ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1081/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1081/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

2276/ PI din 23 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

precizată formulată de reclamanta C.E. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de

M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 7000 euro în echivalent în lei la data efectivă a plății

cu titlu de despăgubiri morale, respingând în rest pretențiile reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta întrunește

condițiile pentru a beneficia personal de acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin măsura strămutării, astfel că a considerat îndeplinite

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009,

apreciind că suma de 7000 euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și

proporțională cu prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Timiș, iar prin decizia civilă nr. 429 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în parte hotărârea instanței

de fond în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța

această hotărâre au reținut următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul -

Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența

constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4

din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al

doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul - Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține

ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și

alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.

147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

S-a mai reținut că

sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție,

potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Ca atare, instanța de

apel a reținut că fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza

admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului

pârâtului, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul

respingerii acțiunii reclamantei în totalitate.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta C.E. solicitând modificarea ei în sensul

respingerii apelului pârâtului.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta

susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii

câtă vreme măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu la care a fost supusă

împreună cu familia sa se încadrează în cerințele art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009

coroborat cu art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999.

Or, susține recurenta

prin deportarea ei și a familiei sale au fost cauzate grave prejudicii

nepatrimoniale pentru repararea cărora trebuia să se stabilească o sumă

necesară atât pentru a repune victimele într-o situație anterioară similară,

cât și de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată.

Recurenta a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a

motivelor invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este

general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru

trecut.

Fiind

vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue sa producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă

ca în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor si de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este

vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită si întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Or,

la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale

pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în

interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor

la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță

legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în

existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de

creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub

acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României – (M.

Of., nr. 189/19.03.2007)].

În

mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României,

Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă

că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În

jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat” (Cauza F.M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă

că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr.

1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor

la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv,

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O

asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în

interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o baza

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege

că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 2

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Pentru

aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 429/ A

din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 20 februarie 2012.