ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2238/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2238/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

19 martie 2010, reclamanta M.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P.

solicitând constatarea caracterului politic al reținerii tatălui său, B.I., în

U.R.S.S., în perioada 1 iulie 1941 - 26 iulie 1948, și obligarea pârâtului la

plata unor despăgubiri morale în cuantum de 2.000.000 de euro.

În motivare, a arătat că tatăl său a

fost reținut ca prizonier de război în U.R.S.S. timp de 7 ani, fiind folosit la

nenumărate munci grele, trăind în condiții groaznice. A fost obligat la măsuri

severe de izolare, fără apă, fără alimente, fără igienă fiind constrâns să ducă

o viață sub limita valorică a demnității umane.

Reclamanta a mai arătat că în

prezent tatăl său este decedat din 14 octombrie 1979, iar mama sa, care a

beneficiat de prevederile Decretul - Lege nr. 188/1990, din data de 25

octombrie 2002.

În drept, a invocat dispozițiile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Prin sentința civilă nr. 2053 din 9

septembrie 2010, pronunțată în dosar nr. 2013/30/2010, Tribunalul Timiș a admis

în parte acțiunea astfel cum a fost precizată de către reclamanta M.D., în

contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

A constatat caracterul politic al

măsurii administrative abuzive constând în reținerea ca prizonier de război în

U.R.S.S. a autorului petiționarei după data de 23 august 1944 și a obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4000 de euro în echivalent lei la

dată efectivă a plății cu titlu de despăgubiri morale, respingând restul

pretențiilor reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Timiș a reținut următoarele:

În speță, măsura

reținerii ca prizonier de război în U.R.S.S. a autorului petiționarei nu este

reglementată expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Ca atare, se impune a se

verifica în prealabil, dacă acestei măsuri abuzive i se poate recunoaște un

caracter politic, pornind de la criteriile prevăzute chiar de lege și care face

trimitere la alte acte normative incidente în acest domeniu, cum se privesc a

fi Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Or, Decretul - Lege nr. 118/1990,

republicat, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în al său art. 1

alin. (1) în corelație cu alin. (2) lit. b) spune că „Constituie vechime în

muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce

se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de

6 martie 1945, pe motive politice, a fost constituită în prizonier de către

partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare,

înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea

armistițiului.”( armistițiu care s-a încheiat la data de 12 septembrie 1944)

Pentru acestea,

tribunalul a apreciat că, în speță, sunt întrunite condițiile de admisibilitate

cerute de imperativul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în vederea

constatării caracterului politic al reținerii ca prizonier de război în U.R.S.S.,

a autorului reclamantei, în perioada 1 iulie 1941 - 26 iulie 1948 (potrivit

înscrisurilor de la dosar).

La cuantificarea

despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în

noua formulă a legii, s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O. (cauzele R. contra

României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi

moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui

caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest

titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de

ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin.

(1

1

), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a

beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În speță, mama petiționarei a beneficiat de drepturile conferite de

cel dintâi act normativ.

De aceea, văzând și

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, tribunalul

a apreciat că suma de 4.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție

rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit.

Împotriva sentinței civile nr. 2053

din 9 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, au declarat apel

reclamanta M.D. și pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Timiș.

Reclamanta apelantă nu și-a motivat

apelul, acesta urmând a fi interpretat în funcție de actele și lucrările cauzei

și de Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și nr. 1358/2010.

Pârâtul apelant a criticat hotărârea

sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor cu titlu de

despăgubire morală susținând că Curtea Constituțională a statuat în sensul

neracordării acestor despăgubiri, iar reclamanta a beneficiat de prevederile art.

3 din Decretul - Lege nr. 118/1990, solicitând respingerea cererii de chemare

în judecată.

Prin decizia nr. 715/ A din 7

aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, respingând apelul

declarat de reclamantă și admițând apelul pârâtului, a fost schimbată hotărârea

atacată, în sensul că, a fost respinsă în tot acțiunea civilă introdusă de

către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a examinat apelurile prin prisma celor arătate și prin prisma Deciziilor nr.

1354/2010 și 1358/2010, pronunțate de Curtea Constituțională, reținând următoarele:

Reclamanta M.D. a criticat hotărârea

sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speță, va

trebui corelată cu efectele juridice ale Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010

și 1358/2010, din această perspectivă susținerile apelantei fiind neîntemeiate,

în prezent, nemaiexistând temeiul juridic de acordare a daunelor morale

potrivit reglementării speciale.

Referitor la apelul declarat de

către pârât, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului

Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanță cu Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Prin decizia civilă nr. 1358

din 21 octombrie 2010, aceeași Curte Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea Constituțională a

motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre

din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.

Față de această motivare

și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de

apel va constata că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există

temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis

acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost

proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a

acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției

stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept

este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Dreptul de a reglementa

pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceia, în speță, nu

sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un

alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel a declarat recurs reclamanta, considerând că efectele deciziei

Curții Constituționale nu erau aplicabile cauzelor aflate pe rol (atât in prima

instanța cât și mai ales în apel) la data pronunțării deciziei Curții

Constituționale, ci eventual poate fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după

momentul momentul pronunțării acestei decizii.

A aprecia în alt mod, ar însemna să

existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru persoanele condamnate politic, în funcție de momentul la care o instanță

de judecată a pronunțat o hotărâre definitive și irevocabilă, deși au depus

cereri în același timp și au urmat aceiași procedură în baza Legii nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și străine de

voința reclamantului.

A apreciat că la momentul

introducerii acțiunii de chemare în judecată, sub aspectul Legii nr. 221/2009, era

născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în baza art.

5 alin. (l) lit. a), astfel că această lege aflată în vigoare la data formulării

acțiunii este aplicabilă pe perioada desfășurării întregului proces.

În acest sensul este și hotărârea

pronunțată de C.E.D.O., B. contra Croația, astfel că reclamanta avea dreptul la

o „speranță legitimă” că va câștiga cauza și că are un bun în înțelesul art. 1

din Protocolul 1 al C.E.D.O.

În ipoteza în care nu mai beneficiază

de despăgubiri în baza art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, recurenta

reclamantă a arătat că poate obține despăgubirii pe baza dispozițiilor din dreptul

comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constat caracterul politic al

măsurilor administrative abuzive împotriva sa și a familiei sale.

Recursul va fi respins, ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

Astfel cum reiese din cuprinsul

cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de

instanțele de fond, autorul reclamantei a fost prizonier de război în Rusia, în

urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată reclamanta

tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de

după 23 august 1944.

Situația dedusă judecății nu intră

în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care

legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Fără a nega traumele prizonieratului

pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009

nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii

reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor

condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea

regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989.

În consecință, legea nu a avut în

vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului

comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar

dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie

1945.

Deși prin motivele de

recurs reclamanta a invocat neaplicabilitatea în speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii

incidenței, în cauză, a Legii nr. 221/2009.

Or, potrivit celor reținute în

analiza recursului, incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta

cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că, nu se mai pune

problema aplicabilității sau nu a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În consecință, criticile recurentei-reclamante

susmenționate nu se mai impun a fi analizate, soluția de respingere a cererii privind

acordarea daunelor morale, pronunțată în apel, fiind justificată de

inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009, sens în care se va înlocui

motivarea din decizia recurată.

Dat fiind că situația de fapt a

cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 este

irelevant cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate care le substituie pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte,

urmează în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să respingă recursul

declarat de recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta M.D. împotriva deciziei nr. 715/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2012.