ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2449 din 01 octombrie 2010 Tribunalul Timiș a respins cererea formulată și

precizată de reclamanta R.H., împotriva paratului Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

Instanța a reținut

că, în speță, potrivit susținerilor reclamantei, măsura deportării în U.R.S.S.

dispusă împotriva tatălui său a fost luată în data de 13 ianuarie 1945,

neputând constitui deci o măsură administrativă care să aibă de drept un

caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, câta vreme toate

măsurile considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe

acte normative ulterioare anului 1948. Or, o măsură dispusă în ianuarie 1945 nu

putea avea la bază un act normativ din 1948 sau ulterior acestui an.

Pe de altă parte,

pentru ca instanța să poată constata caracterul politic al măsurii

administrative în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, este

necesar ca această măsură să întrunească cele doua condiții, respectiv să fi

fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă

pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Întrucât, în speță

măsura dispusă împotriva tatălui reclamantei a fost luată la 13 ianuarie 1945,

conform susținerilor din cererea de chemare în judecată, tribunalul nu a putut

constata caracterul politic al acesteia în conformitate cu art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009 și nu a mai analizat întrunirea celei de-a doua condiții,

câtă vreme cele două condiții se cer a fi întrunite cumulativ pentru a conduce

la admiterea cererii. Pe de altă parte, reclamanta nu a susținut și nici nu a

făcut dovada că măsura a fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta R.H.,

solicitând schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

În motivare,

reclamanta a redat starea de fapt menționată în acțiunea introductivă, arătând

că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material și

moral suferit ca urmare a măsurii administrative dispusă asupra tatălui său.

Totodată a precizat

că nu beneficiază și nu a beneficiat de Legea nr. 118/1990, doar mama sa,

decedată, a obținut o indemnizație lunară în calitate de văduvă a unui deportat

în Rusia.

Prin precizarea și

completarea motivelor de apel, reclamanta a solicitat în subsidiar,

desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea

administrării probelor necesare soluționării cererii, invocând dispozițiile

art. 297 C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 137 din 8 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara apelul

reclamantei a fost respins.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, chiar dacă tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri

administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din

U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este

îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin.

(1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura

deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub

imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., susținând că măsura deportării din ianuarie 1945 a fost

rezultatul politicii românești de la acea vreme și, ca atare, are dreptul la

acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009. De asemenea, prin

decizia atacată s-a încălcat dreptul la nediscriminare și dreptul la un proces

echitabil prevăzute de art. 14 și 6 din C.E.D.O.

Cu privire la

încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal de către

recurentă, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie

ipotezelor pe care aceste motive o reglementează.

Criticile formulate

de reclamantă prin motivele de recurs se circumscriu doar sferei de

aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recursul nu este

fondat.

Măsura deportării în

U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică

la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către

autoritățile sovietice de ocupație, date fiind competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate

țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

În speță, corect s-a

stabilit că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la

situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6

martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora,

întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul

unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999.

Autorul reclamantei a

fost deportat pentru simplul fapt al nașterii lui într-o familie de etnie

germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum

impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009.

Această stare de fapt

excede condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu

echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu

o cale procesuală inadecvată. Din acest motiv, nu se poate reține că instanța

ar fi încălcat drepturile la nediscriminare și la un proces echitabil, astfel

cum se susține în motivarea recursului.

Având în vedere că

legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a

distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei

vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute

drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că autorul reclamantei, care a fost mutat forțat și internat

într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu

caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate

de instanță și nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamanta să

beneficieze de drepturile reglementate de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Având în vedere

aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta R.H. împotriva deciziei nr. 137 din 8 februarie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2012.