ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2449 din 01 octombrie 2010 Tribunalul Timiș a respins cererea formulată și precizată de reclamanta R.H., împotriva paratului Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș. Instanța a reținut că, în speță, potrivit susținerilor reclamantei, măsura deportării în U.R.S.S. dispusă împotriva tatălui său a fost luată în data de 13 ianuarie 1945, neputând constitui deci o măsură administrativă care să aibă de drept un caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, câta vreme toate măsurile considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe acte normative ulterioare anului 1948. Or, o măsură dispusă în ianuarie 1945 nu putea avea la bază un act normativ din 1948 sau ulterior acestui an.

Pe de altă parte, pentru ca instanța să poată constata caracterul politic al măsurii administrative în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, este necesar ca această măsură să întrunească cele doua condiții, respectiv să fi fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Întrucât, în speță măsura dispusă împotriva tatălui reclamantei a fost luată la 13 ianuarie 1945, conform susținerilor din cererea de chemare în judecată, tribunalul nu a putut constata caracterul politic al acesteia în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și nu a mai analizat întrunirea celei de-a doua condiții, câtă vreme cele două condiții se cer a fi întrunite cumulativ pentru a conduce la admiterea cererii.

Pe de altă parte, reclamanta nu a susținut și nici nu a făcut dovada că măsura a fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta R.H., solicitând schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivare, reclamanta a redat starea de fapt menționată în acțiunea introductivă, arătând că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a măsurii administrative dispusă asupra tatălui său. Totodată a precizat că nu beneficiază și nu a beneficiat de Legea nr. 118/1990, doar mama sa, decedată, a obținut o indemnizație lunară în calitate de văduvă a unui deportat în Rusia.

Prin precizarea și completarea motivelor de apel, reclamanta a solicitat în subsidiar, desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probelor necesare soluționării cererii, invocând dispozițiile art. 297 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 137 din 8 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara apelul reclamantei a fost respins. În considerentele deciziei s-a reținut că, chiar dacă tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând că măsura deportării din ianuarie 1945 a fost rezultatul politicii românești de la acea vreme și, ca atare, are dreptul la acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009. De asemenea, prin decizia atacată s-a încălcat dreptul la nediscriminare și dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 14 și 6 din C.E.D.O.

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal de către recurentă, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive o reglementează. Criticile formulate de reclamantă prin motivele de recurs se circumscriu doar sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație, date fiind competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. În speță, corect s-a stabilit că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999. Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009. Această stare de fapt excede condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată. Din acest motiv, nu se poate reține că instanța ar fi încălcat drepturile la nediscriminare și la un proces echitabil, astfel cum se susține în motivarea recursului.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată. Prin urmare, Înalta Curte constată că autorul reclamantei, care a fost mutat forțat și internat într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanță și nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamanta să beneficieze de drepturile reglementate de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.H. împotriva deciziei nr. 137 din 8 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2012.