ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4349/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 30 noiembrie 2009 la Tribunalul Mehedinți, secția civilă, reclamantul O.C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de

200.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de el, de părinți și de

bunici, ca urmare a faptului că în perioada 18 iunie 1951 – 1 ianuarie 1956 au

fost deportați în Bărăgan, în Comuna Rosetti, Raionul Călărași.

La termenul din 12 februarie

2010, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită daune morale și

în calitate de moștenitor al părinților săi, al bunicilor paterni și al bunicii

materne, P.A., iar la 12 martie 2010 a precizat că suma totală solicitată este

de 400.000 Euro.

Prin sentința civilă

nr. 191 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Mehedinți s-a admis în parte

acțiunea, astfel cum a fost precizată și a fost obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la momentul plății, cu

titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul a fost dislocat în baza

deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în comuna Olaru, Județul Ialomița, începând cu

data de 18 iunie 1951 până în ianuarie 1956, iar din hotărârile emise în baza

Decretului-lege nr. 118/1990 rezultă că și părinții săi, O.C. și O.M., au avut

domiciliu obligatoriu în această localitate în perioada respectivă.

S-a constatat că

înscrisurile depuse la dosar se coroborează cu depozițiile martorilor audiați

în cauză, fiind astfel dovedită cererea reclamantului privind acordarea de

despăgubiri morale în nume personal, dar și ca moștenitor al autorilor săi,

însă pentru bunicii paterni și bunica maternă acțiunea nu este dovedită.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel ambele părți.

Reclamantul a pretins

un cuantum al despăgubirilor de câte 200.000 Euro pentru el și mama sa și de

50.000 Euro pentru tatăl său decedat. De asemenea, a învederat că mama sa este

în viață, dar este bolnavă.

În motivarea apelului

său, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că

daunele morale se pot acorda numai persoanelor care au suferit condamnări cu

caracter politic, nu și pentru cele față de care s-a luat o măsură

administrativă cu caracter politic. S-a menționat că pentru această ultimă

categorie de persoane s-au acordat despăgubiri în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

și Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul fiind despăgubit pecuniar.

În subsidiar, s-a

arătat că daunele morale pretinse sunt exagerate față de situația de fapt și

s-a solicitat ca reclamantul să facă dovada calității procesuale active, cu

certificat de moștenitor și acte de filiație, având în vedere că aceste

despăgubiri se pot acorda o singură dată.

Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

nr. 212 din 28 iunie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate.

Prin considerentele

deciziei menționate, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul este

îndreptățit la acordarea de daune morale, în calitate de moștenitor al tatălui

său și în nume personal, cadrul general de reglementare a drepturilor

patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică și

teleologică a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind atât

persoanele condamnate politic, cât și pe cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referință.

S-a considerat, în

acest context, că suma de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății,

este corect stabilită pentru cele două persoane în numele cărora a fost promovată

acțiunea întrucât dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată

într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale și obligarea la un trai

în condiții materiale precare, de muncă forțată, a produs suferințe pe plan

moral, social și profesional, lezând demnitatea și onoarea, libertatea

individuală și drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept

consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații

materiale.

Soluția instanței de

apel s-a raportat și la cuantumul plătit ca indemnizație prin Decretul-lege nr.

118/1990, tatăl reclamantului primind în 1990 o indemnizație lunară de 916 lei,

iar reclamantul de 907 lei, despăgubirile stabilite fiind considerate ca având

un caracter de complinire, fără a reprezenta un preț al suferințelor părților.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Mehedinți, criticând-o ca nelegală pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel trebuia să verifice dacă

drepturile obținute de reclamant prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și

al O.U.G. nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de

acesta ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost

supus.

În subsidiar, s-a

solicitat să se constate că întinderea daunelor morale este exagerată față de

situația de fapt și ținând seama de principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Critica formulată

prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat lipsa rolului activ al

instanțelor de fond și apel în vederea evitării situației în care ar fi putut fi

promovate mai multe acțiuni având ca obiect valorificarea acelorași drepturi

față de un autor comun.

În acest context, s-a

invocat nedovedirea calității procesuale unice, raportat la dispozițiile art. 723

C. proc. civ.

S-a arătat că

pretențiile recunoscute unui descendent sau soț supraviețuitor trebuie să

reprezinte o cotă parte din dreptul indiviz, sumele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010

referindu-se la totalitatea descendenților, iar nu la fiecare în parte.

Intimatul reclamant O.V.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile

formulate prin motivele invocate de pârâtul recurent, Curtea va constata că

acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Așa cum corect s-a

reținut de către instanța de apel, dispozițiile Legii nr. 221/2009 au un

caracter de complinire în raport cu Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

fără a înlătura drepturile deja stabilite prin actele normative anterioare,

având ca scop înlăturarea consecințelor condamnărilor penale cu caracter

politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în

drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări,

decăderea din drepturi sau degradarea militară, precum și acordarea de

despăgubiri morale.

Acest scop a fost, de

altfel, statuat și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, prin care s-a reținut că scopul acordării de daune morale îl

constituie nu atât repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu

cea avută anterior, ceea ce ar fi imposibil, ci de a produce o satisfacție de

ordin moral prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, în acord cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Ca atare,

despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/1998 au același scop ca și indemnizația

prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, fără a fi excluse de

acestea, ci având un caracter de complinire.

Chestiunea

neverificării modului de acoperire a prejudiciului moral prin drepturile

obținute de reclamant ca efect al aplicării Decretului-lege nr. 118/1990 și al

O.U.G. nr. 214/1999 constituie o critică de netemeinicie și nu de nelegalitate,

care nu se circumscrie motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. Prin urmare, primul motiv de recurs nu poate fi primit.

Critica formulată

prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondată.

La pronunțarea

soluției recurate, instanța de apel a avut în vedere criterii obiective,

respectiv durata măsurii abuzive și consecințele produse asupra persoanei

reclamantului, apreciindu-se că întinderea compensației acordate nu trebuie să

constituie un preț al durerii, ci trebuie să reprezinte o reparație a unor

prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

În acest context,

Curtea va reține că la cuantificarea daunelor morale au fost avute în vedere

indemnizațiile primite de autorul O.C. (de 916 lei) și de reclamant (de 906

lei), considerându-se că acestea nu sunt de natură să asigure o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii.

Se va constata că

suma stabilită cu titlu de daune morale de către prima instanță, menținută de

instanța de apel, reflectă menținerea echilibrului în raport cu prejudiciul

suferit prin deportare și consecințele ulterioare ale acestei măsuri

administrative, cu caracter politic, față de atingerile aduse drepturilor

fundamentale în plan fizic, psihic, afectiv și al vieții socio-profesionale,

fără să conducă la o îmbogățire fără justă cauză a intimatului reclamant.

Critica formulată

prin cel de-al treilea motiv de recurs, legată de existența posibilității promovării

mai multor acțiuni având obiect similar se referă la o situație ipotetică fără

legătură cu cauza, în condițiile în care nu s-a dovedit că aceleași drepturi ar

fi fost valorificate pe cale separată de un moștenitor al aceluiași autor, iar

dispozițiile legale nu impun o asemenea dovadă.

Critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizată, fiind invocată formal,

fără ca din motivele de recurs că rezulte argumente care să se circumscrie

acesteia.

Pentru toate aceste

considerente, se va constata că recursul pârâtului este nefondat și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mehedinți

împotriva deciziei nr. 212 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2011.