ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6778/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 mai

2010 reclamanta I.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, cerând să se constate holocaustul comunist

pentru toate persoanele deportate în Bărăgan în anii 1951 - 1955, precum și

obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 250.000 euro și a

cheltuielilor de judecată, invocând prevederile Legii nr. 221/2009.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a fost deportată împreună cu familia din comuna

Crăguiești, județul Mehedinți în comuna Pelican, județul Călărași din Câmpia

Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955.

Reclamanta a mai

arătat că, după un drum anevoios, îmbarcați în vagoane destinate transportului

animalelor, au fost debarcați noaptea în Câmpia Bărăganului, unde au fost

lăsați în câmp, fiind marcat doar locul în care aveau să stea printr-un țăruș

bătut în pământ, cu mențiunea că în toată această perioadă au îndurat condiții

foarte grele de viață, suferind de foame, de frig, neavând locuințe, asistență

medicală, haine.

Prin Sentința civilă

326 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte cererea

reclamantei și a obligat pe pârât să-i plătească suma de 60.000 euro

reprezentând prejudiciul moral.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă cererea reclamantei de constatare publică a holocaustului

comunist.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr.

221/2009, care definesc măsurile administrative cu caracter politic, măsura

administrativă dispusă împotriva reclamantei este încadrată între acelea care

au de drept caracter politic, nemaifiind necesară constatarea prin hotărâre

judecătorească a acestui caracter politic, astfel cum a solicitat reclamanta.

Instanța a reținut

că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării și a înlăturat apărarea

pârâtului potrivit căreia dreptul la astfel de despăgubiri, pentru prejudiciul

moral, ar fi recunoscut de lege doar în favoarea persoanelor ce au suferit o

condamnare penală.

În cuantificarea

despăgubirii cuvenite, instanța a reținut că prin stabilirea domiciliului

obligatoriu în altă localitate, reclamantei i-au fost încălcate dreptul la

libertate și la educație, că aceasta fost privată de posibilitatea de a

participa la cursuri școlare specifice vârstei, și că, ulterior, după momentul

întoarcerii la domiciliul avut anterior strămutării, reclamanta și ceilalți

membrii ai familiei sale au fost tratați în mod diferit de cetățeni. Instanța a

avut în vedere, totodată, și repercusiunile asupra stării sănătății

reclamantei, precum și asupra posibilității acesteia de a se realiza deplin pe

plan social, profesional, și familial.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

În motivarea apelului

pârâtul a susținut că pentru suferințele ce i-au fost cauzate prin aplicarea

măsurii administrative a strămutării familiei sale într-o altă localitate,

reclamanta a obținut despăgubiri în temeiul Decretului-Lege 118/1990, așa încât

instanța trebuia să verifice dacă despăgubirile deja încasate nu acoperă în

totalitate prejudiciul moral suferit de aceasta, respectiv, dacă despăgubirile

acordate în prezenta cauză nu sunt exagerat de mari față de situația de fapt

reținută.

Pârâtul a invocat

prevederile O.U.G. nr. 62/2010 relative la plafonul despăgubirilor ce pot fi

acordate în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, susținând, totodată, că nu

s-a procedat la verificarea calității procesuale active unice a reclamantei.

Prin Decizia civilă

nr. 372 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința

în sensul că a stabilit cuantumul daunelor acordate la suma de 2.000 euro sau

echivalentul în lei la data plății, menținând celelalte dispoziții ale

acesteia.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că pentru perioada cât a fost strămutată, prin

Hotărârea nr. 127/1990, reclamanta a primit despăgubiri în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990, că această împrejurare nu înlătură incidența

dispozițiilor Legii nr. 221/2009 dar impune o reevaluare a cuantumului

despăgubirii la care este îndreptățită pentru repararea prejudiciului moral

suferit.

Instanța de apel a

apreciat că față de durata măsurii administrative a strămutării, de faptul că

momentul aplicării acestei măsuri reclamanta nu se mai afla la vârsta

școlarizării - fiind născută în anul 1925 -, cum eronat a reținut prima instanță,

și respectiv, față de restricțiile specifice măsurii strămutării, anume

obligarea de a trăi într-o localitate care nu oferea posibilități materiale

decente ori de afirmare profesională, se justifică acordarea sumei de 2000 euro

cu titlul de daune morale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâtul a susținut că instanța de apel nu a redus în mod corespunzător

cuantumul despăgubirilor, neținând cont de intervalul îndelungat de timp care a

trecut de la data producerii prejudiciului și până în prezent, încălcând astfel

art. 5 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 și procedând la o greșită

aplicare și interpretare a legii.

Pârâtul a mai arătat

că jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului

a statuat că

satisfacția echitabilă acordată victimei prejudiciului moral trebuie să

respecte principiile echității și proporționalității și să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului sau venituri nejustificate pentru

victime.

Analizând criticile,

care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

Deși legiuitorul nu a

conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și

jurisprudența au consacrat anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor

acordate cu acest titlu, cum sunt echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de

aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate,

și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje

de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația

îmbogățirii fără just temei.

În termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată

solicitantului pentru considerente pur formale, respectiv, pentru

imposibilitatea stabilirii unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său

și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale

al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în

parte, să ofere reclamantului o anumită satisfacție pentru suferințele

îndurate.

Prejudiciile morale

nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viața,

onoarea, reputația, etc., nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o

incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul

patrimonial al despăgubirii.

Jurisprudența

instanței de contencios european a statuat că reparația trebuie să fie una

echitabilă, respectiv, pe de o parte să nu constituie un temei al îmbogățirii,

întrucât în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de

daune, iar pe de altă parte, în stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie

avută în vedere natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care,

strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.

Răspunzând criticilor

formulate de pârât, se constată că speță, în operațiunea de cuantificare a

despăgubirii morale acordate reclamantei, instanța de apel a arătat criteriile

în raport cu care a analizat pretenția dedusă judecății și anume: durata

măsurii administrative a strămutării, vârsta avută de reclamantă la momentul

dispunerii acestei măsuri, condițiile de trai în care a fost nevoită să

trăiască în această perioadă de timp, consecințele pe plan uman și profesional

pe care o astfel de măsură restrictivă le-a produs în viața reclamantei, precum

și măsurile reparatorii de care aceasta a beneficiat în temeiul dispozițiilor

Decretului-Lege nr. 118/1991.

În atare condiții,

rezultă că instanța de apel, statuând în echitate și respectând principiul

justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între

interesul particular și cel general, al unei societăți care trebuie să suporte

plata daunelor produse de faptele ilicite ale unui regim anterior, a procedat

la o cuantificare rezonabilă a despăgubirii morale acordate reclamantei.

Așa fiind, pentru

considerentele de fapt și de drept arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva Deciziei nr. 372 din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2011.