ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5068/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 14 aprilie 2010 reclamanta I.S.V.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative, constând în exmatricularea din facultate, a acesteia în anul 1959 și obligarea pârâtului la despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit în cuantum de 250.000 RON. A arătat că părinții săi au fost considerați, datorită situației socio-profesionale, dușmani ai regimului comunist, chiaburi, iar drept urmare a măsurilor opresive luate împotriva familiei întreaga sa viață a avut de suferit. Prin decizia nr. 3/2006 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în conformitate cu art. 6 raportat la art. 1, coroborat cu art. 3 lit. f) din O.U.G.

nr. 214/1999. La data de 24 februarie 2011 reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că solicită daune morale și în temeiul art. 998-999 C. civ. Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 353 din 1 aprilie 2011 a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă; a constatat caracterul politic al măsurii administrative de exmatriculare din facultate dispusă față de reclamantă în anul 1959; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect despăgubiri; a respins cererea modificată formulată de reclamantă ca prescrisă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta și pârâtul.

Reclamanta a criticat soluția primei instanțe din perspectiva reținerii ca incidentă speței a prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că prejudiciul moral suferit urmare a măsurilor opresive se întinde și în prezent. La termenul de judecată din data de 30 iunie 2011 a precizat că petitul principal al cererii este constatarea caracterului politic, iar petitul accesoriu este cel privitor la acordarea daunelor morale. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat în recurs Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 iar cu privire la petitul principal a invocat lipsa de interes a reclamantei, întrucât prin sentința civilă nr. 108/2006 a Curții de Apel Cluj s-a constatat că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G.

nr. 214/1999 fiindu-i recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 2452 din 30 iunie 2011 a respins recursurile, ca nefondate. În primul rând, Curtea, raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantei, petit întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, având în vedere prevederile Legii nr. 202/2010, respectiv art. XXVI și momentul pronunțării hotărârii atacate a apreciat calea de atac declarată în cauză ca fiind recursul. Totodată, a avut în vedere și prevederile art. 17 C. proc.

civ. privitoare la competența materială funcțională a instanței judecătorești, în primă instanță cât și în căile de atac. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând calificarea juridică dată căii de atac anterioare și arătând că cele două petite ale cererii sale nu sunt intercondiționate, astfel încât hotărârea pronunțată nu era susceptibilă de o cale unică de atac (apel sau recurs). Consideră că instanța trebuia să se pronunțe separat pe petitul întemeiat pe dreptul comun și separat pe cel întemeiat pe legea specială, astfel încât și căile de atac erau diferite în cele două ipoteze. În concluzie, susține că petitul nr. 2 al acțiunii avea două căi de atac respectiv apelul și apoi recursul.

Înalta Curte a invocat în ședința publică din 29 iunie 2012 excepția inadmisibilității recursului, pe care o găsește incidentă cauzei pentru următoarele considerente: Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative suferită de reclamantă, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor acesteia, astfel cum a reținut, în mod corect și Curtea de Apel.

Cum s-a arătat în precedent, Legea nr. 221/2009 este o lege specială de reparație, care se aplică tocmai unor situații trecute, după cum rezultă din ansamblul dispozițiilor sale, și anume celor care au suferit un prejudiciu prin condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, pretențiile reclamantei, exprimate în petitul principal - respectiv constatarea caracterului politic al măsurii administrative și ca o consecință a acestei constatări, acordarea de daune morale pentru prejudiciul astfel suferit, petitul secundar, au fost corect verificate, în primă instanță, din perspectiva acestui act normativ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamanta însăși a solicitat aplicarea acestei legi.

Prin urmare, instanță de fond și apoi, Curtea de Apel, în mod corect au judecat litigiul în raport de acest act normativ, care constituie legea specială în raport de dreptul comun (art. 998-998 C. civ.), pentru obținerea despăgubirilor de natura celor pretinse de reclamantă, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”. De altfel, descrierea obiectului acțiunii expusă de reclamantă, raportat la motivarea acesteia și scopul real urmărit prin promovarea acțiunii conduce lejer la concluzia că cererea principală privește constatarea că reclamanta a fost o victimă a măsurii abuzive a regimului comunist, prin care i s-a adus un prejudiciu, iar, accesoriu acestei constatări, dreptul său la despăgubiri morale.

Dispozițiile art. 17 C. proc. civ., reținute de Curte, sintetizează adagiul „accesorium sequitur principale”, textul în discuție trebuind înțeles prin prisma strânsei legături care există între diferitele cereri. Față de cele arătate, cererile accesorii sunt acele solicitări care vor putea fi solicitate numai după admiterea cererii principale, care constituie o premisă indisolubilă analizei cererilor accesorii. Privită din această perspectivă, soluția Curții de Apel de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 352 din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj în funcție de capătul de cerere principal și nu de cel accesoriu - se reține a fi judicioasă.

Prorogarea legală de competență vizează nu doar judecata cauzei în primă instanță, ci și soluționarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului și temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcție de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac privește numai soluționarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac și termenului de drept comun. Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinței, Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție, potrivit cărora art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează introducându-se alin. (6) cu următorul cuprins: „Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența Curții de Apel". Curtea a avut în vedere și art. XXVI conform căruia „(…) dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi” precum și art. 17 C. proc.

civ. În cauza de față, se rețin dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

Or, în speță, reclamanta a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinței dată de Tribunal în primă instanță, recurs care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 2452/R/2011 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Așa fiind, exercitarea de către reclamantă, pentru a doua oară, a aceleiași căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanță de recurs, față de dispozițiile legale anterior menționate, este inadmisibilă. Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii de genul celui de față, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiție.

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de atac și cu atât mai puțin un rezultat favorabil pentru reclamant. Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată de Curtea de Apel în recurs, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității prezentei căi de atac. Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecință, ca inadmisibil, pentru că, așa cum prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale. De altfel, această concluzie decurge și din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exercițiul lui, deoarece o altă soluție ar tinde la ipoteza acceptării unui „recurs la recurs”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta I.S.V.E. împotriva deciziei civile nr. 2452/R/2011 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012.