ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7736/2011

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 02

martie 2010, pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul C.D. a chemat în

judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

acestuia la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale și 50.000

euro cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a

strămutării sale, împreună cu părinții și bunicii, din localitatea G., în

localitatea E., județul Călărași.

Prin Sentința civilă

nr. 345 din 28 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul la plata sumei de

20.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale. Prin

aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale.

Instanța a apreciat

că reclamatul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de întreaga familie în urma dislocării, în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A fost înlăturată

apărarea pârâtului, care a susținut că au dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral doar cei care au fost condamnați prin hotărâre penală. Prima

instanță a apreciat că exprimarea folosită de legiuitor în textul legal

menționat se referă în mod generic la ambele categorii care au avut de suferit

în urma luării măsurilor abuzive.

Apreciind în raport

de criteriile de stabilire a daunelor morale identificate în jurisprudență,

prima instanță a considerat că suma solicitată de reclamant este exagerată și a

apreciat că echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro este suficient pentru

acoperirea consecințelor negative pe care le-a produs măsura abuzivă a

dislocării.

Cât privește cel

de-al doilea capăt de cerere, privind despăgubirile materiale, instanța a

constatat că singura probă depusă în dovedirea acestuia este adresa de la

Arhivele Naționale din care reiese că reclamantul C.N.D. a posedat, la

dislocare, o casă care i-a fost restituită, pentru celelalte bunuri pretins

confiscate neexistând nicio dovada a existenței sau preluării de către stat,

motiv pentru care această cerere a fost respinsă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie. În motivarea apelului s-a arătat că daunele morale acordate de

către instanța de fond sunt neîntemeiate și nedovedite. Reclamantul nu a făcut

dovada prejudiciului moral suferit, având în vedere criterii precum:

consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic,

profesional, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională

și socială. În subsidiar, s-a arătat că daunele morale pretinse sunt exagerate

față de situația de fapt în speță. Pârâtul a imputat instanței de fond și

faptul că nu a cerut reclamantului să facă dovada calității procesuale active

unice, pentru a se evita situația promovării mai multor acțiuni de acest fel.

Prin Decizia nr. 341

din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, s-a respins apelul ca nefondat.

În ceea ce privește

cuantumului despăgubirilor și dovedirea acestora, instanța de apel a reținut

că, prin măsura administrativă a strămutării dispusă împotriva reclamantului și

familiei acestuia, s-au lezat valori esențiale ale personalității umane, precum

dreptul la liberă circulație, la domiciliu, la sănătate, la învățătură și dreptul

la muncă liberă.

În raport de

criteriile de cuantificare a daunelor pentru prejudiciul moral, dezvoltate în

practica jurisdicțională internă, precum și a celor stabilite în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de control judiciar a apreciat

ca fiind justificată suma de 20.000 euro, în echivalent în lei, reclamantul

nefiind nevoit să facă dovada concretă a despăgubirilor și, implicit, a

prejudiciului suferit, așa după cum se susține în apel.

S-a mai reținut, în

motivarea deciziei, raportat la critica privind dovada calității procesuale

active unice, faptul că despăgubirile se solicită personal de către cel care a

fost victima abuzurilor regimului comunist.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, invocând motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

Pârâtul a solicitat

în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece judecata în fond și în

apel s-a făcut fără participarea procurorului, cu încălcarea art. 4 alin. (5)

din Legea nr. 221/2009.

Același apelant a

invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 prin Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale.

Decizia instanței de

apel a fost criticată de același recurent sub aspectul întinderii daunelor

morale acordate reclamantului, recurentul susținând că o aplicare corectă a

criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică

decât cea stabilită de prima instanță.

S-a mai imputat

instanței de apel că nu a motivat înlăturarea criticii privind dovada

unicității cererii și nici nu a dat dovadă de rol activ pentru evitarea

situației în care s-ar formula mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea

aceluiași drept.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se pot încadra în

prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Critica recurentului

pârât, în cadrul căreia se invocă nulitatea hotărârii datorată încălcării unei

norme de ordine publică privind participarea la judecată a procurorului, este

neîntemeiată, deoarece dispoziția legală invocată de recurent, respectiv art. 4

alin. (5) din Legea nr. 221/2009, este aplicabilă exclusiv în cadrul cererilor

având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării suferite pentru

alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), sau în cadrul cererilor

privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, altele

decât cele de la art. 3.

În speță, reclamantul

a solicitat acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a strămutării în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, această măsură

administrativă fiind recunoscută de drept ca având caracter politic, potrivit

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Întrucât instanța nu

a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului politic al măsurii

administrative (o asemenea cerere fiind lipsită de interes față de prevederile

art. 3 lit. e)), participarea procurorului nu era obligatorie, astfel încât

motivul de nulitate a hotărârii invocat de recurent nu este fondat.

Subsecvent motivului

de recurs privind nulitatea hotărârii, examinat anterior, se impune analiza

motivului invocat de același recurent, referitor la "dovada unicității

cererii". Din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă că recurentul

critică lipsa de rol activ a instanțelor, care nu au verificat dacă reclamantul

este unicul moștenitor al părinților și, respectiv, al bunicilor săi, deoarece

există posibilitatea ca, de pe urma acestora, să existe și alți moștenitori

care au solicitat sau ar putea solicita daune morale.

Nici această critică

nu poate fi primită, deoarece același aspect a fost invocat ca motiv de apel,

ceea ce presupunea administrarea de către apelant a probelor relevante în

dovedirea existenței eventualelor litigii având ca obiect acordarea de daune

morale altor moștenitori ai acelorași autori. Împrejurarea că reclamantul nu

este unicul moștenitor al autorilor săi nu este relevantă în soluționarea

litigiului, ci dovada existenței unor cereri de despăgubiri formulate de alți

moștenitori ar fi fost de natură să pună în discuție necesitatea

recuantificării sumei acordate reclamantului în prezenta cauză.

Referitor la lipsa de

temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile legale

menționate mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în

care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, decizie publicată

în M. Of., nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, se pronunțase în apel decizia atacată, cauza fiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii. Decizia definitivă a

instanței de apel constituie un "bun" susceptibil de protecția art. 1

din Protocolul 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar

eventuala respingere a acțiunii, prin reținerea direct în recurs a lipsei

temeiului de drept, ca efect al declarării neconstituționalității, ar constitui

o ingerință nejustificată în dreptul reclamantului de a beneficia de protecția

acestui bun.

În privința

cuantumului despăgubirilor morale, critica este de asemenea, neîntemeiată. Prin

sentința instanței de fond, menținută în apel s-a stabilit, pentru prejudiciul

moral suferit de reclamant și familia sa, cauzat de strămutarea în Bărăgan

pentru o perioadă de 4 ani și 7 luni, o reparație în sumă totală de 20.000 euro,

sumă care nu este exagerată și nu se îndepărtează de criteriile echității și

rezonabilității, așa cum se susține în motivarea recursului declarat de pârât.

Dimpotrivă, aprecierea în echitate făcută, în absența unor criterii ferme de

cuantificare, păstrează raportul de proporționalitate între interesul

particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură morală pentru

atingerea adusă unor valori, de asemenea, nepatrimoniale, în strânsă legătură

cu atributele personalității umane.

În consecință, se constată

nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de

recurent în partea introductivă a cererii de recurs, se constată că acest text

legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu

reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi

schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte,

arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute

la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici

privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat.

În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura

decizia instanței de apel din această perspectivă.

Având în vedere

argumentele expuse și față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Mehedinți împotriva

Deciziei nr. 341 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.