ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4450/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 25 ianuarie 2010, reclamanta I.S.I. a

chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

constatarea și recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă a

membrilor familiei sale; constatarea și recunoașterea publică a holocaustului comunist

pentru perioada de deportare în Bărăgan (1951-1955); obligarea pârâtului la plata

daunelor materiale și morale în cuantum de 200.000 euro, ca daune morale, și 50.000

RON, daune materiale.

În motivarea acțiunii

a arătat că în data de 18 iunie 1952 reclamanta, părinții, fratele și bunicii acesteia

au fost deportați din Drobeta Turnu Severin în câmpia Bărăganului, în localitatea

Dropia, raion Calarași, fiind transportați în vagoane pentru animale și s-au stabilit

într-o colibă. A arătat că toți membrii familiei s-au îmbolnăvit și că au beneficiat

de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, asemănător deținuților politici,

fără însă a acoperi prejudiciul material și moral suferit efectiv în cei cinci ani

de deportare și după reîntoarecere.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Mehedinți a depus întâmpinare și completare

la întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând

că în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se pot

acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar reclamanta

solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral în urma luării unei măsuri cu caracter

politic.

La termenul din 08 martie

2010, instanța a luat act că reclamanta a depus prin serviciul registratură o precizare

de acțiune prin care a solicitat constatarea calității de condamnare cu caracter

politic a măsurii administrative dispusă prin decizia nr. 200 din iunie 1951 de

deportare cu domiciliul forțat pentru 4 persoane; constatarea de luptător în rezistența

anticomunistă a membrilor familiei decedați și obligarea Statului Român la plata

despăgubirilor materiale și morale pentru fiecare membru al familiei în cuantum

total de 2.000.000 euro.

La termenul din 22 martie

2010 s-a luat act că reclamanta a precizat că renunță la daunele materiale solicitate

în cauză.

Prin sentința civilă 135

din 29 martie 2010 a Tribunalului Mehedinți s-a respins acțiunea, cu motivarea că

pretențiile reclamantei nu se încadrează în niciuna din categoria măsurilor reparatorii

prevăzute în mod expres de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

S-a considerat că pentru

a putea beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral reclamanta trebuia să

facă dovada că ea sau părinții ei au suferit o condamnare, acesta fiind singurul

caz prevăzut de textul legal sus-menționat pentru a se putea acorda despăgubiri

pentru prejudiciul moral. În plus, pentru sancțiunile cu caracter administrativ

aplicate reclamantei și membrilor familiei sale ca urmare a deportării, aceștia

au beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, acte normative care au avut ca obiect de reglementare acordarea de

despăgubiri materiale de natură să acopere atât prejudiciul material, cât și cel

moral.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta, făcând o expunere a situației de fapt și a condițiilor

de viață ale familiei sale pe perioada deportării și susținând că legea stabilește

dreptul oricărei persoane care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic de a solicita obligarea statului român la acordarea unor despăgubiri morale.

La data de 01 iulie 2010,

pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.

Curtea de Apel Craiova

prin decizia nr. 226 din 01 iulie 2010, a admis apelul, a desființat sentința și

a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Mehedinți.

În considerentele hotărârii

s-a reținut că

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare

stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor

măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate

Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru

repararea prejudiciilor

morale și materiale suferite în timpul regimul politic anterior de categorii de

persoane expres prevăzute în actele normative.

Legea din 2009 are caracter

de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având

ca scop

înlăturarea

consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care

s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară;

acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului

material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au

obținut despăgubiri în echivalent.

Prin art. 1 și art. 3

din Legea nr. 221/2009, se definesc

două categorii de măsuri abuzive luate de regimul

politic comunist și care pot fi reparate, și anume condamnările cu caracter politic,

definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost

pronunțată condamnarea și măsurile administrative cu caracter politic. Acestea din

urmă care sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea

de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte

măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic

cu aplicarea concordantă a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Modalitatea practică de

reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din lege. Prin

alin. (1) se stabilește că

orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, se poate adresa instanței de judecată; lit. a) din acest alineat prevede

posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar lit. b) stabilește acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, dacă a obținut reparația în condițiile legilor

anterioare.

În concluzie

s-a reținut că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 221/2009 și că a soluționat litigiul fără a intra în cercetarea fondului.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta

critică hotărârea arătând că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297

C. proc. civ.

Examinând

criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată fondat recursul

în considerentele celor ce succed.

Prin

demersul judiciar, reclamanta a solicitat constatarea și recunoaștea calității de

luptător în rezistența anticomunistă a membrilor familie sale, arătând că întreaga

familie a fost deportată din Drobeta Turnu Severin în raionul Călărași.

Instanța

fondului a respins acțiunea cu motivarea că pretențiile reclamantei nu se încadrează

în niciuna din categoriile măsurilor reparatorii prevăzute în mod expres de

art. 5 din Legea nr. 211/2009.

Instanța

de apel a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare, pe motiv că nu s-a cercetat fondul cauzei.

Așa

cum corect se susține prin motivele de recurs, în cauză sunt incidente dispozițiile

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată

fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

În cazul

admiterii apelului, instanța poate dispune modificarea sau desființarea hotărârii

atacate.

Legea

se referă la posibilitatea instanței de apel de a „schimba în tot sau în parte hotărârea

atacată”.

La o

asemenea soluție se poate ajunge ca urmare a unei noi evaluări a probelor sau în

cazul aplicării greșite a legii la starea de fapt stabilită de instanță.

Modificarea

hotărârii reprezintă regula, iar desființarea acesteia excepția.

Cazurile

în care instanța de apel poate dispune desființarea hotărârii atacate și judecarea

cauzei sunt strict determinate în art. 297 alin. (1) C. proc. civ., după cum urmează:

„în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul

fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care

nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite

cauza spre rejudecare primei instanțe”.

Prin

urmare, textul de lege prevede limitarea a două situații în care instanța de apel

poate desființa hotărârea primei instanțe cu trimiterea spre rejudecare.

Rațiunea

pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea desființării cu trimitere doar

în cele două ipoteze, a fost impusă de asigurarea triplului grad de jurisdicție

și ține de necesitatea soluționării cu celeritate a cauzelor civile, ca o consecință

ce decurge din principiul constituțional al judecării într-un termen rezonabil consacrat

în alin. (3) art. 21 din Constituție, în acord cu dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța

de apel a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare având în vedere

prima teză a textului legal, respectiv necercetarea fondului de către prima instanță,

dar a interpretat greșit norma procedurală.

Instanța

nu cercetează fondul când pronunță soluția în temeiul unei excepții procesuale,

omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

În speță,

prima instanță nu a pronunțat soluția în temeiul unei excepții procesuale câtă vreme

a analizat susținerile părților implicate în proces prin prisma prevederilor

art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce au constituit temeiul de drept al acțiunii.

Faptul

că în considerentele sentinței nu s-au examinat toate susținerile părților, privitoare

la îndreptățirea reclamantei de a primi despăgubiri, nu echivalează cu necercetarea

pe fond a litigiului.

Instanța

fondului a concluzionat în mod expres că în speță nu sunt incidente dispozițiile

legale invocate prin acțiune și a arătat considerentele ce au dus la această concluzie

– devenind de prisos analizarea altor aspecte ale speței.

Drept

urmare, este incontestabil că fondul litigiului a fost examinat, astfel că, în speță

nu se regăsește prima ipoteză a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cum greșit a concluzionat

instanța de apel.

În situația

în care Curtea de Apel Craiova aprecia că nu au fost lămurite toate aspectele ce

țin de fondul litigiului, avea posibilitatea să le examineze, în baza caracterului

devolutiv al apelului.

Aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a împiedicat examinarea

criticilor aduse prin motivele de apel și a dus la o necercetare a fondului căii

de atac.

Așadar,

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mehedinți,

împotriva deciziei civile nr. 226 din 01 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2011.