ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7655/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7655/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 278 din 1 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinți s-a admis în

parte acțiunea, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în

lei la data plății a sumei de 50.000 euro pentru prejudiciul suferit de ea,

50.000 euro pentru prejudiciul suferit de H.M., 50.000 euro pentru prejudiciul

suferit de H.I. și 50.000 euro pentru prejudiciul suferit de C.E., în total

200.000 euro.

Pentru a se pronunța astfel tribunalul

a reținut că la data de 18 iunie 1951 părinții și bunicii reclamantei au fost

obligați să părăsească domiciliul lor din localitatea Vrata, județ Mehedinți și

li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Țântăreni, județ Gorj,

iar reclamanta s-a născut în anul 1953 în localitatea unde au fost deportați.

S-au considerat incidente dispozițiile

art. 3 și alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta fiind

îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în

urma dislocării, atât în nume propriu, cât și pentru părinți și bunică. S-a

avut în vedere și faptul că prin Hotărârea nr. 515 din 26 februarie 1991 a

Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 reclamantei

i-au fost acordate drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român, iar prin Decizia civilă nr. 439 din 2 decembrie 2010

a Curții de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie

s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul

respingerii acțiunii reclamantei privind obligarea la plata daunelor morale.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a promovat acțiunea privind

obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoz. art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care persoanele care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Aceste dispoziții au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța

trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Deși la data soluționării apelului de

față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi

aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai

mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispozițiile

legale își încetează efectele.

Caracterul obligatoriu si opozabil

tuturor, al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii

juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a

nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise

de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3)

din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. In lipsa unei

astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile

statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De

asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în

lumina art. 2 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții

Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

Concluzia care se impune este aceea că

dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica,

instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma

declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația

să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a

fost constatată prin decizia Curții Constituționale. In măsura în care este

necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de

care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care

să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de

Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de

drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului

constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru

întărirea statului de drept.

Instanța de apel a avut în vedere și

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut

obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere

drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea

prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă.

În speță, se constată că reclamanta a

primit lunar sume de bani stabilite inițial prin Hotărârea nr. 515 din 26

februarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990,

apreciindu-se că prejudiciul suferit de aceasta în perioada cât a fost

strămutată este suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturi

materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta M.D. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului

declarat de Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mehedinți.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susține că instanța de apel

a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii,in condițiile in care a

reținut incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 câtă vreme la data la care a fost emisă hotărârea atacată, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu își încetaseră efectele

fiind doar suspendate de drept, efecte ce expirau doar după 45 de zile de la

publicarea în M. Of. a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicarea ei

datând din 15 noiembrie 2010), respectiv doar la 1 ianuarie 2011.

Examinând hotărârea recurată prin

prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Înalta Curte reține următoarele:

Fată de efectele deciziei Curții

Constituționale, pentru reclamanta si pentru orice solicitant aflat în situația

sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanța este

incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a

Drepturilor Omului, cu art. 6 si art. 14 din documentul european .

Potrivit art. 1 alin. (1) din

Protocolul adițional nr. l la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Noțiunea de „bunuri" din textul

sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale,

anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate

„drepturi de proprietate" și, deci, „bunuri" în sensul acestei

dispoziții.

Art. 1 din Protocolul nr. l se aplică

atât „bunurilor actuale", cât și „valorilor patrimoniale", inclusiv

creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță

legitimă", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, întrucât

interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi

considerat o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol,

decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci

când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza

Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Voința statului a fost în sensul

despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure

victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe

nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin

intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc

condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază suficientă în dreptul

intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în

urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor

particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în

mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru

persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o

jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamanta a formulat

acțiunea la 12 martie 2010, în consecință, în termenul de trei ani de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată

de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din

actul normativ.

A solicitat despăgubiri pentru o

măsura administrativa cu caracter politic suferită de părinții si bunicii săi

prin stabilirea domiciliului obligatoriu in perioada 18 iunie 1951 - 6 mai

1960, căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic (art. 1 alin. (2) lit.

a) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea

caracter din partea instanței și, anterior apariției Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, instanța de fond verificase și confirmase îndeplinirea

cerințelor legale, de către petentă, pentru a obține despăgubiri, hotărârea

pronunțată în cauză reprezentând, ea însăși, o valoare patrimonială, de natură

să justifice speranța legitimă a părții menționate de a-și vedea valorificat

dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în

concluzie, „speranța legitimă" a reclamantei de a avea șanse de succes în

dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul

Protocol la Convenție, întocmai ca și un „bun actual" (de exemplu, dacă

reclamanta ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecția instituită de

art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile" unei persoane nu este

una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale

exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege

menționat.

În acest sens, se prevede că

„Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a

reglementa folosința bunurilor conform interesului general.".

Prin urmare, art. 1 conține nu numai

principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două

principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea

privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea

exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea substanței"

dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește

realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut

a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr.

l înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o

încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie

prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie

conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează

respectarea principiului proporționalității între interesul general și

imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei

indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului

proporționalității sus-enunțat.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera

că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O.,

deoarece noțiunea de „lege", proprie Convenției, nu trebuie privită în

accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative

adoptate de Parlament.

În sensul Convenției, legea reprezintă

orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluția adoptată în ceea ce

privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147

din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M.

Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau

executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea

efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent nu s-a intervenit în

sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în

discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care, ca și reclamanta,

sunt beneficiarii unei hotărâri prin care li s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul

Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii

acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg,

respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de

instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este

totală, ea afectează însăși „substanța" dreptului la despăgubiri, deoarece

despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se

acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru

viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există „indemnizarea

corespunzătoare" a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea considera că interesul

general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat

de actuala situație economică a statului roman, care impune anumite restricții

bugetare pe toate palierele, în niciun caz nu se poate reține că este respectat

criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs,

decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut,

dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a

respingerii acțiunii reclamantei, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără

plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art.

1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar

determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de

acces la o instanță".

Art. 6 garantează dreptul fiecărei

persoane de a avea acces la o instanță, drept care trebuie să fie efectiv, care

nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care,

ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite

principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța

dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții

Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de

intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate

neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de apel ar fi lipsită, în totalitate,

de posibilitatea de a analiza legalitatea sentinței atacate din perspectiva

normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data

pronunțării hotărârii, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă

pentru reclamantă, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta ar însemna o ingerință în

dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerință care nu asigură un

raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin

patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții în faza

procesuală a apelului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi-o

practic pe reclamantă și în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de

posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul),

în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare,

recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în

situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură

cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu

referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6 din Convenție).

Textul de lege impune să se cerceteze,

pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt

aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o

justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim

și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și

mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a

constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea

despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de

interpretare a fortiori („ai atât de mult"), care presupune ideea că o

normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza

acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se

regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei

despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în

cazul reclamantei, chiar o hotărâre de primă instanță, de acordare a

despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la

aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de

despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menționate

proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni

introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din

punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat),

dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu

este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care

nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura

instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate argumentele prezentate în

precedent nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia nr.

1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acțiunii ca

urmare a aplicării acestei decizii.

Este real că instanța de apel face

trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 si

respectiv la dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție potrivit căruia

decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională

își încetează efectele după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.

și că la data soluționării apelului termenul de 45 de zile, prevăzut de textul

constituțional nu expirase, însă instanța a avut in vedere la pronunțarea

hotărârii dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 229/2009 ce nu au făcut

obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit cărora instanța trebuie

să aibă in vedere drepturile deja stabilite in condițiile Decretului-lege nr. 118/1990

și a Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea

prejudiciului în condițiile acestor acte normative, nu este suficientă,

apreciindu-se însă că prejudiciul este suficient reparat ca urmare a faptului

că a primit lunar sume de bani stabilite prin Hotărârea nr. 515 din 26 februarie

1991 a Comisiei județene Caraș Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Contrar acestei rețineri, este de

precizat că nu sunt excluse de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul

Legii nr. 221/2009 persoanele care au primit deja o reparație conform

Decretului Lege nr. 118/1990.

Desigur, instanța va trebui să aibă în

considerare acest fapt, fără însă a se limita la aceste măsuri, deja acordate

în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990.

Legea nr. 221/2009 are un caracter de

complinire a actelor emise anterior emise, în scopul reparării prejudiciilor

suferite de victimele regimului comunist, cum este și actul normativ sus evocat

(Decretul-lege nr. 118/1990).

Or, din această perspectivă, chiar

dacă reclamanta este beneficiara unor măsuri deja stabilite în baza Decretului

Lege nr. 118/1990, instanța trebuie să aibă în vedere și caracterul de

complinire a Legii nr. 221/2009 in ce privesc actele normative emise anterior,

tocmai în scopul reparării prejudiciilor suferite de reclamanta prin măsura

stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 6 mai 1960, a

părinților și bunicilor ei, în localitatea Țânțăreni, județul Gorj, cu atât mai

mult cu cit reclamanta s-a născut in anul 1953 in perioada deportării(18 iunie

1951 - 6 mai 1960)

Este real că prin hotărârea nr. 515

din 26 februarie 1991 Comisia Județeană pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990

i s-a acordat reclamantei, în temeiul art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 118/1990

o indemnizație lunară de 367 lei, însă această sumă nu este nici suficientă, și

nici măcar în măsură să înlăture sau să acopere prejudiciile morale suferite de

reclamantă.

Prin stabilirea domiciliului

obligatoriu a familiei reclamantei pe perioada 18 iunie 1951 - 6 mai 1960, s-a

adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, astfel că la

stabilirea daunelor morale trebuie avute în vedere consecințele negative

suferite pe plan fizic si psihic, importanta valorilor lezate, măsura in care aceste

valori au fost afectate, precum și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele negative de către reclamantă.

Din aceasta perspectivă sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se

admite recursul, a se modifica hotărârea instanței de apel în sensul

respingerii apelului declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

M.D. împotriva Deciziei nr. 439 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în sensul că respinge

apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mehedinți împotriva sentinței nr. 278 din 1 iunie 2010 a Tribunalului

Mehedinți, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 octombrie 2011.