ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 283/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr.

71 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanta M.A.A. împotriva

sentinței civile nr. 542 din data de 12 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Mehedinți, în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 24 iunie 2010, reclamanta M.A.A. a chemat în judecată pe

pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., solicitând să se constate holocaustul

comunist pentru perioada de deportare în Bărăgan (1951-1955); obligarea pârâtei

la plata daunelor în cuantum de 250.000 euro daune morale pentru fiecare din

cei deportați aflați în viață, iar pentru cei decedați câte 250.000 euro

reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă

542 din 12 octombrie 2010 a Tribunalului Mehedinți s-a respins acțiunea.

Tribunalul a reținut

că din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar rezultă că familia sa a fost

deportată, dar nu se cunoaște temeiul juridic al strămutării. Înscrisurile

depuse de reclamantă la dosar fac trimiteri și descriu situația generală

existentă la momentul respectiv, dar nu se referă în mod expres la persoana sa sau

la familie și la temeiul juridic al strămutării. Reclamanta nu a propus nici

probe pentru a dovedi că perioada de deportare a avut caracter politic.

Asupra apelului

declarat de reclamantă, Curtea a reținut următoarele:

La

data promovării

acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate

politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit ca urmare a condamnării, acest text constituind temeiul de

drept al cererii în justiție.

Dispoziții

legale arătate au fost declarate neconstituționale prin decizia 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate

de drept.

La

data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu

dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu

inexistența normei juridice.

Față

de împrejurarea că nu există temei legal al cererii de acordare a daunelor

morale este lipsit de interes a se constata caracterul politic al măsurii

aplicate familiei reclamantei, deoarece reclamanta nu poate obține un folos

practic, material, în urma soluționării acestui capăt de cerere.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs

reclamanta M.A.A., criticând-o pentru

următoarele motive:

principiului tempus regit actum, dispoziția Curții Constituționale nu se aplică

cauzei de față ci doar raporturilor juridice născute după publicare.

În considerarea acestui

principiu și neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituție și art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se

aplice o altă dispoziție legală decât cea care exista atunci când el s-a

născut.

care se pune în această cauză este aceea a stabilirii prejudiciului moral

suferit și implicit a cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de

către instanță.

S-a detaliat prin

cererea de recurs situația prin care a trecut cu întreaga familie, subliniindu-se

consecințele pe care le-au suferit, faptul că se încadrează în art. 5 lit. a)

din Legea nr. 221/2009 și are dreptul să solicite daune morale pentru faptul că

prin această măsură i s-au adus următoarele prejudicii certe: a rămas cu traume

psihice, o urmăresc permanent momentele de groază și frică pe care le-a trăit

pe timpul deportării, dar mai ales după, a fost considerată o persoană

periculoasă, fiind marginalizată în societate, nu a putut să se angajeze, fiindcă

a fost deportată în Bărăgan, mai mult decât atât au avut de suferit și copiii și

nepoți săi întrucât nu au putut urma învățământului superior sau militar.

Pentru aceste motive,

reținute în esență, se solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată,

urmând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro

echivalent în lei drept despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, datorită

strămutării și stabilirii de domiciliu forțat pe care a suportat-o.

Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin decizia în

interesul Legii nr. 12/2011 (M. Of., nr. 789/7.11.2011) s-a statuat că,

Urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în

considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de

recurs:

Prin deciziile nr. 1.358

din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că

nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, având în

vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este

supus evaluării jurisdicționale, că acestea sunt sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum

sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații

precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la

care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor

unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Nu este incidentă nici

noțiunea de „bun” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, care, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.-M.G. ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență

nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor

Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase

procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi

confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista

o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță

legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și

pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era

nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în

interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu

conferea reclamantei un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene la data publicării

deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui

temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În consecință, având

în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

dispune respingerea recursului, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.A. împotriva deciziei civile nr. 71

din 07 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.