ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7895/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7895/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la data de 19 martie 2010 și precizată reclamanta C.E. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 euro,

reprezentând prejudiciul moral suferit de către reclamantă și părinții săi,

G.C. și G.M., în prezent decedați, și anume: în nume propriu 250.000 euro și în

calitate de moștenitoare 500.000 euro.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne

nr. 200/1951, a fost strămutată din comuna Jiana - Mehedinți în comuna Brateș,

județ Galați, împreună cu părinții săi, G.C. și G.M., decedați la 27 decembrie

1994, respectiv la 09 martie 2000.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a arătat că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre

judecătorească, nu și cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu

caracter politic. A mai arătat că aceste persoane primesc o indemnizație lunară

și au și alte drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin Sentința civilă

nr. 367 din 29 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea

astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei

echivalentul în lei la data plății a sumei de 140.000 euro, din care 60.000

euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul personal și 80.000 euro daune

morale pentru prejudiciul produs părinților decedați (câte 40.000 euro pentru

fiecare).

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că prin Decizia Ministerului Afacerilor

Interne nr. 200/1951, toți membrii familiei reclamantei au fost strămutați din

comuna Jiana - Mehedinți în comuna Brateș, județ Galați, unde li s-a stabilit

domiciliu obligatoriu, iar după un drum anevoios, îmbarcați în vagoane cu

animale, au fost debarcați în Câmpia Bărăganului, unde au locuit în câmp

deschis, apoi în bordei, colibă și casă din chirpici acoperită cu paie,

înfruntând frigul seceta, foamea, având condiții igienice mizere, fără apă

potabilă, apa fiind adusă cu cisternele de gaz.

În toată această

perioadă, reclamanta și familia sa au îndurat condiții foarte grele de viață,

suferind de foame, de frig, neavând locuințe, asistență medicală, haine.

Instanța de fond a

constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, neputându-se reține că au

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost

condamnați prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. a) - acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare -, fără a se face

referire doar la condamnări penale, ci termenul de condamnare este folosit în

mod generic, având în vedere întregul conținut al legii.

Nu se poate face

discriminare între persoanele condamnate penal și cele dislocate, ambele

categorii având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive. Faptul că la

lit. b) din alin. (1) sunt menționate atât hotărârile de condamnare, cât și

măsurile cu caracter administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înțeles să

acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral doar celor care au fost condamnați

penal, referirea de la lit. b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de

preluare a bunurilor.

De asemenea, trebuie

avut în vedere și alin. (4) din art. 5 care prevede că legea se aplică și

persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă, deci, și reclamantei, care, având această calitate, este

îndreptățită la despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Instanța de fond a

constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea daunelor morale

și pentru părinții săi decedați.

Împotriva acestei

sentințe civile a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, arătând că reclamanta s-a adresat Comisiei pentru aplicarea

prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 și a fost despăgubită pecuniar prin

acordarea unei indemnizații lunare, iar în speță, instanța ar fi trebuit să

verifice dacă drepturile astfel obținute nu acoperă în totalitate prejudiciul

moral suferit.

Pârâtul a mai arătat

că daunele morale acordate sunt exagerate față de situația de fapt reținută,

neavându-se în vedere criterii obiective, iar instanța de fond ar fi trebuit să

verifice și să depună diligențe pentru a evita situația în care pot fi

promovate mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept,

respectiv, reclamanta trebuia să facă dovada calității procesuale active unice,

prin acte de stare civilă.

Prin Decizia civilă

nr. 342 din 27 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului

și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul să plătească

reclamantei echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro, reținând că scopul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit

prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior luării

măsurii represive (aceasta fiind imposibil de realizat) ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este în principal de a produce o

satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului.

La stabilirea acestor

despăgubiri, se au în vedere valorile umane lezate și, în măsura în care au

fost afectate, consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan psihic,

fizic, profesional, familial, social.

Prin măsura

administrativă a strămutării dispusă împotriva reclamantei și familiei

acesteia, s-au lezat valori esențiale ale personalității umane, precum dreptul

la liberă circulație, la domiciliu, la sănătate, la învățătură, dreptul la

muncă liberă.

Instanța de apel a

mai reținut că tribunalul trebuia să aibă în vedere că sumele prevăzute de art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - modificată prin O.U.G. nr. 62/2010

au în vedere atât ipoteza în care prejudiciul s-a cauzat persoanelor condamnate

la ani grei de închisoare pentru infracțiuni cu caracter politic, cât și în

ipoteza prejudicierii persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri

administrative cu caracter politic.

Or, nu se putea

aplica același tratament juridic persoanelor care au suferit condamnări cu

caracter politic și celor care au suferit măsuri administrative cu caracter

politic, pentru că s-ar produce o inechitate socială a reparației acordate cu

titlu de prejudiciu moral acestor categorii de beneficiari.

Întrucât legea nu a

făcut distincție între cele două categorii de beneficiari și a fixat doar

limitele maxime ale despăgubirilor, revine instanței sarcina ca, în aplicarea

legii, să facă distincția care se cuvine sub acest aspect.

Este incontestabil că

această măsură a produs consecințe negative pe plan fizic și psihic asupra

reclamantei și familiei sale și au fost lezate drepturile nepatrimoniale

prevăzute expres în Constituție, însă, instanța de apel a apreciat o sumă mult

prea mare cu titlu de reparație morală, respectiv, 140.000 euro, în măsură să

acopere prejudiciul moral suferit de către reclamantă personal, dar și în

calitate de descendent al părinților săi.

La aprecierea acestui

cuantum, instanța de apel a avut în vedere atât prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv, faptul că reclamanta a beneficiat și

beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-Lege nr.

118/1990, primind în prezent o indemnizație lunară de 916 RON și beneficiind de

o serie de alte facilități prevăzute de actul normativ citat, cât și practica

Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care prevede că suma acordată

trebuie să asigure o satisfacție morală reclamantului și o reparație

echitabilă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurentul arată că instanța de apel a ignorat dispoziții

legale imperative, respectiv, art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu

privire la participarea obligatorie a procurorului în acest gen de cauze; din

acest punct de vedere, recurentul consideră că sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, în

dezvoltarea tezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

se susține că despăgubirile acordate nu mai au temei legal ca efect al

pronunțării Deciziilor nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010, dar și ale art. I și II din

O.U.G. nr. 62/2010.

Pe fond, recurentul

susține că instanța de apel nu a avut în vedere cuantumul despăgubirilor

obținute de intimată în baza legilor reparatorii anterioare și nu a procedat la

reducerea corespunzătoare a sumei acordate cu titlu de despăgubiri în această

cauză.

Totodată, trebuia a

se avea în vedere și un criteriu obiectiv, anume perioada îndelungată ce a

trecut de la data producerii prejudiciului și până în prezent.

Pe de altă parte,

recurentul mai arată că din considerentele deciziei instanței de apel nu

rezultă motivele pentru care apărarea pe care a invocat-o, privind unicitatea

cererii, a fost înlăturată.

Prima instanță, ca și

instanța de apel nu au luat în considerare nici cele învederate cu privire la

rolul activ prin depunerea diligențelor pentru a se evita situația în care pot

fi promovate mai multe cereri având ca obiect valorificarea aceluiași drept

(Legea nr. 221/2009). Aceste verificări erau necesare pentru evitarea

situațiilor în care reclamantul nu urmărește realizarea unui act de justiție ci

un interes personal situat în afara dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și a

exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale.

Același recurent

învederează că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în

materia despăgubirilor morale esențial este criteriul echității, în sensul ca

persoana vătămată să primească o despăgubire care să nu reprezinte o amendă

excesivă pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Recursul formulat

este nefondat.

Înalta Curte constată

că, deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în

memoriul de recurs nu se regăsesc critici în dezvoltarea acestei teze de

nelegalitate, după cum niciuna dintre criticile formulate nu permit o atare

încadrare juridică.

În ce privește

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, critici ce

se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că în pricinile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

participarea procurorului este obligatorie în cazul în care instanța este cea

care trebuie să stabilească, în urma judecății, caracterul politic al măsurii

administrative, astfel cum prevede art. 4 alin. (5) corob. cu art. 4 alin. (2)

și rap la art. 3 lit. e) din același act normativ.

Or, măsurile

administrative ca cea de strămutare și de stabilire a domiciliului obligatoriu

dispuse în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, precum

în speță, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic de drept,

potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, astfel

că participarea procurorului la judecarea cauzei în apel nu era obligatorie,

nefiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (5) din lege.

Înalta Curte constată

a fi nefondat și motivul de recurs privind efectele Deciziei nr. 1354/2010 a

Curții Constituționale, decizie prin care dispozițiile art. I pct. 1 și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a dispozițiilor Legii nr.

nr. 221/2010 au fost declarate neconstituționale, dar și a Deciziei nr. 1358

(și nr. 1360/2010) prin care înseși dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au

fost declarate neconstituționale.

Asupra acestor

critici, se reține că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147

alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este

general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru

trecut.

Cum menționata prima

decizie a instanței de contencios constituțional a fost adoptată la data de 20

octombrie 2010, iar celelalte două au fost pronunțate la 21 octombrie 2010,

toate trei fiind publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 (dată de la care

efectele lor sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată la 27 octombrie 2010,

incidența acestora nu poate fi reținută în cauză.

Pe baza probatoriilor

administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanța

de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantei în raport de

suferințele fizice și psihice încercate în perioada domiciliului obligatoriu,

însă și de repercusiunile pe care această măsură cu caracter politic le-au avut

asupra sa și a autorilor săi (în numele cărora, de asemenea, a promovat cererea

de chemare în judecată), asupra statutului social, familial și profesional al

acestora, aplicând legea în vigoare la momentul soluționării căii de atac

[

art. 5 alin. (11) din

Legea nr. 221/2009

]

.

Criteriile astfel

aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea

legii prin O.U.G. nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu

cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale, presupunând

respectarea principiilor echității și proporționalității.

Așa cum în mod

constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să

reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri

nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte,

în mod just și rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea

apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de

aproximare.

Astfel, în raport de

suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor

statului, respectiv, stabilirea domiciliului forțat o perioadă de 4 ani pentru

reclamantă și părinții săi, de importanța valorilor lezate, măsura în care au

fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, suma de 20.000 euro reprezintă o satisfacție

echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții

Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de

reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei formulate în nume

propriu, dar și pentru ambii săi autori; principiul unicității cererii de

chemare în judecată invocat de recurent reprezenta o apărare pe care acesta era

ținut să o dovedească, respectiv, să probeze eventuala împrejurarea că alte

persoane au formulat cerere de chemare în judecată solicitând repararea

aceluiași prejudiciu, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru măsura

administrativă cu caracter politic dispusă de organele administrației din 1951

împotriva reclamantei și a autorilor săi, ceea ce în speță nu s-a dovedit.

Cuantumul concret al

despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze

soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor

cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare

să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăși ține

cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii

prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speței.

În condițiile în care

aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia

recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul

pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

împotriva Deciziei nr. 342 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.