ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7613/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 250 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Z.V. și s-a obligat pârâtul sa plătească reclamantei echivalentul în RON a sumei de 100.000 euro la data plății, din care 40.000 euro daune morale pentru reclamantă și câte 30.000 euro daune morale pentru fiecare dintre părinții reclamantei. S-au respins petitele privind despăgubirile materiale și respectiv pe cel privind daunele morale pentru necomunicarea deciziei dată în baza O.U.G. nr. 214/1999. Prima instanță a reținut că familia reclamantei a fost deportată în baza Deciziei nr. 2300/1952 a MAI în localitatea Măzăreni, județul Brăila, din localitatea Cujmir, județul Mehedinți, pe o perioadă de 5 ani și au fost deposedați de mai multe bunuri printre care o batoză de treierat cu locomotivă cu abur, dărac de lână, bunuri ce au fost folosite de regimul comunist.

A mai reținut instanța că prin Decizia nr. 1519 din 27 martie 2003, reclamanta a primit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. În baza dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, instanța a reținut că măsura administrativă luată împotriva reclamantei și familiei sale este o măsură cu caracter politic iar în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege a motivat că reclamanta este persoană îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare, în mod direct. Referitor la daunele materiale solicitate de reclamantă, cererea s-a respins întrucât reclamanta nu a făcut dovada deținerii bunurilor de către familia sa și pentru că a solicitat restituirea lor și în baza Legii nr. 10/3001, iar prin Decizia nr. 290 din 4 aprilie 2005 sa-a respins notificarea întrucât nu a dovedit preluarea abuzivă.

Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentant al Statului Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți. Reclamanta a criticat sentința sub aspectul respingerii petitului prin care a solicitat despăgubiri pentru daunele materiale, considerând că erau întrunite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor. Pârâtul, prin motivele de apel a susținut că daunele morale acordate sunt neîntemeiate și nedovedite iar stabilirea lor nu s-a făcut în funcție de criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, de importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, de intensitatea percepției consecințelor vătămării, de măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

A mai arătat că reclamanta a beneficiat de asemenea măsuri reparatorii dar instanța nu a verificat dacă drepturile obținute acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acestea ca urmare a măsurii administrative luate față de acestea. Curtea de Apel Craiova, secția l civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 460 din 8 decembrie 2010 a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului schimbând în parte sentința, în sensul respingerii capătului de cerere privitor la despăgubirile pentru prejudicial moral și a menținut restul dispozițiilor sentinței. În considerente s-a reținut că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile cerute pentru bunurile preluate de la autorul reclamantei.

În cauză nu s-a făcut dovada că bunurile indicate în cererea reclamantei au fost confiscate ca efect al măsurii deportării dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a MAI potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din lege. Nu este fondat motivul de apel privitor la nedovedirea prejudiciului moral întrucât la stabilirea despăgubirilor se au în vedere valorile umane lezate și măsura în care au fost afectate, consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic, psihic, profesional, familial, social. Instanța a apreciat că schimbarea sentinței se impune însă din alte considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate. Reclamanta și-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15.11.2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 403 pct. 9 C. proc. civ., susținând că declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009 a intervenit ulterior introducerii acțiunii, iar completul de judecată care a soluționat apelul avea obligația să pună în dezbaterea părților temeiul juridic al acțiunii.

De asemenea, în mod greșit s-a concluzionat că preluarea bunurilor nu a avut un caracter politic, lucru dovedit cu actele depuse și declarațiile martorilor audiați. Recursul nu este fondat. Înainte de pronunțarea hotărârii atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale. În ceea ce interesează efectele deciziilor Curții Constituționale pronunțate în controlul de constituționalitate, art. 147 alin. (4) din Constituție arată că de la data publicării lor în M. Of., deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Art. 147 alin. (1) din Constituție și 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului.

Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerință, sancțiunea declarării neconstituționale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice. În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională. Trebuie precizat că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că ele nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor deja constituite.

În speță, decizia Curții Constituționale putea fi înlăturată de la aplicare în ipoteza în care ar fi existat un drept definitiv câștigat, însă reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat existența unui bun în patrimoniul său în sensul Convenției Europene. Noțiunea de speranță legitimă, privită ca și interes patrimonial, nu este susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în situația în care existența sa este confirmată de jurisprudența constantă a instanțelor interne, or o asemenea jurisprudența nu se conturase până la data adoptării deciziei Curții Constituționale.

În ceea ce privește pretențiile formulate în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ., nedovedirea preluării bunurilor ca efect al măsurii deportării. Totodată, cenzurarea nepronunțării asupra unei probe administrate nu mai este permisă de art. 304 C. proc. civ. în urma abrogării pct. 10 prin Legea nr. 219/2005. Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva Deciziei nr. 460 din 8 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2011.