ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7895/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 19 martie 2010 și precizată reclamanta C.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de către reclamantă și părinții săi, G.C. și G.M., în prezent decedați, și anume: în nume propriu 250.000 euro și în calitate de moștenitoare 500.000 euro. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, a fost strămutată din comuna Jiana - Mehedinți în comuna Brateș, județ Galați, împreună cu părinții săi, G.C.

și G.M., decedați la 27 decembrie 1994, respectiv la 09 martie 2000. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre judecătorească, nu și cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic. A mai arătat că aceste persoane primesc o indemnizație lunară și au și alte drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin Sentința civilă nr. 367 din 29 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 140.000 euro, din care 60.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul personal și 80.000 euro daune morale pentru prejudiciul produs părinților decedați (câte 40.000 euro pentru fiecare).

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, toți membrii familiei reclamantei au fost strămutați din comuna Jiana - Mehedinți în comuna Brateș, județ Galați, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, iar după un drum anevoios, îmbarcați în vagoane cu animale, au fost debarcați în Câmpia Bărăganului, unde au locuit în câmp deschis, apoi în bordei, colibă și casă din chirpici acoperită cu paie, înfruntând frigul seceta, foamea, având condiții igienice mizere, fără apă potabilă, apa fiind adusă cu cisternele de gaz. În toată această perioadă, reclamanta și familia sa au îndurat condiții foarte grele de viață, suferind de foame, de frig, neavând locuințe, asistență medicală, haine.

Instanța de fond a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, neputându-se reține că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost condamnați prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. a) - acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare -, fără a se face referire doar la condamnări penale, ci termenul de condamnare este folosit în mod generic, având în vedere întregul conținut al legii. Nu se poate face discriminare între persoanele condamnate penal și cele dislocate, ambele categorii având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive.

Faptul că la lit. b) din alin. (1) sunt menționate atât hotărârile de condamnare, cât și măsurile cu caracter administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral doar celor care au fost condamnați penal, referirea de la lit. b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de preluare a bunurilor. De asemenea, trebuie avut în vedere și alin. (4) din art. 5 care prevede că legea se aplică și persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, deci, și reclamantei, care, având această calitate, este îndreptățită la despăgubiri pentru daunele morale suferite. Instanța de fond a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea daunelor morale și pentru părinții săi decedați.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că reclamanta s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 și a fost despăgubită pecuniar prin acordarea unei indemnizații lunare, iar în speță, instanța ar fi trebuit să verifice dacă drepturile astfel obținute nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit. Pârâtul a mai arătat că daunele morale acordate sunt exagerate față de situația de fapt reținută, neavându-se în vedere criterii obiective, iar instanța de fond ar fi trebuit să verifice și să depună diligențe pentru a evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept, respectiv, reclamanta trebuia să facă dovada calității procesuale active unice, prin acte de stare civilă.

Prin Decizia civilă nr. 342 din 27 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro, reținând că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior luării măsurii represive (aceasta fiind imposibil de realizat) ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este în principal de a produce o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

La stabilirea acestor despăgubiri, se au în vedere valorile umane lezate și, în măsura în care au fost afectate, consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan psihic, fizic, profesional, familial, social. Prin măsura administrativă a strămutării dispusă împotriva reclamantei și familiei acesteia, s-au lezat valori esențiale ale personalității umane, precum dreptul la liberă circulație, la domiciliu, la sănătate, la învățătură, dreptul la muncă liberă. Instanța de apel a mai reținut că tribunalul trebuia să aibă în vedere că sumele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 au în vedere atât ipoteza în care prejudiciul s-a cauzat persoanelor condamnate la ani grei de închisoare pentru infracțiuni cu caracter politic, cât și în ipoteza prejudicierii persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic.

Or, nu se putea aplica același tratament juridic persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, pentru că s-ar produce o inechitate socială a reparației acordate cu titlu de prejudiciu moral acestor categorii de beneficiari. Întrucât legea nu a făcut distincție între cele două categorii de beneficiari și a fixat doar limitele maxime ale despăgubirilor, revine instanței sarcina ca, în aplicarea legii, să facă distincția care se cuvine sub acest aspect. Este incontestabil că această măsură a produs consecințe negative pe plan fizic și psihic asupra reclamantei și familiei sale și au fost lezate drepturile nepatrimoniale prevăzute expres în Constituție, însă, instanța de apel a apreciat o sumă mult prea mare cu titlu de reparație morală, respectiv, 140.000 euro, în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de către reclamantă personal, dar și în calitate de descendent al părinților săi.

La aprecierea acestui cuantum, instanța de apel a avut în vedere atât prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv, faptul că reclamanta a beneficiat și beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, primind în prezent o indemnizație lunară de 916 RON și beneficiind de o serie de alte facilități prevăzute de actul normativ citat, cât și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care prevede că suma acordată trebuie să asigure o satisfacție morală reclamantului și o reparație echitabilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul arată că instanța de apel a ignorat dispoziții legale imperative, respectiv, art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu privire la participarea obligatorie a procurorului în acest gen de cauze; din acest punct de vedere, recurentul consideră că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, în dezvoltarea tezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că despăgubirile acordate nu mai au temei legal ca efect al pronunțării Deciziilor nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010, dar și ale art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010. Pe fond, recurentul susține că instanța de apel nu a avut în vedere cuantumul despăgubirilor obținute de intimată în baza legilor reparatorii anterioare și nu a procedat la reducerea corespunzătoare a sumei acordate cu titlu de despăgubiri în această cauză. Totodată, trebuia a se avea în vedere și un criteriu obiectiv, anume perioada îndelungată ce a trecut de la data producerii prejudiciului și până în prezent. Pe de altă parte, recurentul mai arată că din considerentele deciziei instanței de apel nu rezultă motivele pentru care apărarea pe care a invocat-o, privind unicitatea cererii, a fost înlăturată. Prima instanță, ca și instanța de apel nu au luat în considerare nici cele învederate cu privire la rolul activ prin depunerea diligențelor pentru a se evita situația în care pot fi promovate mai multe cereri având ca obiect valorificarea aceluiași drept (Legea nr. 221/2009).

Aceste verificări erau necesare pentru evitarea situațiilor în care reclamantul nu urmărește realizarea unui act de justiție ci un interes personal situat în afara dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și a exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale. Același recurent învederează că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia despăgubirilor morale esențial este criteriul echității, în sensul ca persoana vătămată să primească o despăgubire care să nu reprezinte o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Recursul formulat este nefondat. Înalta Curte constată că, deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., în memoriul de recurs nu se regăsesc critici în dezvoltarea acestei teze de nelegalitate, după cum niciuna dintre criticile formulate nu permit o atare încadrare juridică. În ce privește încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, critici ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în pricinile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie în cazul în care instanța este cea care trebuie să stabilească, în urma judecății, caracterul politic al măsurii administrative, astfel cum prevede art. 4 alin. (5) corob. cu art. 4 alin. (2) și rap la art. 3 lit. e) din același act normativ.

Or, măsurile administrative ca cea de strămutare și de stabilire a domiciliului obligatoriu dispuse în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, precum în speță, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic de drept, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, astfel că participarea procurorului la judecarea cauzei în apel nu era obligatorie, nefiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (5) din lege. Înalta Curte constată a fi nefondat și motivul de recurs privind efectele Deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, decizie prin care dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a dispozițiilor Legii nr. nr. 221/2010 au fost declarate neconstituționale, dar și a Deciziei nr. 1358 (și nr. 1360/2010) prin care înseși dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost declarate neconstituționale.

Asupra acestor critici, se reține că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut. Cum menționata prima decizie a instanței de contencios constituțional a fost adoptată la data de 20 octombrie 2010, iar celelalte două au fost pronunțate la 21 octombrie 2010, toate trei fiind publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 (dată de la care efectele lor sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată la 27 octombrie 2010, incidența acestora nu poate fi reținută în cauză.

Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanța de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantei în raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada domiciliului obligatoriu, însă și de repercusiunile pe care această măsură cu caracter politic le-au avut asupra sa și a autorilor săi (în numele cărora, de asemenea, a promovat cererea de chemare în judecată), asupra statutului social, familial și profesional al acestora, aplicând legea în vigoare la momentul soluționării căii de atac [ art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009 ] . Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin O.U.G.

nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității. Așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv, stabilirea domiciliului forțat o perioadă de 4 ani pentru reclamantă și părinții săi, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 20.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei formulate în nume propriu, dar și pentru ambii săi autori; principiul unicității cererii de chemare în judecată invocat de recurent reprezenta o apărare pe care acesta era ținut să o dovedească, respectiv, să probeze eventuala împrejurarea că alte persoane au formulat cerere de chemare în judecată solicitând repararea aceluiași prejudiciu, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă de organele administrației din 1951 împotriva reclamantei și a autorilor săi, ceea ce în speță nu s-a dovedit.

Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăși ține cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speței. În condițiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 342 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.