ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1584/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la 7 octombrie 2009, C.M. și P.O. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând contravaloarea despăgubirilor datorate conform dispozițiilor art. 5 din lege pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui lor. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1257 din 3 decembrie 2009, a admis în parte acțiunea formulată și l-a obligat pe pârât să achite reclamantelor suma de 40.000 euro cu titlu de daune morale. La termenul de judecată din 5 noiembrie 2009, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P.

Constanța, invocată din oficiu, având în vedere că prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este stabilită în mod expres obligația de a plăti despăgubiri în sarcina statului, D.G.F.P.J. putând sta în proces doar în calitate de reprezentant în teritoriu al S.R. prin M.F.P. Prima instanță a constatat, pe fond, examinând pretențiile deduse judecății prin prisma actelor si lucrărilor dosarului că reclamantele sunt fiicele defunctului B.E. care, prin sentința penală nr. 1 din 5 ianuarie 1953 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în dosarul nr. 706/1952, rămasă definitivă prin decizia nr. 678 din 2 septembrie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.S.S., a fost condamnat, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă si confiscarea averii personale, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen.

și a fost pus în libertate la data de 16 aprilie 1964, ca urmare a grațierii de către fostul Consiliu de Stat, după ce a executat 12 ani de închisoare. Față de situația de fapt, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, reclamantele fiind descendente de gradul I ale condamnatului B.E. s-a constatat că este îndeplinită și cerința impusă de art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, în ceea ce privește persoanele îndreptățite să solicite instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Conform propriilor declarații date în fața instanței de judecată la termenul din 3 decembrie 2009, nici autorul lor și nici reclamantele, în calitate de moștenitoare ale celui condamnat, nu au beneficiat de prevederile vreunei legi speciale care acordă drepturi, indemnizații urmașilor persoanelor persecutate politic.

În literatura juridică s-a conchis că dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Pe de altă parte, deși este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic si psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost receptate consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, instanța trebuie să realizeze o apreciere rezonabilă și echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare. La stabilirea întinderii despăgubirii, s-a mai avut în vedere numărul descendenților celui condamnat îndreptățiți la despăgubiri, consecințele suferite pe plan fizic si psihic, perioada îndelungată a arestării – 12 ani, afectarea reputației condamnatului și a familiei sale în comunitatea din care făceau parte și stigmatul de condamnat politic, care a dus la marginalizarea familiei în cadrul comunității, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a dispune de propria avere, de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare pentru condamnat și familia sa.

Totodată, s-a ținut cont de faptul că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului, peste 50 de ani, a intervenit, indiscutabil, o atenuare semnificativa a prejudiciului moral și că însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituie o satisfacție rezonabilă. Nu în ultimul rând, s-a avut în vedere și faptul că, decedând în anul 1982, cel condamnat nu va fi beneficiarul direct al despăgubirilor ce se vor acorda. În aceste condiții, s-a apreciat că acordarea sumei de 40.000 euro este de natură să ofere reclamantelor o satisfacție cu caracter compensatoriu, cuantumul despăgubirilor fiind echilibrat și în deplină concordanță cu practica instanței supreme naționale.

S-a constatat, de asemenea, că relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei și adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Prin decizia nr. 159/ C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamantelor. A respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat. Prin încheierea din 26 aprilie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din aceeași lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Având în vedere criticile de nelegalitate și de netemeinicie formulate în apelurile părților și constatând că apelanții au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuție și consecințele declarării pe parcursul procesului a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a analizat apelurile împreună, soluționându-le printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la rațiunea recunoașterii de către S.R., după 22 Decembrie 1989, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi de către regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a înțeles să adopte, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009). Preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 și O.U.G.

nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Legea nr. 221/2009 nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor,,compensații morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situații în care aceste „victime” fie nu au putut primi despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G.

nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). În egală măsură, această perspectivă, invocată principial în motivele de apel ale reclamantelor, a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

În considerarea acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Pe de altă parte, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină compensații, anume, dacă legea îi recunoștea calitatea de victimă și dreptul de a obține daune morale, în acord cu prevederile legale conforme Constituției.

Eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamante, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate, soluția fiind în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

Față de toate aceste considerente, a devenit evident că fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. În speță, reclamantele au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, precum și datorită impactului dezastruos al măsurii asupra întregii familii.

Considerentele sus-citate au relevat însă faptul, pentru instanța de apel, că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia în timpul vieții de asemenea despăgubiri, apreciate de apelante ca satisfăcătoare (decesul autorului lor intervenind anterior anului 1989) nu conferă copiilor acestuia calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii defunctului B.E. nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată, nici pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor și nici de către cel evocat în persoana proprie.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele C.M. și P.O., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei și, rejudecând, majorarea sumelor acordate cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009. Au arătat că motivarea deciziei curții de apel este contradictorie și în total dezacord cu normele interne și internaționale invocate în chiar cuprinsul ei și, de asemenea, în contradicție cu decizia Curții Constituționale, invocată drept unul din argumentele respingerii apelului reclamantelor. Recurentele au considerat că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că rudele de gradul I nu pot beneficia de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a autorului lor, cu atât mai mult cu cât, prin probele administrate în cauză au demonstrat că au suferit personal urmare condamnării tatălui lor.

Reiterând măsurile represive ale căror consecințe s-au răsfrânt direct asupra lor, recurentele au precizat că în mod eronat, curtea de apel a reținut că nu au suferit personal prejudicii morale urmare condamnării tatălui lor și că, în consecință, nu ar fi aplicabile în speță dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. Au apreciat, pe de altă parte, că proceselor aflate pe rol la data pronunțării Curții Constituționale, urmează a le fi aplicat regimul juridic prevăzut de Legea nr. 221/2009 (textul inițial), decizia de neconstituționalitate producând efecte numai pentru viitor. Au considerat că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale și proceselor în curs s-ar produce o încălcare a unui drept fundamental apărat de C.E.D.O., respectiv dreptul la bun.

Or, prin sentința tribunalului, recurentele au dobândit practic un drept la un bun, așa cum este el reglementat și apărat de C.E.D.O., fiind deposedate de acest drept urmare deciziei pronunțată de curtea de apel. De altfel, și în motivarea deciziei Curții Constituționale se face referire la faptul că respectiva decizie nu se aplică proceselor în curs, motivare care este în acord cu principiul neretroactivității legii civile. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.M. și P.O. împotriva deciziei nr. 159/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.