ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2240/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1811 din 08

iulie 2010, Tribunalul Timiș – secția civilă a respins excepția lipsei

calității procesuale active invocată de statul pârât, a admis în parte acțiunea

reclamantului M.S. și a obligat statul să-i plătească suma de 40.000 euro

despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin deportarea sa și câte 40.000

euro pentru fiecare din părinții săi, de asemenea, deportați împreună cu el.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere faptul că reclamantul, părinții săi și fratele său au fost

deportați în localitatea Stăncuța Nouă, în perioada 18 iunie 1951- 27 iulie 1955,

în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Potrivit art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de

muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe

decizia nr. 200/1951.

Tribunalul a reținut că,

deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de

despăgubiri morale doar pentru condamnări politice, astfel de despăgubiri se

acordă și pentru măsuri administrative cu caracter politic.

Soluționând cauza în

echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu

caracter politic la care au fost supuși reclamantul și autorii săi, la durata

acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 40000 de euro, cu

titlu de daune morale, pentru deportarea sa, la 40000 de euro, cu titlu de

daune morale, pentru deportarea tatălui și la 40000 de euro, cu titlu de daune

morale, pentru deportarea mamei sale, în acest sens acțiunea urmând a fost

admisă în parte.

Măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un

criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații

aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri

materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând

schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului,

întrucât, pe parcursul judecății a fost pronunțată și publicată Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale care a condus la dispariția

temeiului de drept pe care și-a întemeiat reclamantul acțiunea, respectiv a art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 800 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă, a fost admis apelul pârâtului Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, și în consecință, a fost schimbată sentința apelată,

în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Ca urmare a cererilor formulate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare

aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al

constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Constituțională a constatat

că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect

al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi

proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin

legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5)

din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a

excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data

publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter

general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Cu referire la decizia de constatare

a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea

nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și

efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic

conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de

neconstituționalitate constatat.

Privită în conținutul său, obligația

de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a

fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este

una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din

angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special

desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că

lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în

perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie

(Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea

din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în

primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral

prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul

procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră

individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din

motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei

obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea

acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin

acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului –

Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte

prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat

efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor

acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în

sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței

generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse

rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată

de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci,

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o

puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel

(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct.

3 C. proc. civ.).

Rezultă, deci, că raportul juridic

de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009

urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului,

ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept

pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin.

(1) din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie

avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței

pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel a declarat recurs reclamantul invocând motivele de recurs

prevăzute în art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

s-a susținut greșita reținere a efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art.

5 alin. (1) lit. a) din lege.

Deciziile și hotărârile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar art.

15 alin. (2) din Constituția României statuează că legea dispune numai pentru

viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Ori, cererea de chemare în judecată a

fost formulată la data de 08 iunie 2010 - dată la care art. 5 din Legea nr.

221/2009 era constituțional. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale nu produce efecte retroactiv, astfel că nu este incidentă în

cauză, ea având efect pentru viitor.

A solicitat în temeiul art. 312 C. proc.

civ., admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul

respingerii apelului declarat de Statul Român și menținerea sentinței primei

instanțe ca temeinice și legale.

Reprezentantul Ministerului Public

cu ocazia dezbaterilor a invocat decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele considerente.

În esență, recurentul-reclamant a

criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei rețineri în cauză a

Deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de Curte Constituțională.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin deciziile invocate de recurent, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, fiind publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1

din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Pentru considerentele arătate,

recursul va fi respins ca nefondat în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul M.S. împotriva deciziei nr. 800 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2012.