ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2691/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 655 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea s-a respins ca nefondată cererea reclamantului V.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 500.000 Euro. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Temeiul juridic al acțiunii reclamantului îl constituie dispozițiile art. 14 alin. (1) și (5) C. proc. civ. Or, aspectele invocate de reclamant nu au legătură cu temeiul legal arătat și nici cu dispozitivele art. 21 din Constituție, cum susține reclamantul. Reclamantul nu a indicat care este fapta ilicită și culpabilă a Statului, care îl îndreptățise să solicite repararea și nici nu a făcut dovada existenței vreunei erori judiciare săvârșite în procesele penale, care să îi dea dreptul la despăgubiri de ordin moral.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul V.I. iar prin decizia civilă nr. 219 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța s-a admis apelul reclamantului și s-a schimbat în parte hotărârea primei instanțe și s-a constatat că reclamantului V.I. i-a fost îngrădit dreptul la liberă circulație în perioada 1980 – 1989, reținându-se următoarele: Prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în perioada anterioară evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă circulație, dreptul la justiție, dreptul la gândire și informație și a solicitat să-i fie reparate daunele produse prin aceste încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 Euro.

Deși temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. (1) din Constituție – accesul la justiție – și art. 13 din C.E.D.O. – dreptul la un recurs efectiv – nu susține în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instanțe care să-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic arătat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanță, în virtutea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului instanța fiind aceea care trebuie să dea acțiunii calificarea juridică exactă și în funcție de aceasta să verifice condițiile de admisibilitate a cererii.

Cu privire la existența unei ingerințe în dreptul reclamantului la liberă circulație, la justiție, în dreptul la gândire și la informație instanța este competentă să se pronunțe atât în virtutea art. 21 alin. (1) din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, dar și în virtutea art. 1 și art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, precum și a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Chiar dacă ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată și nici la momentul soluționării cauzei în primă instanță, incidența acestuia în speța de față este evidentă în condițiile în care prin acesta se urmărește acordarea unor reparații persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor și convingerilor politice considerate o împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945. Instanța observă că deși prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârșite asupra cetățenilor români, respectiv condamnări penale și sancțiuni administrative ca dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

ea recunoaște totuși la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi și libertăți manifestate și sub alte forme [art. 4 alin. (2)], toate măsurile abuzive având scopul susținerii și consolidării regimului politic comunist. Instanța nu poate să nu remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost adoptată după Discursul Președintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de măsuri legislative menite să transforme condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă într-o realitate juridică cu efecte clare. Intenția Statului Român de a identifica abuzurile săvârșite în perioada regimului comunist în legătură cu drepturile fundamentale ale omului și victimele acestor abuzuri, în vederea adoptării unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat și prin înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prin H.G.

nr. 1724/2005, al cărui scop este, printre altele, și acela de a efectua demersurile legale pentru obținerea reparațiilor morale și materiale de către victimele regimului comunist și ale fostei Securități [art. 3 alin. (1) lit. i)]. Actele normative sus menționate, la care se adaugă și altele (ex. Decret-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; O.U.G.

nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității) afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale și că prin aceste acte se încearcă o reparație prin obținerea unor satisfacții morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului. Reclamantul afirmă prin cererea adresată instanței că a fost o victimă a regimului comunist din România, prin încălcarea libertății sale de circulație, a dreptului la justiție, a dreptului la gândire și la informație, susținând că potrivit documentelor obținute de C.N.A.S.

a fost ținut permanent sub observație de către organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis – trecerea frauduloasă a frontierei de stat; confecționarea de cartușe și arme artizanale; acțiuni de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensă adusă organelor de stat; mărturie mincinoasă. Instanța constată din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de C.N.S.A.S. că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitivă din România, reclamantul V.I.

și familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de miliție și de securitate, până în anul 1989, rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de urmărire evidențiind încercarea agenților de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre vecinii și prietenii săi și chiar în fața familiei sale, în scopul de a-l determina să renunțe la intenția dea părăsi țara și de a-i anihila orice intenție cu privire la mutarea domiciliului său în altă țară, intenție care era considerată defăimătoare la adresa regimului comunist din România pentru că prin manifestarea acestei intenții se nega, indirect, existența democrației și a bunăstării poporului, proclamate de partidul comunist și de organele statului.

Deși România ratificase din anul 1974 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care în art. 12 stipulează că „orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria sa țară” și promova la nivel declarativ drepturile și libertățile înscrise în Declarația universală a drepturilor omului care, prin art. 13, afirmă că „orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite să emigreze în Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie 1982, a fost ulterior respinsă.

Restricționarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliu în altă țară reclamantul are „o activitate ostilă, dușmănoasă” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a șaptea – reformat”. Înscrisurile prezentate de reclamant susțin astfel concluzia că în mod abuziv în perioada 1980 – 1989 reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la liberă circulație și dreptul de a-și lege domiciliul, care se regăsesc în prezent afirmate în art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța nu poate reține și încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecată, respectiv dreptul la justiție, dreptul la gândire și la informație pentru că din documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost împiedicat în vreun fel să obțină la acea dată recunoașterea dreptului său în justiție ori că a încercat să obțină informații care i-au fost refuzate. Decretul nr. 31/1954 și Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniară a prejudiciilor morale suferite. Reclamantul afirmă că pentru încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri de 500.000 Euro.

Instanța nu neagă faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încălcarea de către autoritățile comuniste a dreptului său de a-și stabili domiciliul în altă țară, dar nu poate să nu observe că reclamantul nu a adus nici dovada vătămărilor cauzate prin încălcarea acestui drept respectiv consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic, și implicațiile acestora în viața socială. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul cât și D.G.F.P. Tulcea. Astfel reclamantul V.I. a declarat în termen recursul, însă nu l-a motivat în termenul de recurs prevăzut de art. 301 și art. 303 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de fond a fost comunicată reclamantului la 20 noiembrie 2009 fila 25 dosarul instanței de apel, dată de la care curgea și termenul pentru motivarea recursului declarat la 25 noiembrie 2009. Depunerea motivelor de recurs se putea efectua până la 11 decembrie 2009. Or, reclamantul depune abia la 19 aprilie 2010, motivele de recurs, peste termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. raportat la art. 303 C. proc. civ. Nemotivarea recursului în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. atrage sancțiunea nulității deși potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., sens în care urmează a se constata nulitatea recursului reclamantului. În ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta vizează următoarele aspecte: Astfel recurentul a criticat hotărârea instanței de apel în temeiul art. 304 C. proc.

civ. pentru nelegalitate sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a legii, în condițiile în care nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi fost victima regimului comunist. Deoarece reclamantul nu a produs dovezi ale vătămărilor produse prin încălcarea drepturilor pretinse și nu există consecințe negative suferite de acesta pe plan psihic și mi-a fost alterată viața socială, recurentul solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelurilor și menținerii hotărârii instanței de fond. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Astfel față de obiectul dedus judecății, de conținutul actelor depuse la filele 10 – 14 dosarul instanței de apel, eliberate de C.N.S.A.S., instanța de apel a analizat starea de fapt rezultată din actele sus evocate, prin prisma dispozițiilor Decretului nr. 31/1954, a Legii nr. 221/2009 și art. 8 C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O. Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viața privată a unui individ, cât și folosirea lor și refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieții private, garantat de art. 8 alin. (1) din Convenție (hotărârile Rotaru contra României; - hotărârile Niemietz împotriva Germaniei 1992; - hotărârea Leander contra Suediei).

Astfel C.E.D.O. a statuat că art. 8 alin. (1) din Convenție, este aplicabil și atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret a unor date ce țin de viața privată, atunci când ele sunt în mod sistematic adunate și introduse în fișiere ținute de autoritățile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul unei persoane. Or, prin prisma celor expuse și a stării de fapt rezultată din actele de la filele 10 – 14 dosarul instanței de apel, și cele eliberate de C.N.S.A.S., instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, nefiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 219/C din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2010.