ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 519/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 2 iulie 2010 , reclamanta B.V. a chemat în judecată Statul Român prin Direcția Finanțelor Publice a județului Mehedinți, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor de 500.000 euro, cu titlul de daune pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea cu domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne conform H.C.M. nr. 326/1951, pentru suferințele cauzate de aceste măsuri administrative în mod nedrept, pe care le-a suportat atât reclamanta, cât și familia sa, așa cum reiese din adresa nr. 27/C7 din 24 ianuarie 2002 emisă de Ministerul Justiției; constatarea și recunoașterea publică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare 1951-1955.

Reclamanta a precizat acțiunea la termenul din 12 octombrie 2010, menționând că solicită daune morale pentru prejudiciul personal și renunță la petitul privind recunoașterea publică a holocaustului. Prin sentința civilă nr. 633 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro cu titlul de daune morale. Prima instanță a reținut, pe baza probatoriului administrat, că reclamanta împreună cu familia a fost strămutată din comuna Izvorul Bârzei, județul Mehedinți, în Bărăgan, localitatea Pelicani (Borcea Nouă), în perioada 18 iunie 1951–9 ianuarie 1956, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerul Afacerilor Interne.

În baza art. 3 din Legea nr. 221/2009, s-a reținut că măsura administrativă a strămutării are caracter politic de drept, iar în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, s-a constatat îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. La stabilirea cuantumului daunelor, instanța a avut în vedere sumele prevăzute legal prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 conform O.U.G. nr. 62/2010, precum și criteriile legale pentru consecințele suferite de partea vătămată, drepturile încălcate și repercusiunile asupra stării sănătății. Împotriva sentinței au declarat apel, atât reclamanta B.V., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 111 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie , a respins apelul declarat de reclamantă; a admis apelul formulat de pârât și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Decizia este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în viitor.

Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai aplică, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. Cum în speță dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției, s-a constatat de către instanța de apel că sentința este lipsită de temei legal.

Curtea de apel a arătat că nu se poate reține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamanta avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei). Instanța de apel nu a reținut nelegalitatea sentinței pentru neparticiparea procurorului la judecata cauzei. Dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 prevăd că este obligatorie participarea procurorului la judecarea cererilor la care se referă art. 4 din lege – respectiv la cererile prin care se cere a se constata caracterul politic al altor condamnări penale ori al altor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute expres prin art. 1 și 3 din lege.

Or, în speță, nu s-a formulat o asemenea cerere, pentru că măsura administrativă luată împotriva reclamantei și familiei sale era prevăzută a avea caracter politic de drept, fiind enumerată în art. 3 din lege. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta B.V. , invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând menținerea sentinței date de Tribunalul Mehedinți. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, fără îndoială decizia Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă erga omnes„ însă are putere numai pentru viitor, așa încât consideră ca ea nu se aplică proceselor în curs de judecată și care au fost declanșate în temeiul normei de drept declarate ulterior ca neconstituționale.

Recurenta a arătat că argumentele de echitate și dreptate nu-și pot găsi rostul în analiza constituționalității unei norme de drept, cu atât mai mult cu cât a solicitat plata de despăgubiri morale pentru suferințele sale personale și nu ale părinților săi cu care a fost împreună deportată în Bărăgan o perioadă de aproape 5 ani. De asemenea, recurenta a arătat că nu crede că este legal ca printr-o dispoziție a Curții Constituționale să se lipsească practic de orice efecte un act normativ – Legea nr. 221/2009, sub pretext că legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 111 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.