ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2238/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2010, reclamanta M.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând constatarea caracterului politic al reținerii tatălui său, B.I., în U.R.S.S., în perioada 1 iulie 1941 - 26 iulie 1948, și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 2.000.000 de euro. În motivare, a arătat că tatăl său a fost reținut ca prizonier de război în U.R.S.S. timp de 7 ani, fiind folosit la nenumărate munci grele, trăind în condiții groaznice. A fost obligat la măsuri severe de izolare, fără apă, fără alimente, fără igienă fiind constrâns să ducă o viață sub limita valorică a demnității umane.

Reclamanta a mai arătat că în prezent tatăl său este decedat din 14 octombrie 1979, iar mama sa, care a beneficiat de prevederile Decretul - Lege nr. 188/1990, din data de 25 octombrie 2002. În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin sentința civilă nr. 2053 din 9 septembrie 2010, pronunțată în dosar nr. 2013/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată de către reclamanta M.D., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiș. A constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive constând în reținerea ca prizonier de război în U.R.S.S.

a autorului petiționarei după data de 23 august 1944 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4000 de euro în echivalent lei la dată efectivă a plății cu titlu de despăgubiri morale, respingând restul pretențiilor reclamantei. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele: În speță, măsura reținerii ca prizonier de război în U.R.S.S. a autorului petiționarei nu este reglementată expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Ca atare, se impune a se verifica în prealabil, dacă acestei măsuri abuzive i se poate recunoaște un caracter politic, pornind de la criteriile prevăzute chiar de lege și care face trimitere la alte acte normative incidente în acest domeniu, cum se privesc a fi Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999.

Or, Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în al său art. 1 alin. (1) în corelație cu alin. (2) lit. b) spune că „Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice, a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului.”( armistițiu care s-a încheiat la data de 12 septembrie 1944) Pentru acestea, tribunalul a apreciat că, în speță, sunt întrunite condițiile de admisibilitate cerute de imperativul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al reținerii ca prizonier de război în U.R.S.S., a autorului reclamantei, în perioada 1 iulie 1941 - 26 iulie 1948 (potrivit înscrisurilor de la dosar).

La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii, s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O. (cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (1 1 ), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În speță, mama petiționarei a beneficiat de drepturile conferite de cel dintâi act normativ. De aceea, văzând și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că suma de 4.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit. Împotriva sentinței civile nr. 2053 din 9 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, au declarat apel reclamanta M.D. și pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Timiș. Reclamanta apelantă nu și-a motivat apelul, acesta urmând a fi interpretat în funcție de actele și lucrările cauzei și de Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și nr. 1358/2010.

Pârâtul apelant a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor cu titlu de despăgubire morală susținând că Curtea Constituțională a statuat în sensul neracordării acestor despăgubiri, iar reclamanta a beneficiat de prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 118/1990, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată. Prin decizia nr. 715/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, respingând apelul declarat de reclamantă și admițând apelul pârâtului, a fost schimbată hotărârea atacată, în sensul că, a fost respinsă în tot acțiunea civilă introdusă de către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a examinat apelurile prin prisma celor arătate și prin prisma Deciziilor nr. 1354/2010 și 1358/2010, pronunțate de Curtea Constituțională, reținând următoarele: Reclamanta M.D.

a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speță, va trebui corelată cu efectele juridice ale Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010, din această perspectivă susținerile apelantei fiind neîntemeiate, în prezent, nemaiexistând temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale. Referitor la apelul declarat de către pârât, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O. Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel va constata că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceia, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta, considerând că efectele deciziei Curții Constituționale nu erau aplicabile cauzelor aflate pe rol (atât in prima instanța cât și mai ales în apel) la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, ci eventual poate fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după momentul momentul pronunțării acestei decizii. A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru persoanele condamnate politic, în funcție de momentul la care o instanță de judecată a pronunțat o hotărâre definitive și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceiași procedură în baza Legii nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și străine de voința reclamantului.

A apreciat că la momentul introducerii acțiunii de chemare în judecată, sub aspectul Legii nr. 221/2009, era născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în baza art. 5 alin. (l) lit. a), astfel că această lege aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe perioada desfășurării întregului proces. În acest sensul este și hotărârea pronunțată de C.E.D.O., B. contra Croația, astfel că reclamanta avea dreptul la o „speranță legitimă” că va câștiga cauza și că are un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. În ipoteza în care nu mai beneficiază de despăgubiri în baza art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, recurenta reclamantă a arătat că poate obține despăgubirii pe baza dispozițiilor din dreptul comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive împotriva sa și a familiei sale.

Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, autorul reclamantei a fost prizonier de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944. Situația dedusă judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989. În consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului comunist,

iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie 1945. Deși prin motivele de recurs reclamanta a invocat neaplicabilitatea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenței, în cauză, a Legii nr. 221/2009. Or, potrivit celor reținute în analiza recursului, incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că, nu se mai pune problema aplicabilității sau nu a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În consecință, criticile recurentei-reclamante susmenționate nu se mai impun a fi analizate, soluția de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale, pronunțată în apel, fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009, sens în care se va înlocui motivarea din decizia recurată. Dat fiind că situația de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 este irelevant cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Așa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, urmează în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să respingă recursul declarat de recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva deciziei nr. 715/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.