ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7370/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia nr. 236 din 07 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Mehedinți împotriva Sentinței civile nr. 168 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți. A schimbat în parte sentința în sensul că a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant la echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro. A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit corect că sarcina de a proba prejudiciul material cauzat reclamantului prin măsura administrativă cu caracter politic față de acesta și familia sa revine reclamantului.

Despăgubirile pretinse de reclamant pentru lipsa de folosință a bunurilor mobile care se aflau în locuință la data dislocării nu sunt prevăzute în Legea nr. 221/2009, iar confiscarea bunurilor mobile ca efect al strămutării nu s-a dovedit. Cuantumul daunelor morale a fost stabilit în raport de prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Alin. (4) al art. 5 din lege nu exclude de la beneficiul daunelor morale persoanele care au obținut drepturile reglementate prin Decretul-lege nr. 118/1990. Nu s-a dovedit că și alți moștenitori ai autorilor reclamantului au obținut daune morale pentru prejudiciul cauzat părinților. 2. Recursurile 2.1.

Motive Ambele părți au declarat recurs împotriva hotărârii date de instanța de apel. Reclamantul a arătat că suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale și materiale pentru luarea de măsuri administrative cu caracter politic a fost cerută într-o manieră de bun simț față de situația actuală de criză financiară a statului român. În mod greșit s-a considerat că nu a probat daunele morale suferite de autorii săi, această dovadă fiind făcută cu înscrisurile depuse la dosar și cu depoziția martorei G.M. O.U.G. nr. 62/2010, pe care s-a întemeiat instanța de apel este dezonorantă și o ofensă la adresa celor care și-au găsit sfârșitul în pușcăriile comuniste și celor care nu și-au mai vindecat niciodată rănile și suferințele pricinuite de abuzurile comuniste.

Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Mehedinți, a criticat hotărârea instanței de apel cât privește acordarea daunelor morale, lucru care nu mai era posibil deoarece statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic prin adoptarea Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999. Reclamantul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990. Cuantumul daunelor morale acordate reclamantului este exagerat față de situația de fapt. Beneficiul legii speciale de reparație este pentru toți descendenții, astfel că o cauză câștigată de unul dintre ei la domiciliul său va putea fi câștigată în aceeași măsură de către un alt descendent cu un alt domiciliu, scopul reparator al legii fiind încălcat prin exces.

2.2. Analiza recursurilor Recursurile nu sunt întemeiate și vor fi respinse pentru următoarele considerente: Instanța de apel a pronunțat o soluție legală chiar din perspectiva criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, suma acordată neputând duce la îmbogățirea fără just temei a persoanei calificate de lege ca îndreptățită la despăgubiri. Astfel, și în raport de criterii doctrinare și jurisprudențiale de cuantificare a daunelor morale, respectiv necesitatea respectării unei proporționalități între suferințele prin care au trecut autorii reclamantului și, apoi, acesta personal, și suma la care a fost obligat statul pentru a se înlocui, pe cât posibil, valorile de care aceștia au fost lipsiți pe timpul aplicării măsurii administrative cu caracter politic, suma stabilită prin hotărârea instanței de apel este una corectă.

Câtă vreme recurentul-pârât nu a probat că prin primirea sumei de 20.000 euro reclamantul ar realiza o îmbogățire fără justă cauză, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de pârât nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel cum s-a arătat și în motivarea instanței de apel, simplul fapt că o persoană ar beneficia de o indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este de natură să justifice respingerea cererii întemeiate pe Legea nr. 221/2009. Chiar art. 5 lit. a) din lege stabilește, drept criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor, faptul că se va ține seama de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Pe de altă parte, susținerile pârâtului privitoare la riscul ca moștenitorii celor față de care s-au luat măsuri cu caracter politic să formuleze acțiuni separate, și să obțină fiecare despăgubiri, reprezintă simple considerații teoretice, de ordin general, câtă vreme nu s-a probat o asemenea situație în speță. Or, instanțele de judecată nu pot fi învestite decât cu soluționarea unor litigii concrete. Nu a fost considerată întemeiată nici critica invocată de către reclamant în ce privește cuantumul despăgubirilor morale, acordate în apel. Înalta Curte, operând cu criteriile echității și proporționalității, a apreciat că echivalentul în lei al sumei de 20.000 euro este suficient pentru a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative suferite de autorii reclamantului prin faptul deportării și stabilirii unui domiciliu obligatoriu.

Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de către cel față de care s-a aplicat măsura administrativă cu caracter politic pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale cum ar fi libertatea de mișcare și de exprimare, onoarea, reputația, imaginea în societate și în familie a persoanei respective. Prin raportare la datele concrete ale cauzei, s-a apreciat că suma de 20.000 euro la care ar fi obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ar fi o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate autorilor reclamantului, sumă care corespunde exigențelor Convenției europene a drepturilor omului și care este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de părți nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile au fost respinse ca nefondate, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul V.I.P. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Mehedinți împotriva deciziei nr. 236 din 07 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.