ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2691/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 655

din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea s-a respins ca nefondată cererea

reclamantului V.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de

500.000 Euro.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Temeiul juridic al acțiunii

reclamantului îl constituie dispozițiile art. 14 alin. (1) și (5) C. proc. civ.

Or, aspectele invocate de reclamant nu au legătură cu temeiul legal arătat și

nici cu dispozitivele art. 21 din Constituție, cum susține reclamantul.

Reclamantul nu a indicat

care este fapta ilicită și culpabilă a Statului, care îl îndreptățise să

solicite repararea și nici nu a făcut dovada existenței vreunei erori judiciare

săvârșite în procesele penale, care să îi dea dreptul la despăgubiri de ordin

moral.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul V.I. iar prin decizia civilă nr. 219 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța s-a admis apelul reclamantului și s-a schimbat în parte hotărârea

primei instanțe și s-a constatat că reclamantului V.I. i-a fost îngrădit

dreptul la liberă circulație în perioada 1980 – 1989, reținându-se următoarele:

Prin cererea formulată

reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în perioada anterioară

evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin

organele sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi fundamentale,

respectiv dreptul la liberă circulație, dreptul la justiție, dreptul la gândire

și informație și a solicitat să-i fie reparate daunele produse prin aceste

încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 Euro.

Deși temeiul juridic invocat

de reclamant, respectiv art. 21 alin. (1) din Constituție – accesul la justiție

– și art. 13 din C.E.D.O. – dreptul la un recurs efectiv – nu susține în fond

dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instanțe care

să-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic arătat de reclamant nu este

obligatoriu pentru instanță, în virtutea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. care

consacră principiul rolului activ al judecătorului instanța fiind aceea care

trebuie să dea acțiunii calificarea juridică exactă și în funcție de aceasta să

verifice condițiile de admisibilitate a cererii.

Cu privire la existența unei

ingerințe în dreptul reclamantului la liberă circulație, la justiție, în

dreptul la gândire și la informație instanța este competentă să se pronunțe

atât în virtutea art. 21 alin. (1) din Constituție și art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului, dar și în virtutea art. 1 și art. 54 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, precum și a

dispozițiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989.

Chiar dacă ultimul act

normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în

judecată și nici la momentul soluționării cauzei în primă instanță, incidența

acestuia în speța de față este evidentă în condițiile în care prin acesta se

urmărește acordarea unor reparații persoanelor care au suferit măsuri abuzive

pentru manifestarea opiniilor și convingerilor politice considerate o

împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.

Instanța observă că deși

prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârșite

asupra cetățenilor români, respectiv condamnări penale și sancțiuni

administrative ca dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea

în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea

recunoaște totuși la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor

drepturi și libertăți manifestate și sub alte forme [art. 4 alin. (2)], toate

măsurile abuzive având scopul susținerii și consolidării regimului politic

comunist.

Instanța nu poate să nu

remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost adoptată după Discursul

Președintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006,

în care se propuneau o serie de măsuri legislative menite să transforme

condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă într-o realitate juridică

cu efecte clare.

Intenția Statului Român de a

identifica abuzurile săvârșite în perioada regimului comunist în legătură cu

drepturile fundamentale ale omului și victimele acestor abuzuri, în vederea

adoptării unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat și prin

înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România,

prin H.G. nr. 1724/2005, al cărui scop este, printre altele, și acela de a

efectua demersurile legale pentru obținerea reparațiilor morale și materiale de

către victimele regimului comunist și ale fostei Securități [art. 3 alin. (1)

lit. i)].

Actele normative sus

menționate, la care se adaugă și altele (ex. Decret-lege nr. 118 din 30 martie

1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; O.U.G. nr. 24 din

5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității)

afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special

prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă

teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor

fundamentale și că prin aceste acte se încearcă o reparație prin obținerea unor

satisfacții morale ori materiale acordate celor care au fost victimele

comunismului.

Reclamantul afirmă prin

cererea adresată instanței că a fost o victimă a regimului comunist din

România, prin încălcarea libertății sale de circulație, a dreptului la

justiție, a dreptului la gândire și la informație, susținând că potrivit

documentelor obținute de C.N.A.S. a fost ținut permanent sub observație de

către organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a

comis – trecerea frauduloasă a frontierei de stat; confecționarea de cartușe și

arme artizanale; acțiuni de atentat care pun în pericol securitatea statului;

ofensă adusă organelor de stat; mărturie mincinoasă.

Instanța constată din

probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de

C.N.S.A.S. că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitivă

din România, reclamantul V.I. și familia acestuia s-au aflat permanent sub

supravegherea organelor de miliție și de securitate, până în anul 1989,

rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de urmărire evidențiind

încercarea agenților de securitate de intimidare a reclamantului, de

compromitere a sa printre vecinii și prietenii săi și chiar în fața familiei

sale, în scopul de a-l determina să renunțe la intenția dea părăsi țara și de

a-i anihila orice intenție cu privire la mutarea domiciliului său în altă țară,

intenție care era considerată defăimătoare la adresa regimului comunist din

România pentru că prin manifestarea acestei intenții se nega, indirect,

existența democrației și a bunăstării poporului, proclamate de partidul

comunist și de organele statului.

Deși România ratificase din

anul 1974 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice,

care în art. 12 stipulează că „orice persoană este liberă să părăsească orice

țară, inclusiv propria sa țară” și promova la nivel declarativ drepturile și

libertățile înscrise în Declarația universală a drepturilor omului care, prin

art. 13, afirmă că „orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv

a sa, și de a reveni în țara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se

permite să emigreze în Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie 1982, a fost ulterior respinsă.

Restricționarea dreptului

reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară

pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea ori

moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora, ci pentru că s-a

considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliu în altă țară

reclamantul are „o activitate ostilă, dușmănoasă” regimului politic de la acea

vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a șaptea –

reformat”.

Înscrisurile prezentate de

reclamant susțin astfel concluzia că în mod abuziv în perioada 1980 – 1989

reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la liberă

circulație și dreptul de a-și lege domiciliul, care se regăsesc în prezent

afirmate în art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța nu poate reține și

încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecată,

respectiv dreptul la justiție, dreptul la gândire și la informație pentru că

din documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost împiedicat

în vreun fel să obțină la acea dată recunoașterea dreptului său în justiție ori

că a încercat să obțină informații care i-au fost refuzate.

Decretul nr. 31/1954 și

Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniară a prejudiciilor morale suferite.

Reclamantul afirmă că pentru

încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri de 500.000 Euro.

Instanța nu neagă faptul că

reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încălcarea de către autoritățile

comuniste a dreptului său de a-și stabili domiciliul în altă țară, dar nu poate

să nu observe că reclamantul nu a adus nici dovada vătămărilor cauzate prin

încălcarea acestui drept respectiv consecințele negative suferite de reclamant

pe plan psihic, și implicațiile acestora în viața socială.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs atât reclamantul cât și D.G.F.P. Tulcea.

Astfel reclamantul V.I. a

declarat în termen recursul, însă nu l-a motivat în termenul de recurs prevăzut

de art. 301 și art. 303 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de fond

a fost comunicată reclamantului la 20 noiembrie 2009 fila 25 dosarul instanței

de apel, dată de la care curgea și termenul pentru motivarea recursului

declarat la 25 noiembrie 2009.

Depunerea motivelor de

recurs se putea efectua până la 11 decembrie 2009.

Or, reclamantul depune abia

la 19 aprilie 2010, motivele de recurs, peste termenul legal prevăzut de art.

301 C. proc. civ. raportat la art. 303 C. proc. civ.

Nemotivarea recursului în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. atrage sancțiunea nulității deși

potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., sens în care urmează a se constata

nulitatea recursului reclamantului.

În ce privește recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta

vizează următoarele aspecte:

Astfel recurentul a criticat

hotărârea instanței de apel în temeiul art. 304 C. proc. civ. pentru

nelegalitate sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a legii, în

condițiile în care nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi fost

victima regimului comunist.

Deoarece reclamantul nu a

produs dovezi ale vătămărilor produse prin încălcarea drepturilor pretinse și

nu există consecințe negative suferite de acesta pe plan psihic și mi-a fost

alterată viața socială, recurentul solicită admiterea recursului și modificarea

hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelurilor și menținerii

hotărârii instanței de fond.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs formulate de recurentul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Astfel față de obiectul

dedus judecății, de conținutul actelor depuse la filele 10 – 14 dosarul

instanței de apel, eliberate de C.N.S.A.S., instanța de apel a analizat starea

de fapt rezultată din actele sus evocate, prin prisma dispozițiilor Decretului

nr. 31/1954, a Legii nr. 221/2009 și art. 8 C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că atât înregistrarea de către o autoritate

publică a unor date privind viața privată a unui individ, cât și folosirea lor

și refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate, constituie o

încălcare a dreptului la respectarea vieții private, garantat de art. 8 alin. (1)

din Convenție (hotărârile Rotaru contra României; - hotărârile Niemietz

împotriva Germaniei 1992; - hotărârea Leander contra Suediei).

Astfel C.E.D.O. a statuat că

art. 8 alin. (1) din Convenție, este aplicabil și atunci când este vorba despre

stocarea într-un registru secret a unor date ce țin de viața privată, atunci

când ele sunt în mod sistematic adunate și introduse în fișiere ținute de

autoritățile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul unei

persoane.

Or, prin prisma celor expuse

și a stării de fapt rezultată din actele de la filele 10 – 14 dosarul instanței

de apel, și cele eliberate de C.N.S.A.S., instanța de apel a făcut o legală

interpretare și aplicare a legii, nefiind astfel prezent motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 219/C din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2010.