ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2773/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2366 din 27

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă în parte acțiunea

civilă formulată de reclamanta T.N. și a fost obligat pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei sumele de 10.000

euro, în echivalent lei, cu titlul de despăgubiri în nume propriu, pentru

prejudiciul moral suferit, și 5.000 euro, în echivalent, în calitate de

descendentă gr. I a părinților G.P. și P.G., pentru prejudiciul moral suferit

de aceștia.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamanta întrunește condițiile

pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin măsura strămutării impusă de autorități, măsură care datorită naturii, duratei

și modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant

situația acestora, astfel că a considerat îndeplinite prevederile art. 5 pct. 1

lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a admis acțiunea în modalitatea arătată mai sus.

Prin decizia nr. 813 A

din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, a admis apelul declarat de pârât

împotriva susmenționatei sentințe, dispunând respingerea în totalitate a acțiunii

reclamantei.

A fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza

de față, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției”.

De asemenea, s-a suținut

a fi aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de

la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la

publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale

[art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției,

s-a constatat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă

că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune soluția admiterii

apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Pentru aceleași considerente

a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva susmenționatei

hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., a susținut

că Legea nr. 221/2009 nu face distincție între măsurile abuzive cu caracter politic

luate în perioada regimului comunist, consfințind dreptul la despăgubiri atât pentru

prejudiciul produs prin condamnare, cât și prin cel produs prin măsuri administrative,

iar ca efect al recunoașterii vocației de a accede la beneficiul acestora, se impune

obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate în cauză.

Intervenția Deciziei Curții

Constituționale în cauza dedusă judecății este de natură a aduce atingere drepturilor

garantate prin dispozițiile art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Aplicarea deciziei menționate

proceselor în curs este de natură să instituie un tratament juridic diferit în raport

cu persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă ce le consfințește

dreptul la despăgubiri, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei,

celeritatea desfășurării procedurilor judiciare.

Aplicarea deciziei instanței

de contencios constituțional ar fi, de asemenea, de natură a duce la încălcarea

pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte, privind drepturile

fundamentale ale omului, care impun, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din

Constituția României, prioritatea normei internaționale în raport cu cea din dreptul

intern.

Recursul reclamantei este

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin Deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă

imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă,

legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de

ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs

de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare

a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor

categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel

cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată

urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia

de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată

de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „Deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea

ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici Nomele convenționale

europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data

de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată

la data de 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale

nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel

nu a obstaculat dreptul de acces la un Tribunal și nici nu a afectat dreptul la

un proces echitabil, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată,

în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: “prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea

principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție

de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal

și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra

acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui

organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Constatând astfel că instanța

de apel a pronunțat o hotărâre legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate

de art. 304 C. proc. civ. (unele din ele fiind invocate exclusiv formal - art. 304

pct. 6, 7 și 8, fără a se dezvolta critici ce ar putea fi încadrate în aceste cazuri

de nelegalitate, iar altele - art. 304 pct. 10 C. proc. civ., fiind abrogate), în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta T.N. împotriva deciziei nr. 813 A din 20 aprilie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie

2012.