ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4575/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 04 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul V.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în valoare de 1.100.000 euro, în echivalent RON, cu titlul de daune pentru prejudiciu moral suferit în urma condamnării sale la 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordini sociale, prevăzute de art. 209 C. pen., pedeapsă aplicată prin sentința penală nr. 175 din 18 mai 1957 a Tribunalului Militar Cluj, cu plata cheltuielilor de judecată determinate în proces.

În motivele cererii, reclamantul a arătat că în anul 1957 a fost condamnat, printr-o hotărâre penală definitivă, la pedeapsa de 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, fiind arestat preventiv în data de 23 noiembrie 1956 și pus în libertate în data de 31 iulie 1964, în urma grațierii sale prin Decretul nr. 411/1964. Temeiul de drept al condamnării l-a constituit art. 209 pct. III C. pen. anterior, condamnarea fiind de drept una cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Reclamantul a mai arătat că în cei 7 ani, 8 luni și 8 zile de detenție a fost supus unor suferințe fizice și psihice, executând pedeapsa în penitenciarele Gherla, Jilava și Cluj, unde regimul de detenție a fost unul foarte dur, putând fi calificat drept cel mai sever tratament aplicat deținuților.

În acest sens, reclamantul a precizat că a fost ținut legat în lanțuri doi ani, a fost bătut crunt aproape zilnic, iar, ulterior eliberării, a întâmpinat dificultăți în ceea ce privește reintegrarea în societate, găsirea unui loc de muncă. Cu toate că este absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, precum și a Facultății de Drept, ocupând posturi în învățământul superior, după eliberare a fost nevoit să lucreze ca economist și secretar de redacție, suportând consecințele, în plan personal și familial, ale unei astfel de condamnări. Prin sentința civilă nr. 150 din 19 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească acestuia 300.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și 800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a stabilit, în esență, faptul că reclamantul V.R. a fost condamnat prin sentința penală nr. 175 din 18 mai 1957 a Tribunalului Militar Cluj la 25 de ani muncă silnică și 10 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, în temeiul art. 209 pct. III C. pen. în vigoare, săvârșită prin aceea că, în perioada 1950-1957, a purtat „discuții cu caracter dușmănos împotriva regimului democrat-popular din Republica Populară Română și a Uniunii Sovietice”, organizând și desfășurând acțiuni al căror scop era „returnarea în mod violent a regimului democrat popular din Republica Populară Română și instaurarea odiosului regim de cruntă teroare și exploatare din trecut”.

Instanța de apel a mai reținut că reclamantul a executat efectiv 7 ani, 8 luni și 8 zile de închisoare, în perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1956 și 31 iulie 1964, iar condamnarea suportată de acesta este una cu caracter politic, astfel încât acesta este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, potrivit legii speciale de reparație. Instanța de fond a reținut că anterior condamnării, reclamantul a îndeplinit succesiv funcțiile de asistent universitar la Facultatea de Drept, șef de lucrări, șef de catedră, fiind licențiat al Academiei de Studii Economice din București și al Facultății de Drept, cunoscător a șapte limbi străine, precum și redactor al Revistei Presei Românești pentru mai multe ambasade, iar ulterior eliberării din penitenciar, reclamantul a fost în imposibilitatea de a-și continua cariera universitară, fiind obligat să se încadreze în industrie ca funcționar și suportând o diminuare substanțială a veniturilor.

Mai mult decât atât, în anul 1978, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa la 1 an și 11 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt, fiind achitat prin sentința penală nr. 870 din 13 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, cu motivarea că a avut loc o înscenare pusă la cale de Securitate, urmare a refuzului său de a deveni informator al Securității. Prima instanță a mai reținut că toate consecințele negative ale condamnării reclamantului s-au răsfrânt și asupra vieții de familie a acestuia, asupra stării sale fizice chiar, fiind diagnosticat, în prezent, cu diabet zaharat insulino-dependent, iar din probatoriile administrate a rezultat că în perioada detenției, reclamantul nu a fost scos la muncă, fiind ținut în lanțuri, în condiții extrem de precare.

În raport cu toate aceste criterii de apreciere, ținând seama și de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant, cunoscut astăzi în plan național și internațional ca fost deținut politic, Tribunalul a apreciat că o despăgubire în sumă de 300.000 euro este de natură să confere părții o satisfacție echitabilă, sub aspect moral. Instanța de fond a precizat că la stabilirea cuantumului despăgubirii au fost avute în vedere drepturile recunoscute reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul beneficiind de o indemnizație lunară de 1.538 RON, respectiv câte 200 RON pentru fiecare an de detenție, începând cu luna mai a anului 2008. Ulterior, în perioada iunie 2006-aprilie 2008, cuantumul indemnizației lunare a fost de 100 RON pentru fiecare an de detenție, respectiv 769 RON urmare a modificării aduse prin Legea nr. 232/2006.

În consecință, pentru perioada iunie 2006-ianuarie 2010, cuantumul total al acestor venituri a fost de 31.529 RON. Reclamantul însuși a recunoscut, în primă instanță, că totalul indemnizației acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu depășește echivalentul în RON a sumei de 20.000-22.000 euro. Instanța de fond a concluzionat că suma de 300.000 euro se va acorda în completarea despăgubirilor încasate de reclamant în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de acest act normativ fiind insuficiente în raport cu suferința suferită prin condamnare, așa după cum însuși legiuitorul arată în cuprinsul expunerii de motive la proiectul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând schimbarea în tot, cu consecința respingerii acțiunii, pentru următoarele motive: I. Deși s-a reținut că la stabilirea prejudiciului suferit persoana care pretinde daune morale trebuie să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură i-au fost încălcate drepturile nepatrimoniale și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor, în cauză, instanța acordă reclamantului daune supraevaluate, fără a preciza modalitatea în care a realizat cuantificarea lor, aprecierile fiind pur subiective și imposibil de supus unui control judiciar, întemeiate exclusiv pe prezumții, cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ.

Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală, iar nu una având exclusiv scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant. Pârâtul a făcut referire la cauze similare aflate pe rolul instanțelor judecătorești, precum și la decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, spre exemplu, decizia nr. 1041 din 05 martie 2008, prin care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 350.000 RON, pentru 15 ani de detenție grea. 2. Prima instanță nu a precizat cât ar fi acordat dacă nu deducea drepturile deja acordate reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și nici nu a luat în considerare împrejurarea că aceste drepturi se vor acorda în continuare reclamantului, pe tot timpul vieții.

3. La acordarea cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu a ținut seama de faptul că solicitarea lor este neîntemeiată, atâta vreme cât răspunderea pârâtului nu derivă dintr-o culpă procesuală, ci este vorba despre o răspundere obiectivă, prin lege, Ministerul Finanțelor Publice fiind indicat de legiuitor doar ca persoana care efectuează plata despăgubirilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, în cuantumul stabilit de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului în cauză.

Prin decizia civilă nr. 173/A din 11 iunie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul, reținând că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, contrar susținerilor apelantului-pârât, prima instanță nu a uzat exclusiv de prezumții judiciare, fiind administrată proba cu martori și proba cu înscrisuri, mijloace de probă care pun în evidență existența unui prejudiciu moral, suferit de reclamant prin condamnarea cu caracter politic, precum și legătura de cauzalitate între condamnare și producerea unui astfel de prejudiciu, iar criteriile avute în vedere de Tribunal au fost amplu dezvoltate, ele referindu-se la consecințele condamnării, suportate de reclamant în plan fizic și în plan psihic, prin raportare la statutul social și familial al acestuia, înainte de condamnare și consecutiv punerii în libertate.

Nu lipsite de relevanță au fost și condițiile în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate, evocate de Tribunal, generatoare ale unei intense suferințe și susceptibile să afecteze demnitatea acestuia. Instanța de apel a mai reținut că suferința reclamantului a fost recunoscută, atât în plan național, cât și în plan internațional, prin distincțiile ce i-au fost acordate, iar cuantumul de 300.000 euro, stabilit prin hotărârea atacată, este unul corect, în acord cu jurisprudența Curții de Apel Cluj în această materie. În cauze similare, au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit într-un cuantum stabilit între 100 și 150 euro pentru fiecare zi de închisoare, în funcție de natura pedepsei aplicate, care potrivit dispozițiilor art. 22 C. pen.

al Republicii Populare Române, publicat în M. Of. nr. 48/27.02.1948 putea fi pentru crime, în materie de drept comun: munca silnică pe viață, munca silnică pe timp mărginit, temniță grea, iar în materie politică, detențiunea grea pe viață, detențiunea grea pe timp mărginit și detențiunea riguroasă. În privința condițiilor de executare a pedepsei constând în muncă silnică, art. 28 și următoarele C. pen. al Republicii Populare Române precizează că aceasta se execută în penitenciare anume destinate, condamnatul fiind închis, la începutul executării pedepsei, într-o celulă individuală și ținut astfel ziua și noaptea un an și șase luni. Regimul de executare al temniței grele era diferit, în art. 32 C. pen.

al Republicii Populare Române precizându-se că „acesta este mai blând decât cel stabilit pentru muncă silnică”. Natura pedepsei aplicate condamnatului politic și regimul de executare a acesteia sunt criterii care trebuie luate în considerare, alături de altele, la stabilirea unui cuantum al despăgubirilor pentru fiecare zi de detenție. Referitor la despăgubirile care au fost acordate reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, instanța de apel a constatat că prima instanță a avut în vedere și aceste despăgubiri, reținând chiar un cuantum al lor, în mod corect pentru trecut, iar nu și pentru viitor, cum în mod greșit pretinde apelantul. De altfel, o compensație pentru creanțe ce nu pot fi determinate cu exactitate în valoarea lor și nu sunt ajunse la scadență, nu au un caracter lichid și exigibil, nici nu ar fi fost legal posibilă.

Referitor la cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar acesta a formulat o cerere expresă de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind parte căzută în pretenții, în mod corect a fost obligat să plătească reclamantului cheltuielile de judecată. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând modalitatea în care instanțele de fond și apel au apreciat asupra cuantumului daunelor morale, în sensul că acestea sunt exagerate în raport de prejudiciul real suferit de reclamant, de probele administrate și de practica judiciară în materie.

Recurentul-pârât a mai arătat că în stabilirea cuantumului daunelor morale instanțele nu au luat în considerare dispozițiile O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 de modificare a Legii nr. 221/2009, prin care se stabilesc plafoane maxime pe care instanța trebuie să le aibă în vedere la stabilirea despăgubirilor în temeiul acestui act de reparație, precum și sumele de care reclamantul beneficiază în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Recurentul-pârât a apreciat nelegală decizia atacată și din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată la fond, față de care arată că nu este căzut în pretenții întrucât răspunderea statului în litigiile având ca obiect Legea nr. 221/2009 este una derivând din lege și nu din culpa procesuală.

Recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește despăgubirile cu titlu de daune morale, Înalta Curte va constata, în raport de motivele de recurs cu care a fost învestită de către pârât că, deși doctrina și jurisprudența în materie recunoaște suferința psihică și fizică cauzată de faptul în sine al condamnării reclamantului la 25 de ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă din care a executat, conform actelor depuse în probațiune, 7 ani, 8 luni și 8 zile de închisoare în perioada 23 noiembrie 1956-31 iulie 1964, condamnare din care derivă toate restricțiile, restrângerile de libertate și umilințele la care a fost supus acesta, totuși, așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, iar o astfel de pretenție nu trebuie să se transforme în niciun caz într-o îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, necontestând suferința psihică și fizică a persoanei condamnată politic, umilințele și teroarea la care a fost supus, Înalta Curte va constata că stabilirea unor astfel de despăgubiri trebuie să aibă în vedere și principiul echității, în așa fel încât suma stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare, perspectivă din care, raportat la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 80.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și cu scopul și finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului.

Dealtfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă.

În stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, pe lângă criteriile expuse deja în paragrafele anterioare, instanța se va raporta la măsurile reparatorii acordate reclamantului în temeiul unor alte acte normative de reparație (astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză), la numărul anilor de detenție pe care acesta i-a executat efectiv (aproape 8 ani), la intervalul de timp care a trecut de la momentul prejudiciului și până în prezent (peste 50 de ani), precum și la faptul că în prezent reclamantul este decedat, procesul fiind continuat de moștenitoarea sa, V.A. Referirile pârâtului la plafonările instituite prin O.U.G.

nr. 62/2010 nu pot fi primite, întrucât prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, iar reparația acestuia nu se traduce printr-o compensație materială matematică, ci se constituie într-un ansamblu de măsuri patrimoniale și nepatrimoniale al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărei caz în parte, să ofere victimei o compensație simbolică pentru suferințele îndurate. Nu poate fi primită nici critica privind greșita obligarea a pârâtului la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată, întrucât dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.

În speță, acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a figurat în proces în calitate de pârât, neavând nicio relevanță „răspunderea obiectivă” instituită prin lege în asemenea litigii la care se face referire în motivele de recurs. Exonerarea de plata cheltuielilor de judecată ar fi operat doar în cazul în care, în urma învestirii de reclamant cu o acțiune în pretenții întemeiată pe Legea nr. 221/2009, instanța de judecată ar fi constatat că nu sunt îndeplinite condițiile acestui act de reparație, ori nu sunt dovedite susținerile reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va admite recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 173/A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, se va modifica decizia atacată, se va admite apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 150 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 300.000 euro la 80.000 euro echivalent în RON la data plății către reclamanta V.A., în calitate de moștenitoare a reclamantului decedat V.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 173/A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în tot decizia în sensul că: Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 150 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Schimbă sentința în sensul că obligă pârâtul la 80.000 euro daune morale către reclamanta V.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2011.