ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1403/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2051/ PI din 9 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1711/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele K.D. și P.D. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească fiecărei reclamante câte 7000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, respingând în rest pretențiile reclamantelor. Prin decizia civilă nr. 225/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanta K.D.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele K.D.

și P.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P. Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, invocată de Statul Român, prin M.F.P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în raport cu cauza dedusă judecății, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar, în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantelor.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Față de considerentele expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul acesteia se privește a fi neîntemeiat, deoarece, atât timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, nu se mai impune a verifica dacă prima instanță a stabilit corect cuantumul daunelor morale acordate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta K.D., solicitând admiterea recursului. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că instanța de apel a respins în mod incorect apelul său și a admis fără nicio justificare apelul pârâtei, în baza deciziei Curții Constituționale, care, în ceea ce o privește, nu este în concordanță cu legislația Curții Europene, fără a expune alte argumente în susținerea recursului. În ședința publică din 29 februarie 2012, Curtea, ex officio, a pus în dezbatere nulitatea recursului, din perspectiva imposibilității încadrării criticilor în motivele de nelegalitate reglementate în mod limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Deliberând cu prioritate asupra nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și exhaustiv de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs ca întemeindu-se pe cel puțin unul dintre cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului. Or, în speță, succintele critici formulate de recurenta K.D. nu permit încadrarea acestora în motivele de nelegalitate, reglementate limitativ de lege, recurenta nesusținând argumentat nelegalitatea soluției din apel. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra motivele pentru care este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, dar recurenta nu a invocat asemenea critici. În consecință, reținând că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ. și că nu se pot decela motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va constata nul recursul declarat de reclamanta K.D. împotriva deciziei nr. 225/ A din 15 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta K.D. împotriva deciziei nr. 225/ A din 15 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 februarie 2012.