ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1716/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2259/ PI din 22 septembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea reclamantului C.S. și a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să-i plătească acestuia suma echivalentă în lei a 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constat că reclamantul și familia sa au fost dislocați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a luării acestei măsuri.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere plafoanele legale stabilite ca și cuantum maxim al despăgubirilor morale, precum și faptul că acesta a beneficiat de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990, sub forma indemnizațiilor conferite de actul normativ, precum și de prevederile O.U.G. nr. 214/1999, vizând recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă. În respectarea dispozițiilor art. I pct. 1 al O.U.G. nr. 62/2010, cât și a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, suma de 5000 de euro pentru suferința cauzată reclamantului este suficientă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 399 din 1 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului în totalitate.

În pronunțarea acestei sentințe, Curtea de Apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, Curtea a apreciat că se impune soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii.

Această soluție se impune chiar dacă această cauză se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.S., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Prevederile Legii nr. 221/2009 au un caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, în cazul în care reparațiile acordate potrivit acestor acte normative nu au fost suficiente.

2. Decizia nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of., în caz contrar încălcându-se principiul egalității în drepturi. A se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (Decizia nr. 1354/2010), respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. 3. La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația paragraful 81). Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum și în art. 15 alin. (2) din Constituția României. Efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale. 4. În prezent, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25, C.E.D.O., art. 3, 5, 7, Rezoluția A.P.C.E.

nr. 1096 din 1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006, care se aplică prioritar în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României. În condițiile în care legiuitorul nu a intervenit, până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile declarate neconstituționale, începând cu data de 1 ianuarie 2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și-au încetat aplicativitatea. Este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. Invocă și decizii prin care s-a dat câștig de cauză persoanelor aflate în situații similare cu a reclamantului. Intimatul pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerile referitoare la greșita aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept care se pune, în speță, este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”. Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6, cum tinde să susțină recurentul prin trimiterea făcută de acesta la jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare cu a lui.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea lui nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din C.E.D.O. Cât privește pronunțarea deciziei cu încălcarea D.U.D.O. și Rezoluțiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, instanța nu poate face aplicarea directă a acestora în speța de față, întrucât actele internaționale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și ale O.N.U., și nu forță juridică directă în dreptul intern.

Referitor la solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, de a se analiza acțiunea lui în pretenții din perspectiva art. 3, 5 și 7 din C.E.D.O., Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte, în legătură cu susținerile din cadrul primului motiv de recurs, acestea nu sunt întemeiate.

Caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport de actele de reparație anterioare nu fundamentează menținerea temeiului juridic al acțiunii de față, din moment ce, atunci când a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, Curtea Constituțională a avut în vedere existența tuturor acestor legi și tocmai dubla reparație acordată prin Legea nr. 221/2009, în opoziție cu caracterul de complinire al acestui act normativ, invocat de reclamant, a stat la baza admiterii excepției de neconstituționalitate. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant.

Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curții de Apel, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.S. împotriva deciziei nr. 399 din 1 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2012.