ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3847/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3155/ PI din 16 noiembrie

2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă cererea formulată de

reclamanta B.G. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș,

prin care a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării,

respectiv al măsurii administrative suferite de familia sa, bunicii C.A. și C.A.,

părinții D.A. și D.V. și fratele D.G., precum și acordarea de despăgubiri în

valoare de 600.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de familia sa ca

urmare a condamnării cu caracter politic luată de S.R. prin măsura deportării

și stabilirii domiciliului obligatoriu în Bărăgan, Ialomița, în perioada 1951 -

1955, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul a reținut în motivare că, în speța dedusă

judecății, solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor de ordin moral

este neîntemeiată, raportat la împrejurarea că autorii săi au beneficiat de

dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, fiind titularii indemnizației prevăzute

de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, care are același scop cu dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, declarate ca fiind neconstituționale prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, persoanele cărora li s-a

adresat nu au avut o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în

jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale,

întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, de exemplu, prin

Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când

există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când

cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale,

nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.

În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului

politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamanta nu poate

obține despăgubiri, acesta devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii

civile.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei

sentințe a fost respins prin Decizia nr. 919 din 26 mai 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut

următoarele:

Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta

temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din

20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri

pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15

noiembrie      2010), devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art.

31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici

Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord

cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele

juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii

în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat

efectele juridice.

Instanța a mai reținut că reclamanta nu avea, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, pe

care trebuia să-1 prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă

pe care o putea executa.

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive

impuse de convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul

autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes

patrimonial existent și suficient de caracterizant), iar nu și obligația de

garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.

în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V.M. contra Belgia,

Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18

februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).

Totodată, instanța a mai reținut că, întrucât reclamanta și-a

întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, conform

celor mai sus arătate, în apel nu poate invoca un alt temei de drept, respectiv

art. 998 – art. 999 C. civ., decât cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1)

C. proc. civ.

În fine, având în vedere consecințele Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, la care instanța de apel s-a referit în cele ce

preced, și soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, criticile

referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță au fost

respinse ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

reclamanta B.G., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

În motivarea recursului, reclamanta susține, în esență, că

acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea

de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Arată recurenta că excepția de neconstituționalitate a

intervenit ulterior promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanța de

apel trebuia să aplice principiul neretroactivității legii civile noi, conform

căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după

intrarea ei în vigoare.

Se mai arată, făcându-se trimiteri la practica C.E.D.O.,

că reglementările internaționale au prioritate față de cele interne.

În fine, recurenta critică hotărârea și sub aspectul neacordării

cheltuielilor de judecată atât la fond, cât și în apel.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în

considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală,

deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la

data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992,

republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale"

dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nune al

deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în

materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al

neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei

Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma

constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu

legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru

viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată, prezumția de

constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în

condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale,

ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat

în vigoare la data inițierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009)] își prelungește efectele pe toată perioada derulării

procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și respectiv publicarea

acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 26

mai 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea

fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios

constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care

s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor

dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel,

devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în

legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun" din

perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile

în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a

fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face trimitere prin

prezentul recurs -ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M.

Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea

acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de înalta

Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea prevăzută de art. 33O

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin

Legea nr.

202/2010)] prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 (M. Of.

nr. 789/7 noiembrie      2011) a statuat

că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează”.

În ceea ce privește critica vizând neacordarea cheltuielilor

de judecată la instanța de fond, constând în onorariu de avocat, deși acestea

au fost solicitate, se constată că este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care

cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție

pentru

obligarea uneia dintre părțile

litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă

parte pe parcursul

desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții,

adică să fi pierdut procesul.

Altfel spus, obligația de plată a cheltuielilor de judecată

se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține

acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri

judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul

hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat.

Așa fiind, cum reclamanta a pierdut procesul, concluzie care

se impune în raport de faptul că tribunalul a respins pretențiile acesteia, pe

cale de consecință, cheltuielile de judecată nu puteau fi acordate, chiar dacă

au fost solicitate.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează

a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.G. împotriva

deciziei nr. 919 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.