ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6008/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată

la data de 26.05.2010, reclamanta Urban F. Ana a chemat în judecată Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 200.000

euro, despăgubiri morale pentru suferințele fizice și psihice pe care le-a îndurat

în perioada în care a fost deportată, precum și 400.000 euro pentru suferințele

pe care le-au îndurat părinții săi Fichel Francisk, decedat la 28.01.1995 și Fichel

Cristina, decedată la 19.07.2008, în perioada deportării.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în noaptea de 17 din 18 iunie 1951, în baza deciziei 200/1951,

împreună cu sora și părinții au fost ridicați cu forța de la domiciliu din localitatea

Baia Nouă jud. Caraș Severin și strămutați în localitatea Insurăței, județul Brăila,

apoi în localitatea Comănești – Moinești, jud. Bacău, fiind nevoiți să locuiască

în bordei săpat în pământ, iar apoi au construit o casă din chirpici acoperită cu

stuf și paie.

În acest fel au înfruntat

timp de aproape 5 ani sărăcia, frigul, mizeria și bolile, au fost supuși unui trai

indecent, la limita supraviețuirii, mama sa îmbolnăvindu-se de inimă, boală care

a chinuit-o toată viața.

A mai arătat că la plecare,

familiei i-au fost confiscate toate bunurile mobile și imobile, terenuri, casă mobilată,

unelte, 2 vaci, articole de uz gospodăresc, iar la întoarcere casa era ruină iar

restul bunurilor nu au mai fost găsite, după cum accesul la educație le-a fost îngrădit.

A mai menționat reclamanta

că atât acesteia cât și părinților săi le-au fost acordate drepturile prevăzute

de DL 118/1990.

Și-a întemeiat acțiunea

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 319 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a respins acțiunea reținând că prin

cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri

constând în prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării sale și a părinților

în perioada 1951-1956, în temeiul art. 5 alin. (1) din L.221/2009.

Dispozițiile acestui text

de lege prevăd trei categorii de măsuri reparatorii pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 dec.1989 (precum și în caz de

deces al acestora, soțului supraviețuitor sau descendenților până la gradul II inclusiv),

respectiv: a) - despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b)

- despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu

au fost restituite ori nu a obținut măsuri reparatorii în condițiile Legii 10/2001

sau Legii 247/2005 și c) - repunerea în drepturi în cazul în care prin hotărârea

de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi ori degradarea militară.

Prin urmare, legea conferă

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit

condamnare, nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă, cum este

cazul reclamantei și părinților săi.

În considerarea celor

de mai sus expuse, constatând că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor

îndreptățite pentru acordarea prejudiciului moral, care se acordă doar persoanelor

care au suferit o condamnare, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 322 din

20 octombrie 2010 curtea de Apel Craiova a reținut ca fiind fondat apelul reclamantei

pentru considerentele:

Legea

nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul

unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate

acestora.

Cadrul general

de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea

logică și teleologică a prevederilor art. 5, privește toate persoanele, atât cele

condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

politice în perioada de referință, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale

și/sau materiale.

Atât condamnările,

cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, constituie măsuri abuzive

ale regimului comunist, vizând persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme

regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale,

iar a distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale,

ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic

discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Această interpretare

rezultă și din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. alin.

(2) lit. a) - j și art. 3 lit. a) - f, care trimit, prin enumerare, la rațiunile

politice care au stat la baza reglementării anumitor infracțiuni sau fapte fără

caracter penal, condamnate sau sancționate de regimul comunist, dar și din dispozițiile

art. 4 alin. (1) și (2), care fac trimitere în egală măsură la disp. art. 2 din

OUG 214/1999, ca sistem de referință pentru instanță în procedura de constatare

a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative.

Dacă legiuitorul

ar fi intenționat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul

moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar

fi folosit ca tehnică legislativă același procedeu utilizat la redactarea art. 5

alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru

bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obținut anterior despăgubiri

în echivalent, în scopul evitării unei duble reparații.

Așadar, ar

fi trebuit să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit

prin aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990, ori, dimpotrivă, în cuprinsul Legii

nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.

Concluzia este

aceea că sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral și persoanele care au

fost victime ale unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu au fost

satisfăcute adecvat prin legea veche.

Cum art. 3

lit. e)

din Legea nr. 221/2009 stabilește că printre măsurile administrative

cu caracter politic

se înscrie și dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea

de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia 200/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne, în temeiul art. 5 reclamanta poate solicita obligarea statului

la acordarea unor despăgubiri morale.

În

speță, se constată că reclamanta a solicitat despăgubiri morale atât pentru prejudiciul

suferit în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al părinților săi, victime

ale aceleiași măsuri.

Dislocarea din localitatea

de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat produce suferințe

pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea și onoarea,

precum și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de

lege, având drept consecințe crearea unui prejudiciu moral care justifică acordarea

unei compensații cu acest titlu.

Întinderea acestei compensații

se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata

măsurii abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei,

fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat

la nivel material, instanța ținând seama de aplicarea principiului îmbogățirii fără

justă cauză, raportându-se totodată și la cuantumul stabilit ca indemnizație prin

Decretul - Lege 118/1990.

Un ghid în aplicarea acestor

criterii îl poate constitui practica instanței europene de contencios al drepturilor

omului, respectiv cuantumul daunelor morale pe care aceasta le acordă.

Ca atare s-a constatat

ca fiind întemeiate criticile apelantei-reclamante, prima instanță procedând în

mod greșit la respingerea acțiunii sale fără a analiza fondul pricinii, motiv pentru

care, în considerarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.pr.civ., apelul a fost

admis, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare

la prima instanță.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o

pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9

C.pr.civ., a susținut că instanțele au ignorat dispozițiile imperative ale art.

4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului,

dispoziție a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a hotărârilor astfel pronunțate

(motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ.), dar și încălcarea dispozițiilor

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (privind cuantificarea despăgubirii (motiv

de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.).

Recursul nu este fondat.

Instanțele au fost sesizate

cu judecata unei acțiuni în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009

rezultând din aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic (deportare

în baza Deciziei nr. 200/1951) căreia însăși legea de reparație îi recunoaște acest

caracter, iar nu cu o acțiune în constatarea caracterului politic al unei măsuri

dispuse de regimul comunist ce ar putea fi asimilată celor reglementate expres de

lege, pentru care, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (5) legea prevede,

într-adevăr, participarea obligatorie a procurorului.

Neexistând însă în cauză

ipoteza reglementată de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, cererea

dedusă judecății încadrându-se în prevederile art. 5 din aceeași lege, se constată

că judecata pricinii s-a făcut cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale enunțate

ce guvernează soluționarea sa, care nu impune cerința participării procurorului

la judecarea cauzei.

Din această perspectivă

și în acord cu principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”,

critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., se vădește a nu fi fondată,

soluționarea cauzei desfășurându-se cu respectarea condițiilor prevăzute de norma

incidentă raportului juridic litigios.

Cât privește motivele

de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ., se constată că

acestea au fost invocate exclusiv formal, atâta vreme cât pentru al optulea motiv

de recurs nu a fost dezvoltată vreo critică, iar criticile dezvoltate în motivul

nouă de recurs nu au legătură cu soluția atacată, de desființare a sentinței cu

trimitere spre rejudecare și nu de evocare a fondului cu stabilirea/determinarea

vreunei despăgubiri în sarcina recurentului.

Față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul dedus judecății urmează să fie

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 322 din 20.10.2010

pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I –a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2011.