ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 283/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 71 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanta M.A.A. împotriva sentinței civile nr. 542 din data de 12 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2010, reclamanta M.A.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., solicitând să se constate holocaustul comunist pentru perioada de deportare în Bărăgan (1951-1955); obligarea pârâtei la plata daunelor în cuantum de 250.000 euro daune morale pentru fiecare din cei deportați aflați în viață, iar pentru cei decedați câte 250.000 euro reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă 542 din 12 octombrie 2010 a Tribunalului Mehedinți s-a respins acțiunea. Tribunalul a reținut că din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar rezultă că familia sa a fost deportată, dar nu se cunoaște temeiul juridic al strămutării. Înscrisurile depuse de reclamantă la dosar fac trimiteri și descriu situația generală existentă la momentul respectiv, dar nu se referă în mod expres la persoana sa sau la familie și la temeiul juridic al strămutării. Reclamanta nu a propus nici probe pentru a dovedi că perioada de deportare a avut caracter politic.

Asupra apelului declarat de reclamantă, Curtea a reținut următoarele: La data promovării acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție. Dispoziții legale arătate au fost declarate neconstituționale prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

La data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice. Față de împrejurarea că nu există temei legal al cererii de acordare a daunelor morale este lipsit de interes a se constata caracterul politic al măsurii aplicate familiei reclamantei, deoarece reclamanta nu poate obține un folos practic, material, în urma soluționării acestui capăt de cerere. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.A.A., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Potrivit principiului tempus regit actum, dispoziția Curții Constituționale nu se aplică cauzei de față ci doar raporturilor juridice născute după publicare.

În considerarea acestui principiu și neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o altă dispoziție legală decât cea care exista atunci când el s-a născut. 2. Problema reală care se pune în această cauză este aceea a stabilirii prejudiciului moral suferit și implicit a cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanță.

S-a detaliat prin cererea de recurs situația prin care a trecut cu întreaga familie, subliniindu-se consecințele pe care le-au suferit, faptul că se încadrează în art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și are dreptul să solicite daune morale pentru faptul că prin această măsură i s-au adus următoarele prejudicii certe: a rămas cu traume psihice, o urmăresc permanent momentele de groază și frică pe care le-a trăit pe timpul deportării, dar mai ales după, a fost considerată o persoană periculoasă, fiind marginalizată în societate, nu a putut să se angajeze, fiindcă a fost deportată în Bărăgan, mai mult decât atât au avut de suferit și copiii și nepoți săi întrucât nu au putut urma învățământului superior sau militar.

Pentru aceste motive, reținute în esență, se solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, urmând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro echivalent în lei drept despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, datorită strămutării și stabilirii de domiciliu forțat pe care a suportat-o.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011 (M. Of., nr. 789/7.11.2011) s-a statuat că, Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale, că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Nu este incidentă nici noțiunea de „bun” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, care, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu conferea reclamantei un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. În consecință, având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.A. împotriva deciziei civile nr. 71 din 07 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.