ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8486/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8486/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

4299/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții B.A. și G.G., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., au învestit instanța cu

acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, cu

titlu de daune morale.

În motivare, s-a arătat

că prin Sentința penală nr. 269/1950 pronunțată de Tribunalul Militar

Constanța, autorul reclamanților a fost condamnat pentru infracțiunea de

uneltire contra ordinii sociale, la o pedeapsă de 8 ani închisoare (fiind

arestat la 29 octombrie 1949 și pus în libertate la 14 iulie 1956).

Tribunalul Constanța

a pronunțat Sentința civilă nr. 1508 din 28 septembrie 2010, prin care a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în sumă de 5000

euro în echivalent în RON la data efectuării plății.

Au fost respinse ca

nefondate celelalte pretenții.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că autorul reclamanților a fost

condamnat la 8 ani închisoare pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale

și că, potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 aceasta reprezintă de

drept condamnare cu caracter politic.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor civile pentru traumele suferite, instanța de fond a

avut în vedere și despăgubirile acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva sentinței

au declarat apel ambele părți.

1) Apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin M.F.P. a vizat cuantificarea prejudiciului moral

arătându-se că nu a fost supusă unor criterii ferme de determinare,

ignorându-se și jurisprudența C.E.D.O. în materie.

2) Apelul formulat de

către reclamant a privit, de asemenea, cuantumul despăgubirilor acordate pentru

prejudiciul moral suferit, susținându-se că instanța nu a avut în vedere faptul

că o dată cu trecerea timpului prejudiciul moral cauzat nu s-a estompat ci

dimpotrivă, s-a accentuat.

Prin Decizia civilă

nr. 34/C din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul

declarat de reclamant și a admis apelul pârâtului, schimbând în tot sentința,

în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că autorul reclamanților a beneficiat de

măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 1.333 RON lunar.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea

înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile

dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ

adoptat încă din anul 1990, iar în speță, autorul reclamanților a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Prin urmare, statul

și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de autorul reclamanților întrucât

indemnizația primită și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr.

118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării la care a

fost supus nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanța de

fond.

S-a apreciat că prin

adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul nu putea avea în vedere instituirea

unui cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o

asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a

C.E. nr. 1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii

moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu

caracter politic.

S-a reținut că în

egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de

control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că,

asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele

persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin

repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce

este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Instanța de

contencios constituțional a reamintit că, în condițiile în care, în legislația

română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în

domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit

acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială,

stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o

obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe

cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin

psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind

incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate

care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Ca atare, s-a

concluzionat că pretențiile deduse judecății de către reclamanți nu pot fi

primite, astfel încât, prin admiterea apelului pârâtului a fost schimbată în

tot acțiunea, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți, care au susținut că instanța a

interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic, pronunțând totodată, o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu

aplicarea greșită a legii.

- Astfel, s-a arătat

că instanța de apel a analizat superficial înscrisurile depuse de către

reclamanți la dosarul cauzei, având în vedere că din Hotărârea nr. 241 din 24

august 1990 rezultă că autorul reclamanților a fost arestat la 29 octombrie

1949 și eliberat la data de 14 iulie 1956 și

"

chiar dacă

reclamantul G.G. abia se născuse la momentul arestării tatălui, iar reclamanta

nu era născută, la scurtă vreme după eliberarea tatălui s-a născut și

reclamanta

"

. De aceea, nu se

poate susține că reclamanții n-au avut de suferit, ci doar autorul acestora.

- În privința

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost

declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale, se constată că acestea vin în contradicție cu o altă decizie a

aceleiași instanțe constituționale (nr. 1354/2010).

În acest sens, s-a arătat că prin cele două

decizii anterior menționate, s-a statuat că persoanele care au intentat acțiuni

în justiție pentru a obține daune morale n-ar putea susține că au

"

speranță legitimă în

obținerea respectivelor daune, în timp ce prin decizia nr. 1354/2010 se reține

că

"

la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

"

.

Or, nimeni nu poate

fi mai presus de lege, nici chiar Curtea Constituțională și ca urmare, o

decizie a acesteia care nu respectă legea, nu poate produce efecte juridice.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

- Susținând incidența

în cauză a motivului reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții

sunt în eroare asupra conținutului acestui caz de modificare a hotărârii.

Potrivit textului

menționat, este sancționată situația în care instanța denaturează înțelesul

lămurit și neîndoielnic al clauzelor unui act juridic, în accepțiunea materială

a acestuia (de negotium iuris).

Ignorând semnificația

reglementării legale, recurenții fac trimitere la mijloace de probă din care ar

rezulta că prejudiciul moral s-a repercutat în mod direct nu doar asupra

autorului lor, ci și asupra acestora (întrucât s-au născut la un interval de

timp apropiat de momentul arestării respectiv, al punerii în libertate a

autorului).

Asemenea aspecte,

care tind la evaluarea probatoriului, nu pot fi deduse judecății în recurs,

nesubsumându-se niciunui motiv de nelegalitate din cele strict reglementate

prin dispoz. art. 304 C. proc. civ.

- În privința

aspectelor vizând deciziile Curții Constituționale și pretinsa contrarietate

între actele jurisdicționale ale instanței de contencios constituțional, se

constată, de asemenea, că ele nu pot fi susținute ca temei al nelegalității

deciziei din apel.

Astfel, deși

recurenții înșiși arată că potrivit Constituției României și Legii nr. 47/1992,

o decizie a Curții Constituționale este definitivă și obligatorie și nu există

cale de atac împotriva ei, în același timp, de o manieră nepermisă de vreun

text de lege, aceștia aduc judecății în recurs critici îndreptate împotriva

actelor organului jurisdicțional constituțional.

Pe de altă parte, se

constată că problema declarării neconstituționalității unui text de lege care a

constituit temei al pretențiilor deduse judecății, a fost rezolvată de o

manieră obligatorie prin decizie în interesul legii pronunțată de instanța

supremă.

Potrivit Deciziei în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011) s-a statuat că Deciziile nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice

asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării acestora în M. Of.,

cu rezerva situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre a

instanței de judecată.

Altfel spus, urmare a

deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor în

M. Of. (situația din speță).

Recurenții nu pot

pretinde că, întrucât au promovat acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar însemna ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

De aceea, este

eronată susținerea recurenților, conform căreia ar trebui să se aplice în

continuare textul de lege, cu motivarea că acesta era în vigoare la data

introducerii acțiunii și astfel,

"

partea avea la dispoziție un drept la

acțiune, pentru a solicita despăgubiri morale

"

.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție (deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor) este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce este inadmisibil.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu exista

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul pretins spre valorificare.

Totodată, se constată

că prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține nici că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

argumente, se constată că recurenții au formulat critici nefundamentate

juridic, neîncadrabile în dispoz. invocate, ale art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. (și nici susceptibile de încadrare în alt motiv, în condițiile art. 306

alin. (3) C. proc. civ.), astfel încât recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.A. și G.G. împotriva Deciziei nr.

34C din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.