și a menținut constant această concluzie și anume, că „în temeiul art. 14 din Convenție o discriminare constă în tratarea diferită, cu excepția unei motivații obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații similare”. În speță, nu poate fi luată în considerare o motivație obiectivă și rezonabilă, astfel încât, discriminarea este evidentă. În susținerea recursului solicită să se rețină și că deținutului politic i s-au restrâns posibilitățile de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le putea oferi. Acesta a fost pus în imposibilitate de a desfășura o viață socială normală și de a se manifesta liber, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus.

I-a fost afectată situația familială și socială, posibilitatea de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor. Nu în ultimul rând, condamnarea abuzivă a adus atingere onoarei, demnității, prestigiului și cinstei. Definitorie este însă, împrejurarea că arestarea și condamnarea deținuților politici s-a făcut cu încălcarea oricărei justiții, chiar și a celei comuniste, care îi condamnase la detenție și nicidecum la tratamente inumane, la înfometare, tortură, la lipsa asistenței medicale, la lipsa pachetelor, a vorbitorului, la lipsa corespondenței. În acest context, despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o concordanță valorică între cuantumul său și gravitatea incomensurabilă a prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a criticat decizia atacată sub următoarele aspecte: La stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanța de apel a avut în vedere faptul că suma de bani stabilită cu acest titlu are drept scop, nu atât repunerea autorului reclamantului într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valorile de care acesta a fost privat. Astfel, față de caracterul personal al daunelor morale, se consideră că suferințele morale ale autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendentului pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit.

Acesta a fost și scopul legiuitorului care a consacrat în Legea nr. 221/2009 ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist, apreciindu-se că există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar sau care au fost persecutate de către acesta și care nu au beneficiat de o minimă reparație morală.

De altfel, la momentul adoptării actului normativ s-a avut în vedere, în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, aprecierea că pot să existe situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, situație în care instanțele de judecată pot acorda despăgubiri suplimentare, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor. Atât din textul legii, cât și din expunerea de motive rezultă că despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situația în care despăgubirile deja acordate, în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990 sunt neîndestulătoare față de prejudiciul moral suferit.

Ca atare, acordarea de despăgubiri în sistemul Legii nr. 221/2009 are un caracter subsidiar și eventual. Având în vedere faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, instanța trebuia să aprecieze asupra consecințelor negative suferite, în speță, de persoana ce a făcut obiect al măsurilor cu caracter politic și măsura în care a fost afectată viața acestuia în funcție de probele administrate în cauză. Urmează, totodată, să se aibă în vedere faptul că reclamantul este beneficiarul direct al despăgubirilor, deși prejudiciul moral (în măsura în care este și justificat)s-a produs asupra autorului său – I.S. și într-o mai mică măsură asupra celorlalți, astfel încât, solicitarea reclamantului privind acordarea de daune morale în cuantumul solicitat nu se justifică.

Această solicitare a reclamantului ar echivala cu transformarea răspunderii statului într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză, fiind astfel denaturat scopul urmărit de legiuitor la promulgarea acestei legi. În recurs, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantul I.T., susținând că acesta cuprinde doar motive ce vizează netemeinicia hotărârii atacate, criticile neputând fi circumscrise vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Referitor la excepția nulității recursului declarat de reclamant, invocată în temeiul art. 306 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiată, urmând să o respingă, motivat de următoarele argumente: Din dezvoltarea criticilor formulate de recurentul-reclamant se constată că acestea se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că recursul nu poate fi socotit nemotivat în sensul art. 306 coroborat cu art. 304 C. proc. civ. Precizând temeiul juridic pentru motivele de recurs formulate, recurentul-reclamant a indicat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că s-au formulat critici care se circumscriu sferei de aplicabilitate a acestui caz de nelegalitate, relativ la aplicarea greșită a legii în cauză.

Totodată, ca o chestiune preliminară, referitoare la efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională, pentru viitor.

Însă, în cauza de față, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privința situației reclamantului, având în vedere dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și față de împrejurarea că decizia sus menționată a intervenit în cursul soluționării recursului, fiind pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010. Pentru acest motiv, aplicarea legii de reparație în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

Recursurile formulate în cauză sunt fondate, pentru considerentele ce succed: În speță, este de necontestat faptul că recurentul reclamant nu a primit nici un fel de despăgubiri materiale sau de altă natură de pe urma autorului său, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 cu privire la deținuții politici, conform declarației autentificate sub nr. 765 din 09 septembrie 2009 (fila 24 dosar fond), astfel încât susținerile recurentului pârât cu privire la caracterul subsidiar și eventual al despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, în raport de acest act normativ, urmează a fi înlăturate ca nefiind pertinente cauzei. De asemenea, urmează a fi înlăturate criticile formulate de recurentul pârât referitoare la caracterul personal al daunelor morale, față de care se consideră că suferințele morale ale autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendentului pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit.

Această susținere este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.

Prin urmare, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal, legiuitorul reglementând ca pe un drept patrimonial transmisibil descendenților și soției persoanei care a făcut obiectul condamnării politice, indiferent de momentul decesului persoanei respective, nefiind permisă o interpretare restrictivă a Legii nr. 221/2010, contrară actului normativ enunțat, motiv pentru care acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat.

Cât privește criticile privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnarea tatălui său, I.S., la 22 de ani muncă silnică și 7 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra securității interne a statului, fiind arestat efectiv timp de 12 ani și eliberat prin aplicarea Decretului de grațiere nr. 176/1964, critici formulate, deopotrivă, în ambele recursuri, Înalta Curte a reținut următoarele: Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, care nu poate fi cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului precum și ale implicației acestuia pe planul vieții personale, sociale și/sau profesionale ale persoanei care invocă existența prejudiciului.

Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de către cel condamnat pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mișcare și de exprimare, onoarea, reputația, imaginea în societate și în familie a persoanei respective. De altfel, în susținerea recursului formulat recurentul reclamant, acesta a solicitat să se rețină și că autorului său, în calitate de deținut politic, i s-au restrâns posibilitățile de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le putea oferi. Acesta a fost pus în imposibilitate de a desfășura o viață socială normală și de a se manifesta liber, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus.

De asemenea, i-a fost afectată situația familială și socială, posibilitatea de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor. Nu în ultimul rând, condamnarea abuzivă a adus atingere onoarei, demnității, prestigiului și cinstei. În acest context, despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o concordanță valorică între cuantumul său și gravitatea incomensurabilă a prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie. Recurentul pârât susține, la rândul său, că instanța trebuia să aprecieze asupra consecințelor negative suferite de persoana ce a făcut obiect al măsurilor cu caracter politic și măsura în care a fost afectată viața acestuia, în funcție de probe, având în vedere faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare din partea acesteia.

Înalta Curte apreciază că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să contribuie. În raport de aceste aspecte, se apreciază că în cauză nu s-a lămurit starea de fapt a procesului , în raport de actele dosarului, motiv pentru care, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3), raportat la art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză. Pentru ca părțile să beneficieze de toate gradele de jurisdicție, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea instanței de apel va fi casată, vor fi admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și de reclamantul I.T.

și sentința va fi desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe – Tribunalul Constanța, unde urmează a se administra toate probele necesare și utile soluționării corecte a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul I.T. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei civile nr. 41C din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată în sensul că admite ambele apeluri formulate împotriva sentinței civile nr. 1138 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o desființează. Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 martie 2011.