ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6008/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 26.05.2010, reclamanta Urban F. Ana a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 200.000 euro, despăgubiri morale pentru suferințele fizice și psihice pe care le-a îndurat în perioada în care a fost deportată, precum și 400.000 euro pentru suferințele pe care le-au îndurat părinții săi Fichel Francisk, decedat la 28.01.1995 și Fichel Cristina, decedată la 19.07.2008, în perioada deportării.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în noaptea de 17 din 18 iunie 1951, în baza deciziei 200/1951, împreună cu sora și părinții au fost ridicați cu forța de la domiciliu din localitatea Baia Nouă jud. Caraș Severin și strămutați în localitatea Insurăței, județul Brăila, apoi în localitatea Comănești – Moinești, jud. Bacău, fiind nevoiți să locuiască în bordei săpat în pământ, iar apoi au construit o casă din chirpici acoperită cu stuf și paie. În acest fel au înfruntat timp de aproape 5 ani sărăcia, frigul, mizeria și bolile, au fost supuși unui trai indecent, la limita supraviețuirii, mama sa îmbolnăvindu-se de inimă, boală care a chinuit-o toată viața. A mai arătat că la plecare, familiei i-au fost confiscate toate bunurile mobile și imobile, terenuri, casă mobilată, unelte, 2 vaci, articole de uz gospodăresc, iar la întoarcere casa era ruină iar restul bunurilor nu au mai fost găsite, după cum accesul la educație le-a fost îngrădit.

A mai menționat reclamanta că atât acesteia cât și părinților săi le-au fost acordate drepturile prevăzute de DL 118/1990. Și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 319 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a respins acțiunea reținând că prin cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri constând în prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării sale și a părinților în perioada 1951-1956, în temeiul art. 5 alin. (1) din L.221/2009.

Dispozițiile acestui text de lege prevăd trei categorii de măsuri reparatorii pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 dec.1989 (precum și în caz de deces al acestora, soțului supraviețuitor sau descendenților până la gradul II inclusiv), respectiv: a) - despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) - despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu au fost restituite ori nu a obținut măsuri reparatorii în condițiile Legii 10/2001 sau Legii 247/2005 și c) - repunerea în drepturi în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi ori degradarea militară.

Prin urmare, legea conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit condamnare, nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul reclamantei și părinților săi. În considerarea celor de mai sus expuse, constatând că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite pentru acordarea prejudiciului moral, care se acordă doar persoanelor care au suferit o condamnare, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 322 din 20 octombrie 2010 curtea de Apel Craiova a reținut ca fiind fondat apelul reclamantei pentru considerentele: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora.

Cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică și teleologică a prevederilor art. 5, privește toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referință, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale și/sau materiale. Atât condamnările, cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, constituie măsuri abuzive ale regimului comunist, vizând persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale, iar a distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Această interpretare rezultă și din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. alin. (2) lit. a) - j și art. 3 lit. a) - f, care trimit, prin enumerare, la rațiunile politice care au stat la baza reglementării anumitor infracțiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancționate de regimul comunist, dar și din dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2), care fac trimitere în egală măsură la disp. art. 2 din OUG 214/1999, ca sistem de referință pentru instanță în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi folosit ca tehnică legislativă același procedeu utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obținut anterior despăgubiri în echivalent, în scopul evitării unei duble reparații. Așadar, ar fi trebuit să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit prin aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990, ori, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.

Concluzia este aceea că sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral și persoanele care au fost victime ale unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu au fost satisfăcute adecvat prin legea veche. Cum art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 stabilește că printre măsurile administrative cu caracter politic se înscrie și dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în temeiul art. 5 reclamanta poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale. În speță, se constată că reclamanta a solicitat despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al părinților săi, victime ale aceleiași măsuri.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat produce suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea și onoarea, precum și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecințe crearea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații cu acest titlu. Întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, instanța ținând seama de aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, raportându-se totodată și la cuantumul stabilit ca indemnizație prin Decretul - Lege 118/1990.

Un ghid în aplicarea acestor criterii îl poate constitui practica instanței europene de contencios al drepturilor omului, respectiv cuantumul daunelor morale pe care aceasta le acordă. Ca atare s-a constatat ca fiind întemeiate criticile apelantei-reclamante, prima instanță procedând în mod greșit la respingerea acțiunii sale fără a analiza fondul pricinii, motiv pentru care, în considerarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.pr.civ., apelul a fost admis, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C.pr.civ., a susținut că instanțele au ignorat dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului, dispoziție a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a hotărârilor astfel pronunțate (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ.), dar și încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (privind cuantificarea despăgubirii (motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.). Recursul nu este fondat.

Instanțele au fost sesizate cu judecata unei acțiuni în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 rezultând din aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic (deportare în baza Deciziei nr. 200/1951) căreia însăși legea de reparație îi recunoaște acest caracter, iar nu cu o acțiune în constatarea caracterului politic al unei măsuri dispuse de regimul comunist ce ar putea fi asimilată celor reglementate expres de lege, pentru care, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (5) legea prevede, într-adevăr, participarea obligatorie a procurorului. Neexistând însă în cauză ipoteza reglementată de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, cererea dedusă judecății încadrându-se în prevederile art. 5 din aceeași lege, se constată că judecata pricinii s-a făcut cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale enunțate ce guvernează soluționarea sa, care nu impune cerința participării procurorului la judecarea cauzei.

Din această perspectivă și în acord cu principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., se vădește a nu fi fondată, soluționarea cauzei desfășurându-se cu respectarea condițiilor prevăzute de norma incidentă raportului juridic litigios. Cât privește motivele de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ., se constată că acestea au fost invocate exclusiv formal, atâta vreme cât pentru al optulea motiv de recurs nu a fost dezvoltată vreo critică, iar criticile dezvoltate în motivul nouă de recurs nu au legătură cu soluția atacată, de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare și nu de evocare a fondului cu stabilirea/determinarea vreunei despăgubiri în sarcina recurentului.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 322 din 20.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I –a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2011.