ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7736/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 02 martie 2010, pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale și 50.000 euro cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a strămutării sale, împreună cu părinții și bunicii, din localitatea G., în localitatea E., județul Călărași. Prin Sentința civilă nr. 345 din 28 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale. Instanța a apreciat că reclamatul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de întreaga familie în urma dislocării, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. A fost înlăturată apărarea pârâtului, care a susținut că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost condamnați prin hotărâre penală. Prima instanță a apreciat că exprimarea folosită de legiuitor în textul legal menționat se referă în mod generic la ambele categorii care au avut de suferit în urma luării măsurilor abuzive.

Apreciind în raport de criteriile de stabilire a daunelor morale identificate în jurisprudență, prima instanță a considerat că suma solicitată de reclamant este exagerată și a apreciat că echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro este suficient pentru acoperirea consecințelor negative pe care le-a produs măsura abuzivă a dislocării. Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere, privind despăgubirile materiale, instanța a constatat că singura probă depusă în dovedirea acestuia este adresa de la Arhivele Naționale din care reiese că reclamantul C.N.D. a posedat, la dislocare, o casă care i-a fost restituită, pentru celelalte bunuri pretins confiscate neexistând nicio dovada a existenței sau preluării de către stat, motiv pentru care această cerere a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului s-a arătat că daunele morale acordate de către instanța de fond sunt neîntemeiate și nedovedite. Reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, având în vedere criterii precum: consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În subsidiar, s-a arătat că daunele morale pretinse sunt exagerate față de situația de fapt în speță. Pârâtul a imputat instanței de fond și faptul că nu a cerut reclamantului să facă dovada calității procesuale active unice, pentru a se evita situația promovării mai multor acțiuni de acest fel.

Prin Decizia nr. 341 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul ca nefondat. În ceea ce privește cuantumului despăgubirilor și dovedirea acestora, instanța de apel a reținut că, prin măsura administrativă a strămutării dispusă împotriva reclamantului și familiei acestuia, s-au lezat valori esențiale ale personalității umane, precum dreptul la liberă circulație, la domiciliu, la sănătate, la învățătură și dreptul la muncă liberă. În raport de criteriile de cuantificare a daunelor pentru prejudiciul moral, dezvoltate în practica jurisdicțională internă, precum și a celor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind justificată suma de 20.000 euro, în echivalent în lei, reclamantul nefiind nevoit să facă dovada concretă a despăgubirilor și, implicit, a prejudiciului suferit, așa după cum se susține în apel.

S-a mai reținut, în motivarea deciziei, raportat la critica privind dovada calității procesuale active unice, faptul că despăgubirile se solicită personal de către cel care a fost victima abuzurilor regimului comunist. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. Pârâtul a solicitat în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece judecata în fond și în apel s-a făcut fără participarea procurorului, cu încălcarea art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Același apelant a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale. Decizia instanței de apel a fost criticată de același recurent sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, recurentul susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de prima instanță. S-a mai imputat instanței de apel că nu a motivat înlăturarea criticii privind dovada unicității cererii și nici nu a dat dovadă de rol activ pentru evitarea situației în care s-ar formula mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentului pârât, în cadrul căreia se invocă nulitatea hotărârii datorată încălcării unei norme de ordine publică privind participarea la judecată a procurorului, este neîntemeiată, deoarece dispoziția legală invocată de recurent, respectiv art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, este aplicabilă exclusiv în cadrul cererilor având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării suferite pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), sau în cadrul cererilor privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, altele decât cele de la art. 3. În speță, reclamantul a solicitat acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, această măsură administrativă fiind recunoscută de drept ca având caracter politic, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului politic al măsurii administrative (o asemenea cerere fiind lipsită de interes față de prevederile art. 3 lit. e)), participarea procurorului nu era obligatorie, astfel încât motivul de nulitate a hotărârii invocat de recurent nu este fondat.

Subsecvent motivului de recurs privind nulitatea hotărârii, examinat anterior, se impune analiza motivului invocat de același recurent, referitor la "dovada unicității cererii". Din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă că recurentul critică lipsa de rol activ a instanțelor, care nu au verificat dacă reclamantul este unicul moștenitor al părinților și, respectiv, al bunicilor săi, deoarece există posibilitatea ca, de pe urma acestora, să existe și alți moștenitori care au solicitat sau ar putea solicita daune morale. Nici această critică nu poate fi primită, deoarece același aspect a fost invocat ca motiv de apel, ceea ce presupunea administrarea de către apelant a probelor relevante în dovedirea existenței eventualelor litigii având ca obiect acordarea de daune morale altor moștenitori ai acelorași autori.

Împrejurarea că reclamantul nu este unicul moștenitor al autorilor săi nu este relevantă în soluționarea litigiului, ci dovada existenței unor cereri de despăgubiri formulate de alți moștenitori ar fi fost de natură să pună în discuție necesitatea recuantificării sumei acordate reclamantului în prezenta cauză. Referitor la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile legale menționate mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, decizie publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, se pronunțase în apel decizia atacată, cauza fiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Decizia definitivă a instanței de apel constituie un "bun" susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar eventuala respingere a acțiunii, prin reținerea direct în recurs a lipsei temeiului de drept, ca efect al declarării neconstituționalității, ar constitui o ingerință nejustificată în dreptul reclamantului de a beneficia de protecția acestui bun.

În privința cuantumului despăgubirilor morale, critica este de asemenea, neîntemeiată. Prin sentința instanței de fond, menținută în apel s-a stabilit, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și familia sa, cauzat de strămutarea în Bărăgan pentru o perioadă de 4 ani și 7 luni, o reparație în sumă totală de 20.000 euro, sumă care nu este exagerată și nu se îndepărtează de criteriile echității și rezonabilității, așa cum se susține în motivarea recursului declarat de pârât. Dimpotrivă, aprecierea în echitate făcută, în absența unor criterii ferme de cuantificare, păstrează raportul de proporționalitate între interesul particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură morală pentru atingerea adusă unor valori, de asemenea, nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalității umane.

În consecință, se constată nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurent în partea introductivă a cererii de recurs, se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat.

În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă. Având în vedere argumentele expuse și față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 341 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2011.