ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5068/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 14 aprilie 2010 reclamanta I.S.V.E.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative,

constând în exmatricularea din facultate, a acesteia în anul 1959 și obligarea

pârâtului la despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit în cuantum de

250.000 RON.

A arătat că părinții săi

au fost considerați, datorită situației socio-profesionale, dușmani ai regimului

comunist, chiaburi, iar drept urmare a măsurilor opresive luate împotriva familiei

întreaga sa viață a avut de suferit. Prin decizia nr. 3/2006 emisă de Comisia pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă i s-a recunoscut calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă, în conformitate cu art. 6 raportat la

art. 1, coroborat cu art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 214/1999.

La data de 24

februarie 2011 reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că solicită daune morale

și în temeiul art. 998-999 C. civ.

Tribunalul Cluj, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 353 din 1 aprilie 2011 a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantă; a constatat caracterul politic al măsurii administrative

de exmatriculare din facultate dispusă față de reclamantă în anul 1959; a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune în privința capătului de cerere având

ca obiect despăgubiri; a respins cererea modificată formulată de reclamantă ca prescrisă,

cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanta și pârâtul.

Reclamanta a criticat

soluția primei instanțe din perspectiva reținerii ca incidentă speței a prescripției

dreptului material la acțiune, argumentând că prejudiciul moral suferit urmare a

măsurilor opresive se întinde și în prezent.

La termenul de judecată

din data de 30 iunie 2011 a precizat că petitul principal al cererii este constatarea

caracterului politic, iar petitul accesoriu este cel privitor la acordarea daunelor

morale.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a invocat în recurs Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 iar cu privire la petitul principal a invocat lipsa de interes a reclamantei,

întrucât prin sentința civilă nr. 108/2006 a Curții de Apel Cluj s-a constatat că

reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 fiindu-i recunoscută

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia

nr. 2452 din 30 iunie 2011 a respins recursurile, ca nefondate.

În primul rând, Curtea,

raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată, prin care s-a

solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva

reclamantei, petit întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, având în vedere

prevederile Legii nr. 202/2010, respectiv art. XXVI și momentul pronunțării hotărârii

atacate a apreciat calea de atac declarată în cauză ca fiind recursul. Totodată,

a avut în vedere și prevederile art. 17 C. proc. civ. privitoare la competența materială

funcțională a instanței judecătorești, în primă instanță cât și în căile de atac.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta criticând calificarea juridică dată căii de atac anterioare

și arătând că cele două petite ale cererii sale nu sunt intercondiționate, astfel

încât hotărârea pronunțată nu era susceptibilă de o cale unică de atac (apel sau

recurs).

Consideră că instanța

trebuia să se pronunțe separat pe petitul întemeiat pe dreptul comun și separat

pe cel întemeiat pe legea specială, astfel încât și căile de atac erau diferite

în cele două ipoteze.

În concluzie, susține

că petitul nr. 2 al acțiunii avea două căi de atac respectiv apelul și apoi recursul.

Înalta Curte a invocat

în ședința publică din 29 iunie 2012 excepția inadmisibilității recursului, pe care

o găsește incidentă cauzei pentru următoarele considerente:

Având în vedere obiectul

cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurii administrative suferită de reclamantă, Înalta

Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie

verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor acesteia, astfel cum a reținut,

în mod corect și Curtea de Apel.

Cum s-a arătat în precedent,

Legea nr. 221/2009 este o lege specială de reparație, care se aplică tocmai unor

situații trecute, după cum rezultă din ansamblul dispozițiilor sale, și anume celor

care au suferit un prejudiciu prin condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, pretențiile reclamantei,

exprimate în petitul principal - respectiv constatarea caracterului politic al măsurii

administrative și ca o consecință a acestei constatări, acordarea de daune morale

pentru prejudiciul astfel suferit, petitul secundar, au fost corect verificate,

în primă instanță, din perspectiva acestui act normativ.

Aceasta cu atât mai mult

cu cât, reclamanta însăși a solicitat aplicarea acestei legi.

Prin urmare, instanță

de fond și apoi, Curtea de Apel, în mod corect au judecat litigiul în raport de

acest act normativ, care constituie legea specială în raport de dreptul comun (art.

998-998 C. civ.), pentru obținerea despăgubirilor de natura celor pretinse de reclamantă,

potrivit principiului „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă

de la cea generală”.

De altfel, descrierea

obiectului acțiunii expusă de reclamantă, raportat la motivarea acesteia și scopul

real urmărit prin promovarea acțiunii conduce lejer la concluzia că cererea principală

privește constatarea că reclamanta a fost o victimă a măsurii abuzive a regimului

comunist, prin care i s-a adus un prejudiciu, iar, accesoriu acestei constatări,

dreptul său la despăgubiri morale.

Dispozițiile art.

17 C. proc. civ., reținute

de Curte, sintetizează adagiul „accesorium sequitur principale”, textul în discuție

trebuind înțeles prin prisma strânsei legături care există între diferitele cereri.

Față de cele arătate,

cererile accesorii sunt acele solicitări care vor putea fi solicitate numai după

admiterea cererii principale, care constituie o premisă indisolubilă analizei cererilor

accesorii.

Privită din această perspectivă,

soluția Curții de Apel de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinței

civile nr. 352 din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj în funcție de capătul de cerere

principal și nu de cel accesoriu - se reține a fi judicioasă.

Prorogarea legală de competență

vizează nu doar judecata cauzei în primă instanță, ci și soluționarea căilor legale

de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă

apelului sau recursului și temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcție

de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac privește numai soluționarea

dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac

și termenului de drept comun.

Calificând ca recurs calea

de atac împotriva sentinței, Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție, potrivit

cărora art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009,

cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează introducându-se

alin. (6) cu următorul cuprins:

„Hotărârea pronunțată

potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența Curții de Apel".

Curtea a avut în vedere

și art. XXVI conform căruia „(…) dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta

lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă

nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi” precum și art. 17 C. proc. civ.

În cauza de față, se rețin

dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului

hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și în condițiile prevăzute

de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.

Prin urmare, o hotărâre

judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute

de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista

în afara legii.

Regula are valoare de

principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele

procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și

că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

Or, în speță,

reclamanta a exercitat

pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinței dată de Tribunal

în primă instanță, recurs care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 2452/R/2011

din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Așa fiind, exercitarea

de către reclamantă, pentru a doua oară, a aceleiași căi de atac a recursului împotriva

deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanță de recurs,

față de dispozițiile legale

anterior menționate, este inadmisibilă.

Instituirea unei singure

căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în

litigii de genul celui de față, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului

de liber acces la justiție.

În lumina jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul la un proces echitabil

nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de atac și cu atât mai puțin

un rezultat favorabil pentru reclamant.

Considerând inadmisibilitatea

drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă

îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și constatând că reclamanta a formulat

recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată de Curtea de Apel în recurs,

Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității prezentei căi de atac.

Pentru considerentele

precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecință, ca inadmisibil,

pentru că, așa cum prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.,

vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.

De altfel, această concluzie

decurge și din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează

chiar prin exercițiul lui, deoarece o altă soluție ar tinde la ipoteza acceptării

unui „recurs la recurs”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

reclamanta I.S.V.E. împotriva deciziei civile nr. 2452/R/2011 din 30 iunie 2011

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie

2012.