ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6128/2011

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 58 din 21 ianuarie 2010 Tribunalul Constanța, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 40.000 euro, în echivalent în RON la data plății, conform cursului Băncii Naționale a României. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că privarea de libertate în perioada 1950 - 1958 a autorului reclamantului, C.N.V., condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 alin. (3) C. pen., la o pedeapsă de 11 ani muncă zilnică și 5 ani degradare civică, a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea și libertatea individuală și a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa.

Instanța a apreciat relativ la persoana autorului reclamantului, care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia perspectivele sale ca tânăr au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 40.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferința clin trecut și să asigure reclamantului, cel puțin pe viitor, o despăgubire neutru o viață petrecută în privațiuni. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.V. și pârâtul iar prin decizia civilă nr. 241 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța s-a respins ca nefondat apelul reclamantului, fiind admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Constanța fiind schimbată hotărârea instanței de fond în sensul obligării pârâtului la 4.000 euro cu titlu de daune morale către reclamant, fiind motivate restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Legea nr. 221/2009 privind condamnarea comunismului, din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare. Actele normative adoptate începând cu anul 1990 – Decretul-Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri. O.U.G.

nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității și culminând cu Legea nr. 221/2009- afirmă în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat în special prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale și că prin aceste acte se încearcă o reparație prin obținerea unor satisfacții morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului. Prima instanță a reținut în mod judicios și este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că tatăl reclamantului a suferit o condamnare la 10 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

S-a mai reținut că s usținerea apelantului pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului care a făcut obiectul unei condamnări cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 este nefondată, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform acestor dispoziții legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul său descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990”. Prin urmare, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude și acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoașterea prin lege a posibilității de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a arestării tatălui reclamanților și dificultatea cuantificării ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obținerii unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 500.000 euro pretinsă de reclamant prin acțiune. De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta. În același timp instanța de apel reține că, prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și apoi având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soției ori descendenților persoanelor respective.

Prin Legea nr. 221/2009- astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010- legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au tăcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege. Astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată a prevăzut „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I. 3. 2.500 euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

Conform art. 5 alin. (1) din lege la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanța de judecată va lua în considerare, fără a se limita la aceasta, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. În raport de dispozițiile legale mai sus invocate Curtea reține că reclamantul C.V. este descendent de gradul I (fiu) al defunctului C.V., persoana care a făcut obiectul condamnării politice, iar autorul lui a beneficiat de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990, încasând o pensie lunară de 173,6 RON în perioada 1991-2004 (data decesului).

Prin urmare, la stabilirea întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța va avea în vedere toate suferințele autorului acestuia pe plan fizic și psihic în perioada arestării sale, lezarea gravă a demnității și onoarei condamnatului prin actele represive și amenințările permanente la care erau supuși deținuții politic, frustrarea cauzată de pierderea legăturilor cu familia, dar și faptul că în prezent tatăl reclamantului este decedat, iar beneficiarul despăgubirii este reclamantul, în calitate de moștenitor - descendent de gradul I . În raport de aceste criterii și de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010 s-a apreciat că suma de 4.000 euro reprezintă o despăgubire echivalentă și echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 7 februarie 2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/1996 C.E.D.O. 2003 – VI). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel reclamantul susține greșita interpretare și aplicare a legii în condițiile în care nu s-a avut în vedere că antecesorul său a fost încarcerat timp de 4.380 de zile, în închisorile comuniste, unde a fost maltratat, torturat și umilit sistematic.

Criticile aduse de reclamant vizează astfel modalitatea de stabilire a despăgubirilor, în condițiile în care acordarea lor trebuie să aibă în vedere suferințele fizice, psihice, dar și consecințele negative ale acestora pe plan psihic, al vieții sociale și de familie. Astfel reclamanta solicită acordarea sumei de 500.000 euro daune morale. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.F.P. Constanța, vizează nelegalitatea ei tot sub aspectul criteriului și modalității de stabilire a despăgubirilor. Astfel recurentul susține că în speță autorul reclamantului a beneficiat începând cu 1990 și până în 2004, de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul – Lege nr. 118/1990 constând în plata unei indemnizații lunare, precum și celelalte drepturi stabilite de acest act normativ.

Or, din această perspectivă, recurentul susține că toate aceste facilități, dacă ar fi cuantificate în bani, ar determina o mărire a cuantumului măsurilor reparatorii de care a beneficiat autorul reclamantului. Se mai susține că având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 13545 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, rezultă că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului – Lege nr. 118/1990, a altor drepturi bănești cu titlu de daune morale, este nejustificată și lipsită de temei legal. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Condamnarea autorului reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale la o pedeapsă de 11 ani muncă zilnică și 5 ani degradare civică, și privarea lui de libertate a adus atingere drepturilor și valorilor umane, cauzându-i suferințe pe plan fizic, psihic, moral, social și familial. Ca atare la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic, psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru, între prejudiciul moral suferit (care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate) și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge, însă, la situația îmbogățirii fără just temei. În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca o persoană vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii dar în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, ce nu poate fi cuantificată ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului precum și ale implicației acestuia pe planul vieții personale, sociale, familiale, profesionale ale persoanei care invocă existența prejudiciului. Daunele morale ca echivalent al prejudiciului moral constituie o componentă a pagubei invocate de cel condamnat pentru vătămarea intereselor personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mișcare, de exprimare, onoarea, reputația, demnitatea umană. Prin privarea de libertate ca urmare a stării de detenție, drepturile și libertățile fiind anulate, au suferit o atingere serioasă și gravă, cu repercusiuni derulate în timp asupra tuturor laturilor vieții.

Din perspectiva celor expuse și prin raportare concretă la datele cauzei, la starea de fapt corect reținută de instanțele anterioare, în aplicarea efectivă a principiului echității și proporționalității și cu scopul de a acoperi pe cât posibil în acest mod consecințele negative suferite de reclamant, Înalta Curte apreciază că suma de 80.000 euro este o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate reclamantului corespunde existenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, și este în concordanță cu jurisprudența constantă a acestuia. Pentru aceste considerente, este fondat doar recursul reclamantului ce urmează a fi admis cu consecința modificării deciziei recurate în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului 80.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în RON la data efectuării plății, urmând ca din perspectiva acelorași considerente a fi respins recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei nr. 241/C din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 58 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o schimbă în parte și obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice- D.G.F.P. Constanța la plata sumei de 80.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlul de despăgubiri către reclamant. Respinge ce nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Constanța împotriva aceleiași sentințe. Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța împotriva deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.