ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6778/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 mai 2010 reclamanta I.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cerând să se constate holocaustul comunist pentru toate persoanele deportate în Bărăgan în anii 1951 - 1955, precum și obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 250.000 euro și a cheltuielilor de judecată, invocând prevederile Legii nr. 221/2009.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost deportată împreună cu familia din comuna Crăguiești, județul Mehedinți în comuna Pelican, județul Călărași din Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955. Reclamanta a mai arătat că, după un drum anevoios, îmbarcați în vagoane destinate transportului animalelor, au fost debarcați noaptea în Câmpia Bărăganului, unde au fost lăsați în câmp, fiind marcat doar locul în care aveau să stea printr-un țăruș bătut în pământ, cu mențiunea că în toată această perioadă au îndurat condiții foarte grele de viață, suferind de foame, de frig, neavând locuințe, asistență medicală, haine. Prin Sentința civilă 326 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pe pârât să-i plătească suma de 60.000 euro reprezentând prejudiciul moral.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reclamantei de constatare publică a holocaustului comunist. În motivarea sentinței, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, care definesc măsurile administrative cu caracter politic, măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei este încadrată între acelea care au de drept caracter politic, nemaifiind necesară constatarea prin hotărâre judecătorească a acestui caracter politic, astfel cum a solicitat reclamanta. Instanța a reținut că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării și a înlăturat apărarea pârâtului potrivit căreia dreptul la astfel de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, ar fi recunoscut de lege doar în favoarea persoanelor ce au suferit o condamnare penală.

În cuantificarea despăgubirii cuvenite, instanța a reținut că prin stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, reclamantei i-au fost încălcate dreptul la libertate și la educație, că aceasta fost privată de posibilitatea de a participa la cursuri școlare specifice vârstei, și că, ulterior, după momentul întoarcerii la domiciliul avut anterior strămutării, reclamanta și ceilalți membrii ai familiei sale au fost tratați în mod diferit de cetățeni. Instanța a avut în vedere, totodată, și repercusiunile asupra stării sănătății reclamantei, precum și asupra posibilității acesteia de a se realiza deplin pe plan social, profesional, și familial. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea apelului pârâtul a susținut că pentru suferințele ce i-au fost cauzate prin aplicarea măsurii administrative a strămutării familiei sale într-o altă localitate, reclamanta a obținut despăgubiri în temeiul Decretului-Lege 118/1990, așa încât instanța trebuia să verifice dacă despăgubirile deja încasate nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de aceasta, respectiv, dacă despăgubirile acordate în prezenta cauză nu sunt exagerat de mari față de situația de fapt reținută. Pârâtul a invocat prevederile O.U.G. nr. 62/2010 relative la plafonul despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, susținând, totodată, că nu s-a procedat la verificarea calității procesuale active unice a reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 372 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a stabilit cuantumul daunelor acordate la suma de 2.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, menținând celelalte dispoziții ale acesteia. În motivarea deciziei, instanța a reținut că pentru perioada cât a fost strămutată, prin Hotărârea nr. 127/1990, reclamanta a primit despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, că această împrejurare nu înlătură incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009 dar impune o reevaluare a cuantumului despăgubirii la care este îndreptățită pentru repararea prejudiciului moral suferit.

Instanța de apel a apreciat că față de durata măsurii administrative a strămutării, de faptul că momentul aplicării acestei măsuri reclamanta nu se mai afla la vârsta școlarizării - fiind născută în anul 1925 -, cum eronat a reținut prima instanță, și respectiv, față de restricțiile specifice măsurii strămutării, anume obligarea de a trăi într-o localitate care nu oferea posibilități materiale decente ori de afirmare profesională, se justifică acordarea sumei de 2000 euro cu titlul de daune morale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că instanța de apel nu a redus în mod corespunzător cuantumul despăgubirilor, neținând cont de intervalul îndelungat de timp care a trecut de la data producerii prejudiciului și până în prezent, încălcând astfel art. 5 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 și procedând la o greșită aplicare și interpretare a legii. Pârâtul a mai arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că satisfacția echitabilă acordată victimei prejudiciului moral trebuie să respecte principiile echității și proporționalității și să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului sau venituri nejustificate pentru victime. Analizând criticile, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum sunt echitatea și proporționalitatea. Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată solicitantului pentru considerente pur formale, respectiv, pentru imposibilitatea stabilirii unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere reclamantului o anumită satisfacție pentru suferințele îndurate. Prejudiciile morale nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viața, onoarea, reputația, etc., nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Jurisprudența instanței de contencios european a statuat că reparația trebuie să fie una echitabilă, respectiv, pe de o parte să nu constituie un temei al îmbogățirii, întrucât în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, iar pe de altă parte, în stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.

Răspunzând criticilor formulate de pârât, se constată că speță, în operațiunea de cuantificare a despăgubirii morale acordate reclamantei, instanța de apel a arătat criteriile în raport cu care a analizat pretenția dedusă judecății și anume: durata măsurii administrative a strămutării, vârsta avută de reclamantă la momentul dispunerii acestei măsuri, condițiile de trai în care a fost nevoită să trăiască în această perioadă de timp, consecințele pe plan uman și profesional pe care o astfel de măsură restrictivă le-a produs în viața reclamantei, precum și măsurile reparatorii de care aceasta a beneficiat în temeiul dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1991.

În atare condiții, rezultă că instanța de apel, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, al unei societăți care trebuie să suporte plata daunelor produse de faptele ilicite ale unui regim anterior, a procedat la o cuantificare rezonabilă a despăgubirii morale acordate reclamantei. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 372 din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.