ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4648/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4648/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2712/ PI din 15

octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă exceptia

necompetentei Tribunalului Timis.

S-a respins exceptia

lipsei calitatii procesuale active a reclamantei.

S-a respins exceptia

inadmisibilitatii.

S-a admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.M., in contradictoriu

cu paratul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul

procedural ales la D.G.F.P. Timis.

A fost obligat

pârâtul la plata la plata către reclamanta a echivalentului în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății al sumei de 3000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de

antecesoarea sa de gradul I si al sumei de cate 2600 de euro pentru prejudiciul

moral suferit de fiecare dintre antecesorii sai de gradul II.

Au fost respinse

restul pretentiilor.

A fost respinsă

cererea reconventională.

În considerente s-a

reținut că autorii reclamantei au fost supuși unei măsuri administrative cu

caracter politic, deportați, iar la evaluarea cuantumului despăgubirilor tribunalul

s-a raportat la situația antecesorilor reclamantei la momentul deportarii, la

perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat aceasta

masura, la durata masurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia

precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.

La momentul

deportării, bunicii reclamantei aveau 51, respectiv 48 de ani, iar mama

reclamantei avea 28 de ani.

Deportarea s-a dispus

pe o perioada de 4 ani si 6 luni.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Reclamanta P.M., prin apelul său, a

solicitat

admiterea apelului

reclamantei, modificarea în parte a sentinței civile, admiterea în tot a

cererii introductive, iar pe cale de consecință obligarea pârâtului apelant la

plata către reclamanta a următoarelor sume: 250.000 euro despăgubiri morale și

civile, ca urmare a suferințelor fizice și morale suportate de către defuncta P.A.

și 400.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și civile, ca urmare a

suferințelor fizice și morale suportate de către defuncții P.A. și P.I.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală A

Finanțelor Publice Timiș prin apelul său a solicitat admiterea apelului său,

modificarea în parte a sentinței civile apelate, iar pe fond respingerea

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și aplicarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și a Deciziei nr. 1354 din 21

octombrie 2010.

Curtea de Apel

Timișoara, prin decizia civilă nr. 964 din 16 iunie 2010 a respins apelul

reclamantei și a admis apelul pârâtului schimbând în tot sentința în sensul

respingerii acțiunii.

În considerentele

deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se

aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data

publicării sale și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul

solicitat prin acțiunea introductivă. De asemenea, decizia atacată a încălcat

principiile egalității, nediscriminării, iar decizia Curții Constituționale nu

împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor internaționale,

conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările CEDO au prioritate

față de cele ale Curții Constituționale.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de

pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din

15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate

neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de

o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

decizie definitivă.

Or, în speță. la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Și în practica CEDO se

recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios

constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și

alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:

“Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost

contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost

declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții.

De

aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor

vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea

pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul

introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul

pronunțării hotărârii”.

Dreptul de acces la tribunal

și protecția conferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de neconstituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei ( cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene ni i le legitimează.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat

fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare

din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de

previzibilitate.

Izvorul așa zisei

discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși  mecanismul vizând controlul de

neconstituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente

politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale,

astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și

20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

În consecință, față

de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă

se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 964 din 16 iunie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2012.