ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7889/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 28 iulie 2009 reclamanții L.T. și L.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 euro în echivalent lei la data efectuării plății, cu titlu de daune. În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanții sunt moștenitori ai defunctului L.G., decedat la 02 septembrie 2003, potrivit certificatului de calitate de moștenitor emis de B.N.P. G.G. S-a mai arătat că prin Sentința penală nr. 570 din 27 octombrie 1949, pronunțată în Dosarul penal nr. 609/1949 a Tribunalului Militar Constanța, defunctul L.G.

a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, 3 ani degradare civică pentru uneltire contra ordinii sociale, în temeiul Legii nr. 16/1949, executând pedeapsa în perioada 08 iulie 1949 - 28 iulie 1958 și a fost pus în libertate prin Decretul-Lege nr. 720/1956. Prin condamnare, s-a cauzat defunctului un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în urmările dăunătoare neevaluabile în bani, cu consecințe inclusiv de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, reputația, precum și relațiile cu apropiații, vătămări care își găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă, iar lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice.

S-a solicitat a se avea în vedere că la stabilirea cuantumului prejudiciului trebuie să se țină cont de perioada îndelungată a arestării de 11 ani și stabilirea domiciliului obligatoriu după eliberare, ceea ce a condus la afectarea reputației și demnității în societate, fiindu-i îngrădită posibilitatea continuării activităților anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat să se aibă în vedere faptul că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existența unor probatorii adecvate care să permită determinarea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, iar antrenarea răspunderii statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

S-a mai relevat faptul că, împrejurarea relatată potrivit căreia viata defunctului ar fi fost afectată inclusiv după momentul eliberării, întrucât nu a mai găsit loc de muncă, sunt simple afirmații nedovedite și oricât de subiectiv ar fi caracterul moral decurgând din condamnarea pe nedrept, există limite ale reparației lui, impusă atât de situația expusă de reclamanți în acțiune, cât și în prudența ce trebuie manifestată pentru ca reparația daunei să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu. Prin Sentința civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de 50.000 de euro, calculată la cursul oficial al B.N.R., din ziua efectuării plății, cu titlul de daune.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că autorul reclamantului, L.G., a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică și 3 ani degradare civică, pentru crimă de uneltire contra securității interne a statului, prin Sentința penală nr. 570 din 27 octombrie 1949 pronunțată de fostul Tribunal Militar Constanța, în Dosarul nr. 609/1949. Potrivit adresei din 20 mai 1990, comunicată de către Ministerul de Interne s-a menționat că prin Decretul nr. 720/1956 numitul L.G. a fost pus în libertate, fiind internat într-o colonie de muncă potrivit Ordinului MAI nr. 10009/04 iunie 1958, până la 04 iulie 1960. Decesul condamnatului a intervenit la 2 septembrie 2003, așa cum rezultă din actele de stare civilă, iar reclamanții L.T.

și L.S. au făcut dovada calității de descendenți ai autorului lor. Din declarațiile martorilor audiați în cauză, a rezultat că, în afara opresiunii exercitate asupra autorului reclamanților în timpul detenției de către sistemul totalitarist, a fost manifestată o formă de constrângere a drepturilor fundamentale atât împotriva condamnatului cât și a familiei acestuia, manifestată prin izolarea de societate și supravegherea de către autoritățile vremii, sub pretextul așa zisei reintegrări în societate.

S-a motivat că, deși nu există criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor, la stabilirea acestora instanța trebuie să aibă în vedere numărul descendenților celui condamnat și îndreptățiți la despăgubiri, consecințele suferite de condamnat și moștenitorii săi, perioada îndelungată a detenției, afectarea prestigiului și demnității în societate, îngrădirea drepturilor fundamentale ale celui în cauză și ale moștenitorilor săi, apreciindu-se că o sumă de 50.000 euro ar putea reprezenta echivalentul prejudiciului moral suferit, ca urmare a condamnării tatălui reclamanților în perioada comunismului.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut că reclamanții nu au probat faptul condamnării autorului lor prin hotărârea de condamnare și fișa matricolă penală, iar prin declarațiile martorilor nu s-au putut proba consecințele negative suferite de condamnat atât pe plan fizic cât și psihic, valorile morale lezate sau intensitatea cu care au fost percepute, consecințele vătămării victimei. În privința daunelor morale acordate, pârâtul a arătat că sunt exagerate în raport de alte soluții pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Decizia civilă nr. 240/C din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Constanța a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la 4.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că susținerea pârâtului în sensul că reclamanții nu au dovedit condamnarea autorului lor și nici consecințele pe care le-au avut arestarea și apoi internarea într-o colonie de muncă nu sunt întemeiate, la dosar fiind depus un extras din Sentința penală nr. 570/1949 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța precum și adrese ale Ministerului de Interne care confirmă atât condamnarea cât și internarea în colonia de muncă. De asemenea, la solicitarea reclamanților, s-a administrat proba testimonială.

Instanța de apel a mai reținut că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a intenționat, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și apoi, având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor regimului totalitar, nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest drept patrimonial să se transmită soției ori descendenților persoanei respective. Instanța de apel a apreciat că din interpretarea legii, rezultă că despăgubirile se raportează strict la situația persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la privațiunile pe care le-au suferit, în general, în perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să reflecte însă o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie. Recunoașterea prin lege a posibilității de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și prin lipsirea efectivă de libertate nu trebuie însă să constituie nicio amendă excesivă pentru autorul daunelor - Statul Român - și nici venituri nejustificate pentru victima daunelor. Curtea de Apel a mai apreciat că în mod corect a stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta. În speță, deși instanța de fond a reținut în mod corect că autorul reclamantului a fost victima unei condamnări cu caracter politic și a fost arestat timp de 11 ani, recunoașterea prin lege a posibilității de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor sume de bani exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 700.000 euro, pretinsă de reclamanți prin acțiune.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana condamnatului, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta. Prin Legea nr. 221/2009 - astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege, iar la aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere faptul că cei care solicită acordarea despăgubirilor sunt soția supraviețuitoare și fiul condamnatului, precum și faptul că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii de condamnare constituie o formă de satisfacție rezonabilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanții L.T. și L.S., cât și pârâtul Staul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurenții reclamanți, prin motivele de recurs au susținut, în esență, caracterul insuficient al despăgubirilor acordate de instanța de apel pentru prejudiciul cauzat autorului lor ca urmare a condamnării sale cu caracter politic și a executării pedepsei privative de libertate; instanța de apel în mod netemeinic a apreciat că datorită perioadei mari de timp scurse între momentul punerii în libertate a autorului lor și data formulării acțiunii, consecințele produse de condamnare asupra autorului lor și asupra familiei sale, s-ar fi estompat, întrucât aceasta ar presupune că dacă ar fi trecut o perioadă și mai mare de timp, acestora nu li s-ar mai fi cuvenit nicio reparație cu titlu de daune morale, ceea ce nu poate fi primit.

Totodată, s-a invocat faptul că instanța de apel nu s-a raportat în mod corect la practica Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul stabilirii daunelor morale, după cum a fost ingnorată și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție din același punct de vedere (Decizia 148 din 15 ianuarie 2008 a acestei instanțe, pronunțată într-o cauză similară și în prin care s-a acordat suma de 500.000 euro daune morale). În concluzie, recurenții au susținut că despăgubirea ce le-a fost acordată pentru repararea prejudiciului moral nu reflectă o concordanță valorică între cuantumul său și gravitatea incomensurabilă a prejudiciului la a cărui reparare este destinat să contribuie. Recurentul pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat prin motivele de recurs incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354, nr. 1358 și 1360/2010 prin care au fost declarate neconstituționale atât dispozițiile art. I și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, cât și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Ambele recursuri formulate sunt nefondate. Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanța de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat autorului reclamanților, în raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada detenției și a executării muncii silnice, însă și de repercusiunile pe care această condamnare cu caracter politic le-au avut asupra statutului social, familial și profesional al acestuia, aplicând legea în vigoare la momentul soluționării căii de atac [ art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 62/2010 ] . Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin O.U.G.

nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității. Așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv, condamnarea cu caracter politic, internarea într-o colonie de muncă și, ulterior, domiciliu forțat pentru autorul reclamanților, pentru o perioadă de peste 11 ani -, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 4.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă (ținând cont de calitatea reclamanților de descendenți ai victimei directe a condamnării ca și de plafonarea sumei stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010 la 5.000 euro, pentru această situație), în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamanților.

Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăși ține cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii prejudiciului moral, realizându-se în raport de datele particulare ale speței. În condițiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamanților ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Înalta Curte constată a fi nefondat și recursul promovat de pârât, prin motivele de recurs susținându-se aplicarea efectelor Deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, decizii prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, ca de altfel, și ale art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010. Asupra acestor critici, se reține că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut. Cum menționatele decizii ale instanței de contencios constituțional au fost adoptate la data de 20 și, respectiv, 21 octombrie 2010, acestea fiind publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 (dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată la 20 octombrie 2010, incidența acestora în cauză nu poate fi reținută. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea acelorași dispoziții ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat și recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții L.T. și L.S. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 240/C din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.