ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2240/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1811 din 08 iulie 2010, Tribunalul Timiș – secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de statul pârât, a admis în parte acțiunea reclamantului M.S. și a obligat statul să-i plătească suma de 40.000 euro despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin deportarea sa și câte 40.000 euro pentru fiecare din părinții săi, de asemenea, deportați împreună cu el. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul, părinții săi și fratele său au fost deportați în localitatea Stăncuța Nouă, în perioada 18 iunie 1951- 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951. Tribunalul a reținut că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri morale doar pentru condamnări politice, astfel de despăgubiri se acordă și pentru măsuri administrative cu caracter politic.

Soluționând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși reclamantul și autorii săi, la durata acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 40000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea sa, la 40000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea tatălui și la 40000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea mamei sale, în acest sens acțiunea urmând a fost admisă în parte. Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, întrucât, pe parcursul judecății a fost pronunțată și publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale care a condus la dispariția temeiului de drept pe care și-a întemeiat reclamantul acțiunea, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 800 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă, a fost admis apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și în consecință, a fost schimbată sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepție. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită. Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat. Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul invocând motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut greșita reținere a efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar art. 15 alin. (2) din Constituția României statuează că legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Ori, cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 08 iunie 2010 - dată la care art. 5 din Legea nr. 221/2009 era constituțional.

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu produce efecte retroactiv, astfel că nu este incidentă în cauză, ea având efect pentru viitor. A solicitat în temeiul art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român și menținerea sentinței primei instanțe ca temeinice și legale. Reprezentantul Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor a invocat decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente. În esență, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei rețineri în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de Curte Constituțională.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin deciziile invocate de recurent, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, fiind publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.S. împotriva deciziei nr. 800 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.