ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7889/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7889/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la data de 28 iulie 2009 reclamanții L.T. și L.S. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 euro în

echivalent lei la data efectuării plății, cu titlu de daune.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanții sunt moștenitori ai defunctului L.G., decedat la 02

septembrie 2003, potrivit certificatului de calitate de moștenitor emis de

B.N.P. G.G.

S-a mai arătat că

prin Sentința penală nr. 570 din 27 octombrie 1949, pronunțată în Dosarul penal

nr. 609/1949 a Tribunalului Militar Constanța, defunctul L.G. a fost condamnat

la 10 ani de muncă silnică, 3 ani degradare civică pentru uneltire contra

ordinii sociale, în temeiul Legii nr. 16/1949, executând pedeapsa în perioada

08 iulie 1949 - 28 iulie 1958 și a fost pus în libertate prin Decretul-Lege nr.

720/1956.

Prin condamnare, s-a

cauzat defunctului un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în urmările

dăunătoare neevaluabile în bani, cu consecințe inclusiv de ordin fizic,

datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute

ale persoanei care influențează relațiile sociale, reputația, precum și

relațiile cu apropiații, vătămări care își găsesc expresia în durerea morală

încercată de victimă, iar lipsirea de libertate a produs consecințe și în

planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive

politice.

S-a solicitat a se

avea în vedere că la stabilirea cuantumului prejudiciului trebuie să se țină

cont de perioada îndelungată a arestării de 11 ani și stabilirea domiciliului

obligatoriu după eliberare, ceea ce a condus la afectarea reputației și

demnității în societate, fiindu-i îngrădită posibilitatea continuării

activităților anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Prin întâmpinare,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat să se

aibă în vedere faptul că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de

existența unor probatorii adecvate care să permită determinarea unor criterii

de evaluare a întinderii acestora, iar antrenarea răspunderii statului pentru

erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just

temei.

S-a mai relevat

faptul că, împrejurarea relatată potrivit căreia viata defunctului ar fi fost

afectată inclusiv după momentul eliberării, întrucât nu a mai găsit loc de

muncă, sunt simple afirmații nedovedite și oricât de subiectiv ar fi caracterul

moral decurgând din condamnarea pe nedrept, există limite ale reparației lui,

impusă atât de situația expusă de reclamanți în acțiune, cât și în prudența ce

trebuie manifestată pentru ca reparația daunei să ofere victimei o satisfacție

cu caracter compensatoriu.

Prin Sentința civilă

nr. 59 din 21 ianuarie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

către reclamanți a sumei de 50.000 de euro, calculată la cursul oficial al

B.N.R., din ziua efectuării plății, cu titlul de daune.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că autorul reclamantului, L.G., a

fost condamnat la 10 ani de muncă silnică și 3 ani degradare civică, pentru

crimă de uneltire contra securității interne a statului, prin Sentința penală

nr. 570 din 27 octombrie 1949 pronunțată de fostul Tribunal Militar Constanța,

în Dosarul nr. 609/1949.

Potrivit adresei din

20 mai 1990, comunicată de către Ministerul de Interne s-a menționat că prin

Decretul nr. 720/1956 numitul L.G. a fost pus în libertate, fiind internat

într-o colonie de muncă potrivit Ordinului MAI nr. 10009/04 iunie 1958, până la

04 iulie 1960.

Decesul condamnatului

a intervenit la 2 septembrie 2003, așa cum rezultă din actele de stare civilă,

iar reclamanții L.T. și L.S. au făcut dovada calității de descendenți ai

autorului lor.

Din declarațiile

martorilor audiați în cauză, a rezultat că, în afara opresiunii exercitate

asupra autorului reclamanților în timpul detenției de către sistemul

totalitarist, a fost manifestată o formă de constrângere a drepturilor

fundamentale atât împotriva condamnatului cât și a familiei acestuia,

manifestată prin izolarea de societate și supravegherea de către autoritățile

vremii, sub pretextul așa zisei reintegrări în societate.

S-a motivat că, deși

nu există criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor, la

stabilirea acestora instanța trebuie să aibă în vedere numărul descendenților

celui condamnat și îndreptățiți la despăgubiri, consecințele suferite de

condamnat și moștenitorii săi, perioada îndelungată a detenției, afectarea

prestigiului și demnității în societate, îngrădirea drepturilor fundamentale

ale celui în cauză și ale moștenitorilor săi, apreciindu-se că o sumă de 50.000

euro ar putea reprezenta echivalentul prejudiciului moral suferit, ca urmare a

condamnării tatălui reclamanților în perioada comunismului.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, care a susținut că reclamanții nu au probat faptul condamnării

autorului lor prin hotărârea de condamnare și fișa matricolă penală, iar prin

declarațiile martorilor nu s-au putut proba consecințele negative suferite de

condamnat atât pe plan fizic cât și psihic, valorile morale lezate sau

intensitatea cu care au fost percepute, consecințele vătămării victimei.

În privința daunelor

morale acordate, pârâtul a arătat că sunt exagerate în raport de alte soluții

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă

nr. 240/C din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Constanța a admis apelul

pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul

la 4.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale,

către reclamanți.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că susținerea pârâtului în sensul

că reclamanții nu au dovedit condamnarea autorului lor și nici consecințele pe

care le-au avut arestarea și apoi internarea într-o colonie de muncă nu sunt

întemeiate, la dosar fiind depus un extras din Sentința penală nr. 570/1949

pronunțată de Tribunalul Militar Constanța precum și adrese ale Ministerului de

Interne care confirmă atât condamnarea cât și internarea în colonia de muncă.

De asemenea, la solicitarea reclamanților, s-a administrat proba testimonială.

Instanța de apel a

mai reținut că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a intenționat,

în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit

condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și

acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic

și apoi, având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor

regimului totalitar, nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest

drept patrimonial să se transmită soției ori descendenților persoanei

respective. Instanța de apel a apreciat că din interpretarea legii, rezultă că

despăgubirile se raportează strict la situația persoanei care a suferit

condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la

privațiunile pe care le-au suferit, în general, în perioada regimului

totalitar, familiile persoanelor respective.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să reflecte însă

o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului

la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoașterea prin

lege a posibilității de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare și prin lipsirea efectivă de libertate nu trebuie însă

să constituie nicio amendă excesivă pentru autorul daunelor - Statul Român - și

nici venituri nejustificate pentru victima daunelor.

Curtea de Apel a mai

apreciat că în mod corect a stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu

titlu de daune morale are drept finalitate nu atât a repune victima într-o

situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de

ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral

care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana

care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecințele negative

suferite, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au

fost percepute de către acesta.

În speță, deși

instanța de fond a reținut în mod corect că autorul reclamantului a fost

victima unei condamnări cu caracter politic și a fost arestat timp de 11 ani,

recunoașterea prin lege a posibilității de acordare a unui despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor

sume de bani exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să

însemne prejudiciul moral, cum este suma de 700.000 euro, pretinsă de

reclamanți prin acțiune.

De principiu, suma de

bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a

repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a

fost privată.

Prejudiciul moral

care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de

persoana condamnatului, de consecințele negative suferite, de importanța

valorilor morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către

acesta.

Prin Legea nr.

221/2009 - astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul a

stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au

făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter

politic, cât și criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite

de lege, iar la aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut

în vedere faptul că cei care solicită acordarea despăgubirilor sunt soția

supraviețuitoare și fiul condamnatului, precum și faptul că prin trecerea unei

perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului și până în

prezent - peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a

prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii

de condamnare constituie o formă de satisfacție rezonabilă.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs atât reclamanții L.T. și L.S., cât și pârâtul Staul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenții

reclamanți, prin motivele de recurs au susținut, în esență, caracterul

insuficient al despăgubirilor acordate de instanța de apel pentru prejudiciul

cauzat autorului lor ca urmare a condamnării sale cu caracter politic și a

executării pedepsei privative de libertate; instanța de apel în mod netemeinic

a apreciat că datorită perioadei mari de timp scurse între momentul punerii în

libertate a autorului lor și data formulării acțiunii, consecințele produse de

condamnare asupra autorului lor și asupra familiei sale, s-ar fi estompat,

întrucât aceasta ar presupune că dacă ar fi trecut o perioadă și mai mare de

timp, acestora nu li s-ar mai fi cuvenit nicio reparație cu titlu de daune

morale, ceea ce nu poate fi primit.

Totodată, s-a invocat

faptul că instanța de apel nu s-a raportat în mod corect la practica Curții

Europene a Drepturilor Omului sub aspectul stabilirii daunelor morale, după cum

a fost ingnorată și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție din

același punct de vedere (Decizia 148 din 15 ianuarie 2008 a acestei instanțe,

pronunțată într-o cauză similară și în prin care s-a acordat suma de 500.000

euro daune morale).

În concluzie,

recurenții au susținut că despăgubirea ce le-a fost acordată pentru repararea

prejudiciului moral nu reflectă o concordanță valorică între cuantumul său și

gravitatea incomensurabilă a prejudiciului la a cărui reparare este destinat să

contribuie.

Recurentul pârât,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat prin motivele de

recurs incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354, nr. 1358 și

1360/2010 prin care au fost declarate neconstituționale atât dispozițiile art.

I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, cât și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Ambele recursuri

formulate sunt nefondate.

Pe baza probatoriilor

administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanța

de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat autorului reclamanților, în

raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada detenției și a

executării muncii silnice, însă și de repercusiunile pe care această condamnare

cu caracter politic le-au avut asupra statutului social, familial și

profesional al acestuia, aplicând legea în vigoare la momentul soluționării

căii de atac

[

art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 62/2010

]

.

Criteriile astfel

aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea

legii prin O.U.G. nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu

cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale,

presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității.

Așa cum în mod

constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să

reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri

nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte,

în mod just și rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea

apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de

aproximare.

Astfel, în raport de

suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului,

respectiv, condamnarea cu caracter politic, internarea într-o colonie de muncă

și, ulterior, domiciliu forțat pentru autorul reclamanților, pentru o perioadă

de peste 11 ani -, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost

vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, suma de 4.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă (ținând cont

de calitatea reclamanților de descendenți ai victimei directe a condamnării ca

și de plafonarea sumei stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010 la 5.000 euro, pentru

această situație), în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții

Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de

reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamanților.

Cuantumul concret al

despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze

soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor

cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare

să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăși ține

cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii

prejudiciului moral, realizându-se în raport de datele particulare ale speței.

În condițiile în care

aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia

recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul

reclamanților ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Înalta Curte constată

a fi nefondat și recursul promovat de pârât, prin motivele de recurs

susținându-se aplicarea efectelor Deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360/2010 ale

Curții Constituționale, decizii prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, ca de altfel, și

ale art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010.

Asupra acestor

critici, se reține că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147

alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este

general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru

trecut.

Cum menționatele

decizii ale instanței de contencios constituțional au fost adoptate la data de

20 și, respectiv, 21 octombrie 2010, acestea fiind publicate în M. Of. nr.

761/15.11.2010 (dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit

textului anterior), iar decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată la

20 octombrie 2010, incidența acestora în cauză nu poate fi reținută.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea acelorași dispoziții ale art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat și recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții L.T. și L.S. și de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 240/C din 20

octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.