ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1584/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1584/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la 7 octombrie 2009, C.M. și P.O.

au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P.,

obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând

contravaloarea despăgubirilor datorate conform dispozițiilor art. 5 din lege

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui lor.

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin sentința nr. 1257 din 3 decembrie 2009, a admis în parte acțiunea

formulată și l-a obligat pe pârât să achite reclamantelor suma de 40.000 euro

cu titlu de daune morale.

La termenul de

judecată din 5 noiembrie 2009, instanța a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. Constanța, invocată din oficiu, având în

vedere că prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este stabilită în mod

expres obligația de a plăti despăgubiri în sarcina statului, D.G.F.P.J. putând

sta în proces doar în calitate de reprezentant în teritoriu al S.R. prin M.F.P.

Prima instanță a

constatat, pe fond, examinând pretențiile deduse judecății prin prisma actelor

si lucrărilor dosarului că reclamantele sunt fiicele defunctului B.E. care,

prin sentința penală nr. 1 din 5 ianuarie 1953 pronunțată de Tribunalul Militar

Teritorial București în dosarul nr. 706/1952, rămasă definitivă prin decizia nr.

678 din 2 septembrie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.S.S., a

fost condamnat, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă si confiscarea

averii personale, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art.

209 pct. III C. pen. și a fost pus în libertate la data de 16 aprilie 1964, ca

urmare a grațierii de către fostul Consiliu de Stat, după ce a executat 12 ani

de închisoare.

Față de situația de

fapt, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea,

reclamantele fiind descendente de gradul I ale condamnatului B.E. s-a constatat

că este îndeplinită și cerința impusă de art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege,

în ceea ce privește persoanele îndreptățite să solicite instanței de judecată

obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Conform propriilor

declarații date în fața instanței de judecată la termenul din 3 decembrie 2009,

nici autorul lor și nici reclamantele, în calitate de moștenitoare ale celui

condamnat, nu au beneficiat de prevederile vreunei legi speciale care acordă

drepturi, indemnizații urmașilor persoanelor persecutate politic.

În literatura juridică

s-a conchis că dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc

personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea

și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și

alte valori similare.

Pe de altă parte, deși

este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu

nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere

o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe

plan fizic si psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au

fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost receptate consecințele

vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și

socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, instanța trebuie să

realizeze o apreciere rezonabilă și echitabilă, corespunzătoare prejudiciului

real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

La stabilirea întinderii

despăgubirii, s-a mai avut în vedere numărul descendenților celui condamnat îndreptățiți

la despăgubiri, consecințele suferite pe plan fizic si psihic, perioada îndelungată

a arestării – 12 ani, afectarea reputației condamnatului și a familiei sale în

comunitatea din care făceau parte și stigmatul de condamnat politic, care a dus

la marginalizarea familiei în cadrul comunității, atingerea adusă drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a dispune de

propria avere, de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri

corespunzătoare pentru condamnat și familia sa.

Totodată, s-a ținut

cont de faptul că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data

producerii prejudiciului, peste 50 de ani, a intervenit, indiscutabil, o

atenuare semnificativa a prejudiciului moral și că însăși înlăturarea prin lege

(art. 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătorești de

condamnare cu caracter politic constituie o satisfacție rezonabilă.

Nu în ultimul rând, s-a

avut în vedere și faptul că, decedând în anul 1982, cel condamnat nu va fi

beneficiarul direct al despăgubirilor ce se vor acorda.

În aceste condiții, s-a

apreciat că acordarea sumei de 40.000 euro este de natură să ofere

reclamantelor o satisfacție cu caracter compensatoriu, cuantumul despăgubirilor

fiind echilibrat și în deplină concordanță cu practica instanței supreme naționale.

S-a constatat, de

asemenea, că relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O.

are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele

cauzei și adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

Prin decizia nr. 159/

C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de

pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea

reclamantelor. A respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași

hotărâri, ca nefondat.

Prin încheierea din 26

aprilie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 29

din Legea nr. 47/1992, republicată, cauza, suspendată potrivit art. 29 alin.

(5) din aceeași lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462

din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Având

în vedere criticile de nelegalitate și de netemeinicie formulate în apelurile

părților și constatând că apelanții au criticat legalitatea hotărârii sub

aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuție și

consecințele declarării pe parcursul procesului a neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a analizat apelurile

împreună, soluționându-le

printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la

rațiunea recunoașterii de către S.R., după 22 Decembrie 1989, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi

de către regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și

atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât

și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul

român a înțeles să adopte, începând cu anul 1990, o serie de acte normative

menite să răspundă acestor imperative (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999,

Legea nr. 221/2009).

Preluând în cea mai

mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 și O.U.G. nr.

214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român

persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului

totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative

asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, Legea nr. 221/2009 nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului

totalitar a unor,,compensații morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a

asigura despăgubiri pentru acele situații în care aceste „victime” fie nu au

putut primi despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

normelor citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral

deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter

politic.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G.

nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru

prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub

regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în

Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În egală măsură,

această perspectivă, invocată principial în motivele de apel ale reclamantelor,

a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituționalității normelor,

Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului

moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit

nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului.

În considerarea

acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, prin

deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit

de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu

(Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna

fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă

în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința

legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată

îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele

conferite de lege.

Sub un prim aspect,

lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la

data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a

răspunderii statului, în contextul enunțat.

Pe de altă parte,

înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului

conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu

creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării,

în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins

vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic

luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină

compensații, anume, dacă legea îi recunoștea calitatea de victimă și dreptul de

a obține daune morale, în acord cu prevederile legale conforme Constituției.

Eliminarea unei norme

prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului

legal prin intervenția legiuitorului, curtea reținând sub acest aspect că

dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată

prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură

neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamante, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni

normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate, soluția

fiind în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

Față de toate aceste

considerente, a devenit evident că fundamentul juridic al tuturor acestor

compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe

dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative

edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor

cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În speță,

reclamantele au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

condamnării politice a tatălui lor, precum și datorită impactului dezastruos al

măsurii asupra întregii familii.

Considerentele

sus-citate au relevat însă faptul, pentru instanța de apel, că situația

descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor

legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor,

pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la

care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010,

acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin

persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la

principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași

îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Acordarea daunelor

morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor

nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate

stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi

privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in

extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei

comuniste.

Pe de altă parte,

faptul că defunctul nu a putut beneficia în timpul vieții de asemenea

despăgubiri, apreciate de apelante ca satisfăcătoare (decesul autorului lor

intervenind anterior anului 1989) nu conferă copiilor acestuia calea

solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că

a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar

celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

În concluzie,

recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și

nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost

justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost

materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite

prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii

defunctului B.E. nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme

Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui

lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația

evocată, nici pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor și nici de către

cel evocat în persoana proprie.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamantele C.M. și P.O., solicitând

admiterea acestuia, casarea deciziei și, rejudecând, majorarea sumelor acordate

cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009.

Au arătat că

motivarea deciziei curții de apel este contradictorie și în total dezacord cu

normele interne și internaționale invocate în chiar cuprinsul ei și, de

asemenea, în contradicție cu decizia Curții Constituționale, invocată drept

unul din argumentele respingerii apelului reclamantelor.

Recurentele au

considerat că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că rudele de

gradul I nu pot beneficia de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter

politic a autorului lor, cu atât mai mult cu cât, prin probele administrate în

cauză au demonstrat că au suferit personal urmare condamnării tatălui lor.

Reiterând măsurile

represive ale căror consecințe s-au răsfrânt direct asupra lor, recurentele au

precizat că în mod eronat, curtea de apel a reținut că nu au suferit personal

prejudicii morale urmare condamnării tatălui lor și că, în consecință, nu ar fi

aplicabile în speță dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

Au apreciat, pe de

altă parte, că proceselor aflate pe rol la data pronunțării Curții

Constituționale, urmează a le fi aplicat regimul juridic prevăzut de Legea nr. 221/2009

(textul inițial), decizia de neconstituționalitate producând efecte numai

pentru viitor.

Au considerat că prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale și proceselor în curs s-ar produce o

încălcare a unui drept fundamental apărat de C.E.D.O., respectiv dreptul la

bun.

Or, prin sentința

tribunalului, recurentele au dobândit practic un drept la un bun, așa cum este

el reglementat și apărat de C.E.D.O., fiind deposedate de acest drept urmare

deciziei pronunțată de curtea de apel.

De altfel, și în

motivarea deciziei Curții Constituționale se face referire la faptul că

respectiva decizie nu se aplică proceselor în curs, motivare care este în acord

cu principiul neretroactivității legii civile.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele C.M. și P.O. împotriva deciziei nr.

159/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.