ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3298/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță,

reclamanta W.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate caracterul politic al

deportării tatălui său, A.F., în fosta U.R.S.S. pentru munci de război și să

oblige pârâtul la despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro.

În motivarea

acțiunii, invocând Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că la data de 24

ianuarie 1945, A.F., tatăl său, a fost ridicat din localitatea Tomnatic, de

către Postul de Jandarmi Tomnatic, și predat comisariatului sovietic, pentru a

fi dus la muncă în U.R.S.S., unde a rămas internat în colonia de muncă până la

data de 15 februarie 1946.

În toată această

perioadă a muncit în condiții foarte grele, care i-au pus viața în pericol,

fiind bolnav, cu urmări pentru tot restul vieții.

În prezent, A.F. este

decedat (23 aprilie 1990).

Prin Sentința civilă

nr. 2715 din 15 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2065/30/2010,

Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta W.M. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Timiș.

În justificarea

soluției, prima instanță a reținut că pentru a avea caracter politic, măsura

administrativă trebuie să îndeplinească două condiții, respectiv: să fi fost

luată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă

pentru fapte pentru săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

S-a avut în vedere

că, potrivit susținerilor reclamantei, măsura dispusa împotriva autorului său a

fost luată în perioada 24 ianuarie 1945 - 15 februarie 1946, neputând constitui

deci o măsură administrativă care să aibă de drept un caracter politic potrivit

art. 3 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme toate măsurile considerate de lege a

avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe acte normative ulterioare

anului 1948, așa cum prevede art. 3 din Legea nr. 221/2009. O măsură dispusă în

ianuarie 1945 nu putea avea la bază un act normativ din 1948 sau ulterior

acestui an.

În consecință,

instanța a reținut că, întrucât măsura dispusă împotriva antecesorului

reclamantei a fost luată la 24 ianuarie 1945, nu se poate constata caracterul

politic al acesteia în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

nemaifiind necesar a se analiza îndeplinirea celei de-a doua condiții, câtă

vreme cele două condiții se cer a fi întrunite cumulativ.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2715 din 15 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2065/30/2010

al Tribunalului Timiș, a declarat apel în termenul legal reclamanta W.M. iar

prin Decizia civilă nr. 810/A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, a respins apelul declarat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente:

În mod corect prima

instanță a reținut că măsura deportării în U.R.S.S. nu se încadrează în art. 3

din Legea nr. 221/2009 și nu se poate constata caracterul politic al măsurii

respective în sensul acestei legi.

Chiar dacă tatăl

reclamantei W.M. a fost supus unei măsuri cu caracter politic având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o

unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția

Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă

cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura

deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă în timpul

regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României; Statul Român era considerat la

acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii

ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții

limitate.

În perioada cuprinsă

între octombrie - noiembrie 1944 și ianuarie - februarie 1945, trupele

sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii

împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S.

a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflați pe teritoriul României, cu

excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu

titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.

Prin urmare, măsura

deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetățeni români) a fost luată și

pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de

către fosta miliție ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și

Siguranța.

În consecință

instanța de apel a reținut că măsura luată față de mama reclamantei, deși a

avut un caracter politic, nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009,

nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În altă ordine de

idei, a reținut instanța, și în situația în care măsura deportării în U.R.S.S.

ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după

constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nu mai există

temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal reclamanta W.M., solicitând, pe

fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

formulată.

În dezvoltarea

criticilor formulate reclamanta a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât

prezenta cauza se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 iar Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a admis

excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, nu este aplicabilă cauzei de față.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Prin cererea

introductivă de instanță reclamanta W.M. a chemat în judecată pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate

caracterul politic al deportării tatălui său, A.F., în fosta U.R.S.S. pentru

munci de război și să oblige pârâtul la despăgubiri morale în cuantum de 10.000

euro motivat de faptul că la data de 24 ianuarie 1945, A.F., tatăl său, a fost

ridicat din localitatea Tomnatic și predat comisariatului sovietic, pentru a fi

dus la muncă în U.R.S.S., unde a rămas internat în colonia de muncă până la

data de 15 februarie 1946.

Situația expusă, în

opinia reclamantei se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.

Este real că tatăl

reclamantei W.M. a fost supus unei măsuri cu caracter politic având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o

unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția

Uniunii Sovietice, însă tot atât de real este și faptul că această situație nu

se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 1, 3 din Legea nr. 221/2009

raportat și la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Astfel, Înalta Curte,

constată că nu poate fi primită critica vizând constatarea caracterului politic

al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, deportat la muncă forțată în

fosta U.R.S.S. și acordarea de despăgubiri morale pentru suferințele cauzate.

Măsura deportării în

U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul

anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice

de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea

epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția

și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în

U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice,

acest proces finalizându-se în februarie 1945.

Având în vedere că

măsura luată față de tatăl reclamantei, deși a avut un caracter politic, nu se

încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către

organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

Cum legea nu

distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu

atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că

etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin

Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.

În consecință,

dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii

reclamantei, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate

prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

Cum situația

reclamantei nu se circumscrie reglementărilor Legii nr. 221/2009, atât instanța

de apel cât și cea de fond au făcut o legală și corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Însă și în situația

în care măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei ar fi făcut

obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca

fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cu referire la Decizia nr.

12 nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul moral.

În acest sens s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Astfel, din această

perspectivă nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, și nici

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta W.M. împotriva Deciziei nr. 810 A din

20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS