ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6128/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6128/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursurilor

civile de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 58 din 21 ianuarie 2010

Tribunalul Constanța, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 40.000 euro, în echivalent

în RON la data plății, conform cursului Băncii Naționale a României.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, că privarea de libertate în perioada

1950 - 1958 a autorului reclamantului, C.N.V., condamnat pentru săvârșirea infracțiunii

de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209

alin. (3) C. pen., la o pedeapsă de 11 ani muncă zilnică și 5 ani degradare civică,

a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i

demnitatea, onoarea și libertatea individuală și a produs suferințe pe plan moral

și social pentru el și familia sa.

Instanța a apreciat relativ

la persoana autorului reclamantului, care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri

cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia perspectivele

sale ca tânăr au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 40.000 euro

ar fi în măsură să atenueze suferința clin trecut și să asigure reclamantului, cel

puțin pe viitor, o despăgubire neutru o viață petrecută în privațiuni.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamantul C.V. și pârâtul iar prin decizia civilă nr. 241 din

20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța s-a respins ca nefondat apelul reclamantului,

fiind admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Constanța

fiind schimbată hotărârea instanței de fond în sensul obligării pârâtului la 4.000

euro cu titlu de daune morale către reclamant, fiind motivate restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009 privind

condamnarea comunismului, din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului

român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o

realitate juridică cu efecte clare.

Actele normative adoptate

începând cu anul 1990 – Decretul-Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată

cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, ori

constituite în prizonieri. O.U.G. nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul

dosar și deconspirarea Securității și culminând cu Legea nr. 221/2009- afirmă în

prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22

decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat în special prin organele securității

statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor

țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale și că prin aceste acte se încearcă

o reparație prin obținerea unor satisfacții morale ori materiale acordate celor

care au fost victimele comunismului.

Prima instanță a reținut

în mod judicios și este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că tatăl reclamantului

a suferit o condamnare la 10 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică, pentru crima

de uneltire contra ordinii sociale.

S-a mai reținut că s

usținerea apelantului

pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de autorul reclamantului care a făcut obiectul unei condamnări cu caracter

politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 este nefondată, în raport de dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 221/2009.

Conform acestor dispoziții

legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care

a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după

decesul acestei persoane, soțul său descendenții acestuia până la gradul al II-lea

inclusiv, pot solicita instanței acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama

și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului

nr. 118/1990”.

Prin urmare, acordarea

măsurilor reparatorii în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude și acordarea

unor

despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă

a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la

stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o

concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a

cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoașterea prin lege

a posibilității de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

urmare a arestării tatălui reclamanților și dificultatea cuantificării ori de câte

ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obținerii

unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să

însemne prejudiciul moral, cum este suma de 500.000 euro pretinsă de reclamant prin

acțiune.

De principiu, suma de

bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune

victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții

de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral care

rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana reclamantului,

de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale, legate și de

intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.

În același timp instanța

de apel reține că, prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit, în

primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări

ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și acelora care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și apoi având în

vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor regimului totalitar nu

mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest drept nepatrimonial să se

transfere succesoral soției ori descendenților persoanelor respective.

Prin Legea nr. 221/2009-

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010- legiuitorul a stabilit limite

maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au tăcut obiectul condamnărilor

politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare

a acestor daune, în limitele stabilite de lege.

Astfel, art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată a prevăzut „acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

persoana care a suferit condamnarea politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

și descendenții de gradul I.

de gradul al II-lea.

Conform art. 5 alin. (1)

din lege la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanța

de judecată va lua în considerare, fără a se limita la aceasta, durata pedepsei

privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele

negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii

deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

În raport de dispozițiile

legale mai sus invocate Curtea reține că reclamantul C.V. este descendent de gradul

I (fiu) al defunctului C.V., persoana care a făcut obiectul condamnării politice,

iar autorul lui a beneficiat de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-Lege

nr. 118/1990, încasând o pensie lunară de 173,6 RON în perioada 1991-2004 (data

decesului).

Prin urmare, la stabilirea

întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța va avea în vedere toate

suferințele autorului acestuia pe plan fizic și psihic în perioada arestării sale,

lezarea gravă a

demnității

și onoarei condamnatului prin actele represive și

amenințările permanente la care erau supuși

deținuții politic, frustrarea cauzată de pierderea legăturilor cu familia, dar și

faptul că în prezent tatăl reclamantului este decedat, iar beneficiarul despăgubirii

este reclamantul, în calitate de moștenitor - descendent de gradul I

.

În raport de aceste criterii

și de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată

prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a apreciat că suma de 4.000 euro reprezintă o despăgubire

echivalentă și echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., prin

sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din

7 februarie 2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României,

nr. 33343/1996 C.E.D.O. 2003 – VI).

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul C.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Constanța.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel reclamantul susține

greșita interpretare și aplicare a legii în condițiile în care nu s-a avut în vedere

că antecesorul său a fost încarcerat timp de 4.380 de zile, în închisorile comuniste,

unde a fost maltratat, torturat și umilit sistematic.

Criticile aduse de reclamant

vizează astfel modalitatea de stabilire a despăgubirilor, în condițiile în care

acordarea lor trebuie să aibă în

vedere suferințele fizice, psihice, dar și consecințele

negative ale

acestora pe plan psihic, al vieții sociale și de familie.

Astfel reclamanta solicită

acordarea sumei de 500.000 euro daune morale.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

D.G.F.P. Constanța, vizează nelegalitatea ei tot sub aspectul criteriului și modalității

de stabilire a despăgubirilor.

Astfel recurentul susține

că în speță autorul reclamantului a beneficiat începând cu 1990 și până în 2004,

de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul – Lege nr. 118/1990 constând în

plata unei indemnizații lunare, precum și celelalte drepturi stabilite de acest

act normativ.

Or, din această perspectivă,

recurentul susține că toate aceste facilități, dacă ar fi cuantificate în bani,

ar determina o mărire a cuantumului măsurilor reparatorii de care a beneficiat autorul

reclamantului.

Se mai susține că având

în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 13545 din 20 octombrie 2010 și

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, rezultă că acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului – Lege

nr. 118/1990, a altor drepturi bănești cu titlu de daune morale, este nejustificată

și lipsită de temei legal.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Condamnarea autorului

reclamantului pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale la o pedeapsă

de 11 ani muncă zilnică și 5 ani degradare civică, și privarea lui de libertate

a adus atingere drepturilor și valorilor umane, cauzându-i suferințe pe plan fizic,

psihic, moral, social și familial.

Ca atare la stabilirea

cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan

fizic, psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori

au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Deși legiuitorul nu a

conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența

consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu

acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului

unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil o doză de aproximare, instanța

fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru, între prejudiciul moral suferit

(care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate) și despăgubirile acordate,

care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele

morale, fără a se ajunge, însă, la situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii Convenției

Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale

are în vedere necesitatea ca o persoană vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii dar în același timp, despăgubirile

să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

Prejudiciul moral nu se

poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, ce nu poate fi cuantificată

ci presupune aprecierea

tuturor

consecințelor negative ale prejudiciului precum și ale

implicației acestuia

pe planul vieții personale, sociale, familiale, profesionale ale persoanei care

invocă existența prejudiciului.

Daunele morale ca echivalent

al prejudiciului moral constituie o componentă a pagubei invocate de cel condamnat

pentru vătămarea intereselor personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mișcare,

de exprimare, onoarea, reputația, demnitatea umană.

Prin privarea de libertate

ca urmare a stării de detenție, drepturile și libertățile fiind anulate, au suferit

o atingere serioasă și gravă, cu repercusiuni derulate în timp asupra tuturor laturilor

vieții.

Din perspectiva celor

expuse și prin raportare concretă la datele cauzei, la starea de fapt corect reținută

de instanțele anterioare, în aplicarea efectivă a principiului echității și proporționalității

și cu scopul de a acoperi pe cât posibil în acest mod consecințele negative suferite

de reclamant, Înalta Curte apreciază că suma de 80.000 euro este o măsură eficientă

pentru recunoașterea suferințelor cauzate

reclamantului corespunde existenței Convenției

Europene a

Drepturilor Omului, și este în concordanță cu jurisprudența constantă a acestuia.

Pentru aceste considerente,

este fondat doar recursul

reclamantului ce urmează a fi admis cu consecința modificării deciziei recurate

în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului 80.000 euro cu titlu de

daune morale, echivalent în RON la data efectuării plății, urmând ca din perspectiva

acelorași considerente a fi respins recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul C.V. împotriva deciziei nr. 241/C din 20 octombrie 2010 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței nr. 58 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția

civilă, pe care o schimbă în parte și obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice- D.G.F.P. Constanța la plata sumei de 80.000 euro, echivalentul

în RON la data efectuării plății, cu titlul de despăgubiri către reclamant.

Respinge ce nefondat apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Constanța împotriva aceleiași sentințe.

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Constanța împotriva deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2011.