ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7370/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin Decizia nr. 236

din 07 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin DGFP Mehedinți împotriva Sentinței civile nr. 168 din 20 aprilie

2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți. A schimbat în parte sentința în sensul

că a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant la echivalentul în lei

a sumei de 20.000 euro. A respins apelul declarat de reclamant împotriva

aceleiași sentințe și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit corect că

sarcina de a proba prejudiciul material cauzat reclamantului prin măsura

administrativă cu caracter politic față de acesta și familia sa revine

reclamantului.

Despăgubirile

pretinse de reclamant pentru lipsa de folosință a bunurilor mobile care se

aflau în locuință la data dislocării nu sunt prevăzute în Legea nr. 221/2009,

iar confiscarea bunurilor mobile ca efect al strămutării nu s-a dovedit.

Cuantumul daunelor

morale a fost stabilit în raport de prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Alin. (4) al art. 5

din lege nu exclude de la beneficiul daunelor morale persoanele care au obținut

drepturile reglementate prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Nu s-a dovedit că și

alți moștenitori ai autorilor reclamantului au obținut daune morale pentru

prejudiciul cauzat părinților.

2.1. Motive

Ambele părți au

declarat recurs împotriva hotărârii date de instanța de apel.

Reclamantul a arătat

că suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale și materiale pentru luarea de

măsuri administrative cu caracter politic a fost cerută într-o manieră de bun

simț față de situația actuală de criză financiară a statului român.

În mod greșit s-a

considerat că nu a probat daunele morale suferite de autorii săi, această

dovadă fiind făcută cu înscrisurile depuse la dosar și cu depoziția martorei

G.M.

O.U.G. nr. 62/2010,

pe care s-a întemeiat instanța de apel este dezonorantă și o ofensă la adresa

celor care și-au găsit sfârșitul în pușcăriile comuniste și celor care nu și-au

mai vindecat niciodată rănile și suferințele pricinuite de abuzurile comuniste.

Ministerul Finanțelor

Publice, prin DGFP Mehedinți, a criticat hotărârea instanței de apel cât

privește acordarea daunelor morale, lucru care nu mai era posibil deoarece

statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârii judecătorești de

condamnare cu caracter politic prin adoptarea Decretului-lege nr. 118/1990 și

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999. Reclamantul a beneficiat de

Decretul-lege nr. 118/1990.

Cuantumul daunelor

morale acordate reclamantului este exagerat față de situația de fapt.

Beneficiul legii

speciale de reparație este pentru toți descendenții, astfel că o cauză

câștigată de unul dintre ei la domiciliul său va putea fi câștigată în aceeași

măsură de către un alt descendent cu un alt domiciliu, scopul reparator al

legii fiind încălcat prin exces.

2.2. Analiza

recursurilor

Recursurile nu sunt

întemeiate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

pronunțat o soluție legală chiar din perspectiva criteriilor de determinare a

cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, suma acordată neputând duce

la îmbogățirea fără just temei a persoanei calificate de lege ca îndreptățită

la despăgubiri.

Astfel, și în raport

de criterii doctrinare și jurisprudențiale de cuantificare a daunelor morale,

respectiv necesitatea respectării unei proporționalități între suferințele prin

care au trecut autorii reclamantului și, apoi, acesta personal, și suma la care

a fost obligat statul pentru a se înlocui, pe cât posibil, valorile de care

aceștia au fost lipsiți pe timpul aplicării măsurii administrative cu caracter

politic, suma stabilită prin hotărârea instanței de apel este una corectă.

Câtă vreme

recurentul-pârât nu a probat că prin primirea sumei de 20.000 euro reclamantul

ar realiza o îmbogățire fără justă cauză, Înalta Curte apreciază că aspectele

invocate de pârât nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat

și în motivarea instanței de apel, simplul fapt că o persoană ar beneficia de o

indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este de natură să

justifice respingerea cererii întemeiate pe Legea nr. 221/2009. Chiar art. 5

lit. a) din lege stabilește, drept criteriu de determinare a cuantumului

despăgubirilor, faptul că se va ține seama de măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Pe de altă parte,

susținerile pârâtului privitoare la riscul ca moștenitorii celor față de care

s-au luat măsuri cu caracter politic să formuleze acțiuni separate, și să

obțină fiecare despăgubiri, reprezintă simple considerații teoretice, de ordin

general, câtă vreme nu s-a probat o asemenea situație în speță. Or, instanțele

de judecată nu pot fi învestite decât cu soluționarea unor litigii concrete.

Nu a fost considerată

întemeiată nici critica invocată de către reclamant în ce privește cuantumul

despăgubirilor morale, acordate în apel.

Înalta Curte, operând

cu criteriile echității și proporționalității, a apreciat că echivalentul în

lei al sumei de 20.000 euro este suficient pentru a acoperi, pe cât posibil în

acest mod, consecințele negative suferite de autorii reclamantului prin faptul

deportării și stabilirii unui domiciliu obligatoriu.

Daunele morale, ca

echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate

de către cel față de care s-a aplicat măsura administrativă cu caracter politic

pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale cum ar fi libertatea

de mișcare și de exprimare, onoarea, reputația, imaginea în societate și în

familie a persoanei respective.

Prin raportare la datele

concrete ale cauzei, s-a apreciat că suma de 20.000 euro la care ar fi obligat

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ar fi o măsură

eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate autorilor reclamantului,

sumă care corespunde exigențelor Convenției europene a drepturilor omului și

care este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Având în vedere cele

mai sus arătate, criticile formulate de părți nu întrunesc cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursurile au fost respinse ca nefondate, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul V.I.P. și de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin DGFP Mehedinți împotriva deciziei nr. 236 din 07 iulie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.