ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1431/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1431/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la data de 17 septembrie 2009, reclamantul N.M. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.

P., obligarea la plata daunelor morale în sumă de 1.000.000 euro

reprezentând

prejudicii morale suferite prin condamnarea de către regimul comunist la

pedeapsa de 10 ani muncă silnică a tatălui său N.Șt. în anul 1953, prin

sentința penală nr. 158 din 10 februarie 1953.

Soluționând pe fond cauza, Tribunalul

Constanța a pronunțat

sentința civilă nr. 304

din 19 februarie 2010, prin care a admis cererea

formulată de

reclamantul N.M. și a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. - D.G.F.P. Constanța la

plata către reclamant a sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății efective, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că tatăl reclamantului a fost condamnat la pedeapsa

de 10 ani muncă silnică, conform sentinței penale nr. 158 din 10 februarie 1953

pentru uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen.,

raportat la art. 157 C. pen., condamnarea fiind încadrată în rândul

condamnărilor cu caracter politic.

S-a mai reținut

că reclamantul este persoană îndreptățită la daune

morale pentru prejudiciul suferit de

autorul său pe perioada condamnării, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3

raportat la art. 5 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr.

176/ C din 14 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârât și de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Constanța și a schimbat în tot sentința apelată, în

sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a arătat că nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității

textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a

modificărilor aduse prin art.

I

și

II

din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr.

1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic

un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990,

Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna

fundamentate

pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta

culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale

doar completând, prin

voința legiuitorului, cadrul general de

reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale

răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, s-a arătat că lipsa

temeiului legal nu poate fi

apreciată la

momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or,

în speță,

litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit cadrul general

de asumare a răspunderii statului.

S-a reținut că, înlăturarea unei norme

cu caracter special în

procedura

controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată

de Curtea

Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci

deschide posibilitatea analizării, în

conformitate cu prevederile legale

în vigoare, dacă persoana pretins

vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate pe dreptul comun.

Eliminarea unei norme prin controlul

constituționalității nu

echivalează cu

modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului,

Curtea

reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea

compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor,

neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin

schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat

de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat

al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de

constituționalitate.

Curtea de apel a apreciat că, într-un

asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit

de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică

trebuie analizată în strânsă corelare cu

condițiile răspunderii instituite

prin art. 998 și 999 C. civ. și cu

principiile de drept care reclamă

evitarea

unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în

acordarea acestor compensații și nu în ultimul

rând respectarea valorii

supreme de dreptate, premise reținute de astfel

prin deciziile Curții Constituționale.

În speță, s-a reținut că reclamantul a

invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării

politice a tatălui său, N.M.Șt., decedat la 27 octombrie 1971.

Susținerile apelantului pârât legate

de inexistența caracterului politic al condamnării au fost înlăturate din

perspectiva temeiului de drept pentru care s-a pronunțat sentința penală a

fostului Tribunal Militar Teritorial București, care încadrează fapta reținută

în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

S-a reținut însă faptul că situația

descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor

legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor,

pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate

care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit

și Curtea Constituțională prin deciziile pronunțate, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul

I

și

II

de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin

persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a

legiuitorului

de la principiul echității, întrucât aceste persoane

reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei

supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a

stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru

prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei

efectiv vătămați de

condamnarea cu caracter

politic, compensațiile urmând a fi acordate în

echitate, iar nu cu

nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin

punerea

semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și

descendenții

lor până la gradul

II,

Parlamentului revenindu-i

rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este

indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în

perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința

legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale

sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii,

neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor

persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că defunctul

nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind

anterior anului 1989) nu conferă fiului său calea solicitării unor sume după

deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune

morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le

pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat,

în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și

pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au

adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului - Lege

nr. 118/1990, constatându-se că nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță

în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege

acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a

diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurii

condamnării politice.

În concluzie,

instanța de apel a constatat că recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin

patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă

istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri

și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor

stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță,

fiul defunctului N.M.Șt. nu are, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii,

conforme Constituției, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra

tatălui său și nu este îndreptățit la acordarea de daune morale pentru situația

evocată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul N.M., criticând decizia pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurentul a prezentat istoricul cauzei și a arătat că, pe parcursul

soluționării apelurilor, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

și a susținut, în acest context, că au fost menținute celelalte dispoziții cu

caracter reparatoriu, atât din Legea nr. 221/2009, cât și din legislația

post-decembristă.

Astfel,

recurentul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu a

luat în considerare faptul că, în

accepțiunea dreptului comun, reclamantul, în calitate de fiu, cât și ca

persoană care a suferit direct urmările condamnării politice a autorului său,

are calitatea de victimă a măsurii politice abuziv dispuse de fostul stat comunist,

așa cum corect a reținut prima instanță.

Recurentul a susținut că apare cu

evidență greșeala instanței de apel care, în raport de propriile considerente

în ceea ce privește dreptul comun vis-a-vis de acordarea despăgubirilor morale,

a refuzat să îi recunoască caracterul de „victimă” a condamnării politice a

autorului său și de beneficiar direct al măsurilor reparatorii acordate după

anul 1990.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de

către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se

constată următoarele:

Criticile referitoare la prejudiciul

moral încercat ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus

autorul

recurentului-reclamant în perioada

comunistă, prin care acesta tinde să

demonstreze îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu

sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul

care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al

cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă dispozițiile art.

5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă

soluționării,

în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010).

Astfel, se constată că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în

curs de judecată în faza procesuală a apelului,

produce efecte în cauză,

în sensul că textul declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat,

se prevede că deciziile Curții

Constituționale,

de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea

recursului în interesul

legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la

data publicării (M. Of. nr. 761/15

.11.2010)

a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional

ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și

legală, în

desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat

prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu

ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul

nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes

și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Prin urmare, față de considerentele

anterior reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, considerente care vor înlocui motivarea din

decizia recurată, urmează a se constata că soluția din această decizie privind

respingerea acțiunii reclamantului este corectă și se impune a fi menținută

față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca efect al deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință,

pentru acest motiv recursul reclamantului se va

respinge, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul

N.M. împotriva

deciziei nr. 176/ C din 14 martie 2011 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă

și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 martie 2012.