ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1132/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la 12 februarie 2007, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale, în cuantum de 2000000 lei și morale, în cuantum de 1500000 lei, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a activității conjugate a organismelor statului, în sensul cercetării și inculpării sale de inspectori ai D.G.F.P. Dâmbovița și SC C. SA Dâmbovița și, ca urmare, a grevării sale de libertate prin măsura reținerii dispusă de Poliția Târgoviște și propunerea de arestare preventivă și luarea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor SC V. SRL, al cărui unic asociat și administrator este reclamantul.

Reclamantul a arătat, în motivarea acțiunii că, în urma verificărilor făcute de organele fiscale la SC V. SRL, SC G.M. și SC G.V., unde are calitatea de asociat unic și administrator, control finalizat prin procesele verbale nr. 1137, 1188 și 1189 din 31 mai 2001 și referatului nr. 642 din 27 martie 2001, s-a stabilit că a întocmit facturi fictive pe care le-a înregistrat în contabilitate, în scopul obținerii unor sume considerabile de la bugetul statului. În urma sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște s-a început urmărirea penală pentru infracțiunile de evaziune fiscală (art. 13 din Legea nr. 87/1994), fals intelectual (art. 40 din Legea 87/1991 cu referire la art. 289 C. pen.) și fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.), iar în baza ordonanței nr. 105436 din 20 martie 2003, emisă de Poliția Târgoviște a fost reținut 24 de ore, cu propunerea de arestare preventivă, înlocuită cu măsura interzicerii de a părăsi localitatea.

Reclamantul a precizat că, prin sentința penală nr. 489 din 26 aprilie 2004, Judecătoria Târgoviște l-a condamnat la pedeapsa închisorii pentru infracțiunile menționate, sentința fiind menținută prin decizia penală nr. 55 din 28 ianuarie 2005 a Tribunalului Dâmbovița. Ambele hotărâri au fost desființate prin decizia penală nr. 468 din 13 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești, cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond. După rejudecare, prin sentința penală nr. 1379 din 26 septembrie 2006 a Judecătoriei Târgoviște a fost din nou condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, această hotărâre cât și decizia penală nr. 35 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Dâmbovița fiind casate prin decizia penală nr. 548 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, atât pe latura civilă cât și pe latura penală, reclamantul fiind achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. Reclamantul a mai arătat că, în cursul lunii mai 2004, reprezentanții D.G.F.P. au introdus, cu rea credință, acțiune în vederea declanșării falimentului SC V. SRL, în final, urmare a expertizelor contabile, Curtea de Apel Ploiești reținând că activele și creanțele acestei societăți depășeau cu mult datoriile. Reclamantul a susținut că introducerea în faliment a SC V. a determinat plata, de către această societate, a unor cheltuieli de peste un miliard lei și de către el a peste 200 miliarde lei, sume a căror recuperare a solicitat de la Statul Român. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, reclamantul a arătat că acesta este justificat de faptul că erorile judiciare i-au afectat relațiile sociale, domeniul afectiv și viața personală, aducând atingere demnității, onoarei, prestigiului, sănătății și libertății sale.

Prin sentința civilă nr. 4477 din 19 februarie 2009, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului suma de 100.000 lei daune morale și 4160 daune materiale. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în mod nelegal, reclamantul a fost privat de libertate 24 ore prin Ordonanța nr. 105436 din 20 martie 3003, nelegalitatea acestei măsuri fiind constatată prin decizia penală nr. 548 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, prin care acesta a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile pentru care fusese trimis în judecată, constatându-se că faptele nu există.

Cu privire la prejudiciul moral s-a reținut că suma de 100.000 lei este suficientă pentru acoperirea acestuia având în vedere criteriile referitoare la consecințele suferite pe plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale, lipsirea ilegală de libertate timp de 24 ore, refuzul eliberării pașaportului pe o perioadă de câte 7 zile, începând cu data de 16 septembrie 2003 și, respectiv, 22 aprilie 2004 și menținerea măsurii de a nu părăsi localitatea. Cu privire la prejudiciul material s-a reținut că acesta a fost dovedit numai în limita sumei de 4160 lei, reclamantul neprobând împrejurarea că declanșarea falimentului acestuia o consecință directă a reținerii sale și a desfășurării procesului penal finalizat cu achitarea sa.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul, pârâtul cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. În apelul său, reclamantul a criticat sentința sub aspectul cuantumului daunelor materiale și morale, susținând că prejudiciul moral este deosebit de complex în raport de suferința psihică la care a fost supus o perioadă de 6 ani, iar expertiza contabilă întocmită în dosarul de faliment al SC V. a concluzionat că datoriile acestei societăți sunt cele reținute prin rechizitoriu. La rândul lor, pârâtul și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița au susținut că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 130 din 22 iunie 2009, a admis apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Dâmbovița și a schimbat în parte sentința anulată în sensul reducerii cuantumului daunelor morale la 30.000 lei. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței și s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. Prin considerentele deciziei menționate, instanța de apel a apreciat, raportat la dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., că nu se impune completarea probatoriului administrat de prima instanță, respingând cererea reclamantului în acest sens. Referitor la apelul reclamantului sub aspectul daunelor materiale s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. civ., care circumscriu despăgubirile la prejudiciul cauzat prin eroarea judiciară, în speță, factorul prejudiciabil fiind determinat de reținerea și aplicarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, și nu și de declanșarea falimentului societății la care reclamantul era asociat.

Referitor la daunele morale, s-a considerat, în analiza apelurilor tuturor părților, că suma de 30.000 lei este suficientă pentru repararea prejudiciului moral, raportat la durata reținerii și a restrângerii de libertate a reclamantului, deoarece ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal reprezentând o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ținut răspunzător. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs , în termenul legal, reclamantul V.G. și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița. Prin motivele sale de recurs, depuse odată cu declarația de recurs și ulterior, la 14 iulie 2009, printr-un memoriu separat, ambele în termenul legal, recurentul reclamant a criticat decizia ca nelegală, atât în ceea ce privește daunele materiale, cât și cele morale.

Recurentul reclamant a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, a art. 504 C. proc. pen. și art. 6.1. din Normele Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor. De asemenea, s-a criticat decizia pentru încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde argumentele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței, precum și cele pentru care a fost înlăturată cererea privind administrarea probei cu expertiză. Prin motivele sale de recurs, pârâtul a criticat decizia ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în stabilirea căruia s-a susținut că nu s-a ținut seama și de un al doilea criteriu – respectiv cel al echității. Recurentul pârât a arătat că gravitatea prejudiciului este determinată de importanța acestuia sub aspectul importanței valorii bazate pentru persoana vătămată și a invocat practica CEDO care cunoaște și alte forme de satisfacție. Examinând recursurile părților raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește recursul reclamantului, curtea va reține că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., solicitând că, în speță, factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive și interzicerii dreptului acestuia de a părăsi localitatea de domiciliu, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal, finalizată cu propunerea unei hotărâri de achitare, reprezintă o cauză licită, motiv pentru care statul nu poate fi obligat să răspundă pentru eventualele consecințe, pe plan moral, fizic și psihic, pe care procesual le-ar fi putut avea asupra procesului în cauză. S-a apreciat corect că despăgubirile morale și materiale se circumscriu duratei grevării de libertate și restrângerii de libertate, suportate de reclamant, neputând conduce, prin cuantumul lor, la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.

În ceea ce privește daunele materiale, Curtea va reține că declanșarea procedurii falimentului SC V. SRL, al cărei asociat era reclamantul nu a avut loc în perioada reținerii sau restrângerii de libertate, nefiind consecința directă a măsurilor luate de poliție sau parchet împotriva reclamantului, astfel că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre eventualele prejudicii suferite prin declanșarea falimentului și măsurile penale menționate. Critica reclamantului recurent referitoare la încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată, decizia recurată, cuprinzând argumente pentru care s-au respins criticile formulate prin motivele de apel, cât și probele solicitate.

Argumentele instanței de apel s-au raportat atât la susținerile și apărările făcute de părți, cât și la dispozițiile legale aplicabile în cauză, astfel că nu se poate susține că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 6 paragraf 1 din CEDO, cu atât mai mult cu cât prima instanță a cărei hotărâre a fost returnată de instanța de apel ajunse la o soluție diferită, cenzurată cu argumente legale, de instanța de apel. Celelalte motive de recurs depuse de recurent prin memoriul înregistrat odată cu declarația de recurs, semnate de reclamant personal, nu vor fi analizate întrucât reprezintă simple nemulțumiri legate de modul de apreciere a probelor, ce nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ceea ce privește recursul pârâtului Curtea va reține că, în stabilirea unui cuantum mai mic al daunelor morale acordate, ca efect al schimbării în parte a soluției primei instanțe, a respectat toate criteriile stabilite în literatura de specialitate și practica judiciară, potrivit cărora despăgubirile trebuie să asigure o reparație morală și să se circumscrie prejudiciului cauzat prin eroarea judiciară. Cuantumul stabilit de instanța de apel a avut în vedere consecințele suferite de reclamant pe perioada reținerii și restrângerii libertății sale, pe plan psihic și profesional, atingerea gravă adusă demnității și onoarei sale, sentimentului de frustrare ce i-a fost creat și, nu în ultimul rând, privațiunile de ordin fizic.

În aprecierea nivelului acestor daune, Curtea apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral nu a încălcat principiul echității, întrucât prin acordarea lor nu se poate susține că s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a reclamantului. Deși practica CEDO recunoaște și posibilitatea acordării altor forme de satisfacții pentru acoperirea unui prejudiciu moral, soluția instanței de apel este legală raportat la obiectul acțiunii și respectiv principiul disponibilității ce guvernează procesul. Se va reține că instanțele nu puteau depăși limitele învestirii, analizând prejudiciul moral sub aspectul altor modalități de reparație decât cele solicitate în concret. Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), C. proc.

civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul V.G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei nr. 130 din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.