ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1132/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Dâmbovița la 12 februarie 2007, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Dâmbovița, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale, în

cuantum de 2000000 lei și morale, în cuantum de 1500000 lei, pentru prejudiciul

ce i-a fost cauzat ca urmare a activității conjugate a organismelor statului,

în sensul cercetării și inculpării sale de inspectori ai D.G.F.P. Dâmbovița și SC

C. SA Dâmbovița și, ca urmare, a grevării sale de libertate prin măsura

reținerii dispusă de Poliția Târgoviște și propunerea de arestare preventivă și

luarea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor SC V. SRL, al cărui

unic asociat și administrator este reclamantul.

Reclamantul a arătat, în motivarea

acțiunii că, în urma verificărilor făcute de organele fiscale la SC V. SRL, SC

G.M. și SC G.V., unde are calitatea de asociat unic și administrator, control

finalizat prin procesele verbale nr. 1137, 1188 și 1189 din 31 mai 2001 și

referatului nr. 642 din 27 martie 2001, s-a stabilit că a întocmit facturi

fictive pe care le-a înregistrat în contabilitate, în scopul obținerii unor

sume considerabile de la bugetul statului.

În urma sesizării Parchetului de pe lângă

Judecătoria Târgoviște s-a început urmărirea penală pentru infracțiunile de

evaziune fiscală (art. 13 din Legea nr. 87/1994), fals intelectual (art. 40 din

Legea 87/1991 cu referire la art. 289 C. pen.) și fals în înscrisuri sub

semnătură privată (art. 290 C. pen.), iar în baza ordonanței nr. 105436 din 20

martie 2003, emisă de Poliția Târgoviște a fost reținut 24 de ore, cu

propunerea de arestare preventivă, înlocuită cu măsura interzicerii de a părăsi

localitatea.

Reclamantul a precizat că, prin sentința

penală nr. 489 din 26 aprilie 2004, Judecătoria Târgoviște l-a condamnat la

pedeapsa închisorii pentru infracțiunile menționate, sentința fiind menținută

prin decizia penală nr. 55 din 28 ianuarie 2005 a Tribunalului Dâmbovița.

Ambele hotărâri au fost desființate prin

decizia penală nr. 468 din 13 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești, cu trimitere

spre rejudecare la instanța de fond.

După rejudecare, prin sentința penală nr.

1379 din 26 septembrie 2006 a Judecătoriei Târgoviște a fost din nou condamnat

la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, această hotărâre cât și decizia

penală nr. 35 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Dâmbovița fiind casate prin

decizia penală nr. 548 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, atât pe

latura civilă cât și pe latura penală, reclamantul fiind achitat în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Reclamantul a mai arătat că, în cursul

lunii mai 2004, reprezentanții D.G.F.P. au introdus, cu rea credință, acțiune

în vederea declanșării falimentului SC V. SRL, în final, urmare a expertizelor

contabile, Curtea de Apel Ploiești reținând că activele și creanțele acestei

societăți depășeau cu mult datoriile.

Reclamantul a susținut că introducerea în

faliment a SC V. a determinat plata, de către această societate, a unor

cheltuieli de peste un miliard lei și de către el a peste 200 miliarde lei,

sume a căror recuperare a solicitat de la Statul Român.

În ceea ce privește prejudiciul moral

suferit, reclamantul a arătat că acesta este justificat de faptul că erorile

judiciare i-au afectat relațiile sociale, domeniul afectiv și viața personală,

aducând atingere demnității, onoarei, prestigiului, sănătății și libertății

sale.

Prin sentința civilă nr. 4477 din 19

februarie 2009, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea și a obligat

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului

suma de 100.000 lei daune morale și 4160 daune materiale.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut că, în mod nelegal, reclamantul a fost privat de libertate

24 ore prin Ordonanța nr. 105436 din 20 martie 3003, nelegalitatea acestei

măsuri fiind constatată prin decizia penală nr. 548 din 21 iunie 2007 a Curții

de Apel Ploiești, prin care acesta a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile pentru care

fusese trimis în judecată, constatându-se că faptele nu există.

Cu privire la prejudiciul moral s-a

reținut că suma de 100.000 lei este suficientă pentru acoperirea acestuia având

în vedere criteriile referitoare la consecințele suferite pe plan fizic și

psihic, expunerea la disprețul public în calitate de inculpat, atingerea gravă

adusă onoarei și demnității sale, lipsirea ilegală de libertate timp de 24 ore,

refuzul eliberării pașaportului pe o perioadă de câte 7 zile, începând cu data

de 16 septembrie 2003 și, respectiv, 22 aprilie 2004 și menținerea măsurii de a

nu părăsi localitatea.

Cu privire la prejudiciul material s-a

reținut că acesta a fost dovedit numai în limita sumei de 4160 lei, reclamantul

neprobând împrejurarea că declanșarea falimentului acestuia o consecință

directă a reținerii sale și a desfășurării procesului penal finalizat cu

achitarea sa.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantul, pârâtul cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

În apelul său, reclamantul a criticat

sentința sub aspectul cuantumului daunelor materiale și morale, susținând că

prejudiciul moral este deosebit de complex în raport de suferința psihică la

care a fost supus o perioadă de 6 ani, iar expertiza contabilă întocmită în

dosarul de faliment al SC V. a concluzionat că datoriile acestei societăți sunt

cele reținute prin rechizitoriu.

La rândul lor, pârâtul și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița au susținut că suma acordată cu titlu de daune

morale este exagerată.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 130 din 22 iunie 2009, a

admis apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița și a schimbat în parte sentința anulată în

sensul reducerii cuantumului daunelor morale la 30.000 lei.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței și s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Prin considerentele deciziei menționate,

instanța de apel a apreciat, raportat la dispozițiile art. 295 alin. (2) C.

proc. civ., că nu se impune completarea probatoriului administrat de prima

instanță, respingând cererea reclamantului în acest sens.

Referitor la apelul reclamantului sub

aspectul daunelor materiale s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 504

C. proc. civ., care circumscriu despăgubirile la prejudiciul cauzat prin

eroarea judiciară, în speță, factorul prejudiciabil fiind determinat de

reținerea și aplicarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, și nu și de

declanșarea falimentului societății la care reclamantul era asociat.

Referitor la daunele morale, s-a

considerat, în analiza apelurilor tuturor părților, că suma de 30.000 lei este

suficientă pentru repararea prejudiciului moral, raportat la durata reținerii

și a restrângerii de libertate a reclamantului, deoarece ulterior punerii în

libertate, derularea procesului penal reprezentând o cauză licită, pentru care

statul nu poate fi ținut răspunzător.

Împotriva deciziei menționate au declarat

recurs , în termenul legal, reclamantul V.G. și Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Dâmbovița.

Prin motivele sale de recurs, depuse

odată cu declarația de recurs și ulterior, la 14 iulie 2009, printr-un memoriu

separat, ambele în termenul legal, recurentul reclamant a criticat decizia ca

nelegală, atât în ceea ce privește daunele materiale, cât și cele morale.

Recurentul reclamant a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a

fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 52 alin. (3)

din Constituția României, a art. 504 C. proc. pen. și art. 6.1. din Normele

Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în

ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor.

De asemenea, s-a criticat decizia pentru

încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde

argumentele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței, precum

și cele pentru care a fost înlăturată cererea privind administrarea probei cu

expertiză.

Prin motivele sale de recurs, pârâtul a

criticat decizia ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în stabilirea căruia

s-a susținut că nu s-a ținut seama și de un al doilea criteriu – respectiv cel

al echității.

Recurentul pârât a arătat că gravitatea

prejudiciului este determinată de importanța acestuia sub aspectul importanței

valorii bazate pentru persoana vătămată și a invocat practica CEDO care

cunoaște și alte forme de satisfacție.

Examinând recursurile părților raportat

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acestea sunt nefondate

pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește recursul

reclamantului, curtea va reține că instanța de apel a aplicat corect

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., solicitând că, în speță, factorul

prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive și interzicerii

dreptului acestuia de a părăsi localitatea de domiciliu, deoarece, ulterior

punerii în libertate, derularea procesului penal, finalizată cu propunerea unei

hotărâri de achitare, reprezintă o cauză licită, motiv pentru care statul nu

poate fi obligat să răspundă pentru eventualele consecințe, pe plan moral,

fizic și psihic, pe care procesual le-ar fi putut avea asupra procesului în

cauză.

S-a apreciat corect că despăgubirile

morale și materiale se circumscriu duratei grevării de libertate și

restrângerii de libertate, suportate de reclamant, neputând conduce, prin

cuantumul lor, la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.

În ceea ce privește daunele materiale,

Curtea va reține că declanșarea procedurii falimentului SC V. SRL, al cărei

asociat era reclamantul nu a avut loc în perioada reținerii sau restrângerii de

libertate, nefiind consecința directă a măsurilor luate de poliție sau parchet

împotriva reclamantului, astfel că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate

dintre eventualele prejudicii suferite prin declanșarea falimentului și

măsurile penale menționate.

Critica reclamantului recurent

referitoare la încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ. este, de asemenea,

nefondată, decizia recurată, cuprinzând argumente pentru care s-au respins

criticile formulate prin motivele de apel, cât și probele solicitate.

Argumentele instanței de apel s-au

raportat atât la susținerile și apărările făcute de părți, cât și la

dispozițiile legale aplicabile în cauză, astfel că nu se poate susține că s-ar

fi încălcat dispozițiile art. 6 paragraf 1 din CEDO, cu atât mai mult cu cât

prima instanță a cărei hotărâre a fost returnată de instanța de apel ajunse la

o soluție diferită, cenzurată cu argumente legale, de instanța de apel.

Celelalte motive de recurs depuse de

recurent prin memoriul înregistrat odată cu declarația de recurs, semnate de

reclamant personal, nu vor fi analizate întrucât reprezintă simple nemulțumiri

legate de modul de apreciere a probelor, ce nu se circumscriu motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul pârâtului

Curtea va reține că, în stabilirea unui cuantum mai mic al daunelor morale

acordate, ca efect al schimbării în parte a soluției primei instanțe, a

respectat toate criteriile stabilite în literatura de specialitate și practica

judiciară, potrivit cărora despăgubirile trebuie să asigure o reparație morală

și să se circumscrie prejudiciului cauzat prin eroarea judiciară.

Cuantumul stabilit de instanța de apel a

avut în vedere consecințele suferite de reclamant pe perioada reținerii și

restrângerii libertății sale, pe plan psihic și profesional, atingerea gravă

adusă demnității și onoarei sale, sentimentului de frustrare ce i-a fost creat

și, nu în ultimul rând, privațiunile de ordin fizic.

În aprecierea nivelului acestor daune,

Curtea apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral nu a încălcat

principiul echității, întrucât prin acordarea lor nu se poate susține că s-ar

ajunge la o îmbogățire fără just temei a reclamantului.

Deși practica CEDO recunoaște și

posibilitatea acordării altor forme de satisfacții pentru acoperirea unui

prejudiciu moral, soluția instanței de apel este legală raportat la obiectul

acțiunii și respectiv principiul disponibilității ce guvernează procesul.

Se va reține că instanțele nu puteau

depăși limitele învestirii, analizând prejudiciul moral sub aspectul altor

modalități de reparație decât cele solicitate în concret.

Pentru toate aceste considerente, Curtea,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), C. proc. civ., va respinge ambele

recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul V.G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei nr. 130 din 22

iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

februarie 2010.