ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8004/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 08 februarie 2010 reclamanții L.D., L.Ș., C.A. (fostă L.), C.E. (fostă L.), S.G. (fostă L.) au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale și morale în cuantum de 800.000 euro, din care 250.000 euro daune materiale și 550.000 euro daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza H.C.M. nr. 326/1951. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în ziua de 18 iunie 1951 împreună cu părinții și bunicii săi, au fost deportați în Câmpia Bărăganului, așa cum rezultă din hotărârile nr. 100, 610, 187 adoptate de Comisia Județeană Mehedinți, conform Decretului-Lege nr. 118/1990.

Au mai arătat că după un drum anevoios de câteva zile, în vagoane cu animale, au poposit pe câmp unde un țăruș reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie, au locuit sub cerul liber, fără nici un adăpost, fiind nevoiți să construiască un bordei, iar apoi o casă cu două camere din chirpici, în care au înfruntat mizeria și sărăcia timp de 5 ani.

La data deportării au fost deposedați de următoarele bunuri: batoză de treierat cereale păiose; motor pentru antrenare batoză de treierat cereale păiose; motor pentru antrenare batoză și moară, consum petrol; selector pentru cereale cu motor propriu pe benzină; instalație de moară cu două pietre; mobilă de cameră dormitor, mobilă bucătărie, veselă și tacâmuri de 12 persoane, două tablouri și o icoană, covoare, perdele, cuiere, găleți, butoaie, postăvi, oale, cratițe, cazane de aramă; 8 stupi sistematizați, 4 butoaie metalice a 200 l pentru combustibil, o centrifugă extras miere, un cântar de arie, un cântar terezie, un circular de lemne, pentru care înțeleg să solicite despăgubiri materiale.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre judecătorească, nu și cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic au dreptul la despăgubiri. A mai arătat și faptul că aceste persoane primesc o indemnizație lunară și au și alte drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin Sentința civilă nr. 441 din 13 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanți, pârâtul fiind obligat la plata către reclamanți a sumei de 40.000 euro, câte 10.000 euro pentru fiecare, reprezentând daune morale pentru deportarea personală, precum și la plata către toți reclamanții a sumei de 10.000 euro, daune morale în calitate de descendenți gradul I și 5.000 euro daune morale, în calitate de descendenți gr.

II și 37.185,80 RON despăgubiri materiale. Pârâtul a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat și 900 RON reprezentând onorariu expert. Pentru a se hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: În vara anului 1951, reclamanții împreună cu întreaga familie, au fost ridicați de la domiciliu, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Rubla, județul Galați unde au fost lăsați în câmp, sub cerul liber, fiecărei familii repartizându-i-se câte o parcelă de teren marcată cu țăruși. În momentul strămutării li s-a permis să ia cu ei foarte puține bunuri iar cele rămase nu le-au fost niciodată restituite.

Pe perioada strămutării, la început au locuit în bordeie săpate în pământ, până și-au construit case din chirpici și au trebuit să îndure condiții precare de viață, respectiv lipsa posibilităților de a-și asigura igiena, lipsa apei, a asistenței medicale, lipsa accesului liber la învățătură, îngrădirea dreptului la liberă circulație iar după încetarea tuturor acestor represiuni au întâmpinat dificultăți pentru reintegrarea în sânul comunității și pentru obținerea și păstrarea locului de muncă. Din hotărârile nr. 187, 188, 429, 610 din 1991 ale Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 reiese că atât reclamantului cât și mamei acestuia le-a fost recunoscută perioada de deportare și au beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Este de necontestat că libertatea reclamanților și a familiei acestora a suferit numeroase constrângeri în perioada celor aproape 5 ani de domiciliu obligatoriu, necesitatea acordării unor despăgubiri morale pentru aceste constrângeri, limitări și suferințe fiind reglementată de Legea nr. 221/2009. Din Adresa din 5 februarie 1991 a Ministerului de Interne, reiese că familia reclamantului a fost dislocată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 și i s-a permis să revină la domiciliul lor, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955. Față de situația de fapt, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. e) și a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Deși legea se referă generic la „condamnare” s-a apreciat că în fapt termenul include inclusiv măsurile administrative cu caracter represiv pe temeiuri politice, atâta vreme cât suportarea unor astfel de măsuri este posibil de a genera în favoarea acestor persoane a unor elemente definitorii pentru calificarea lor ca „foști deținuți politici”, ori termenul „deținut” este asimilabil aceluia de „condamnat”. Astfel, s-a apreciat că reclamanții sunt persoane îndreptățite să beneficieze, ca urmare a măsurilor administrative luate împotriva lor și a părinților lor, de despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit și în raport de modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, s-au stabilit că sunt îndreptățiți la câte 10.000 euro pentru măsurile luate asupra propriei persoane, 10.000 euro pentru părinții și 5.000 euro pentru bunicii lor decedați, care au suferit și ei astfel de măsuri abuzive.

Prin înscrisul aflat la dosar și declarațiile martorilor audiați, s-a reținut că reclamanții au făcut dovada că odată cu strămutarea familiei le-au fost confiscate și bunurile mobile aflate la acel moment în gospodărie, bunuri ce au făcut obiectul, în vederea evaluării, a expertizelor efectuate în cauză. În considerarea motivelor arătate și față de suma solicitată de reclamanți, de 550.000 euro daune morale și 250.000 euro despăgubiri materiale, s-a admis doar în parte cererea și a fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei arătate de 55.000 euro, din care 40.000 euro daune morale în nume propriu și 15.000 euro daune morale, în calitate de descendenți gradul I și II și la 37.185,80 RON reprezentând despăgubiri materiale.

Față de cele arătate, instanța a apreciat că suma astfel acordată este de natură să acopere prejudiciul moral suferit, fără să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză pentru reclamant. Prin Decizia nr. 26 din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul reclamanților, s-a admis apelul pârâtului și, în consecință, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a fost respins capătul de acțiune privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, urmând a fi menținute dispozițiile sentinței privind capătul de acțiune referitor la acordarea daunelor materiale și cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: La data introducerii acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-au aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist, să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text de lege, constituind temeiul de drept al cererii în justiție. Dispozițiile legale arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, sens în care trebuiau avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Așadar, constatând că data la care au fost soluționate apelurile nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat că cererea având ca obiect acordarea de daune morale este neîntemeiată. Neîntemeiate s-au apreciat și criticile formulate de apelanții reclamanți referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea utilajelor agricole confiscate de Statul Român de la autorul acestora, la momentul strămutării în Bărăgan. Cum din cuprinsul raportului de expertiză tehnică, și din răspunsul la obiecțiuni, a rezultat că s-a avut în vedere faptul că utilajele agricole preluate, abuziv, în anul 1950 au fost uzate moral, în proporție de 100%, că ulterior anului 1960 nu mai există bunuri cu utilitate similară și că evaluarea acestora nu se mai poate face prin comparații de piață, s-a constatat că în mod corect au fost aplicate dispozițiile O.U.G.

nr. 184/2002 (prin care s-a determinat coeficientul de actualizare al valorii rămase al mijlocului mobil, avându-se în vedere cursul mediu leu/dolar), în stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale acordate. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs atât reclamanții L.D., L.Ș., C.A., C.E. și S.G., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți. 1. Prin recursul lor, reclamanții au solicitat în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru efectuarea unei expertize tehnice auto, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului, admiterea apelului reclamanților și pe fond, admiterea acțiunii introductive așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că sumele acordate cu titlu de despăgubiri materiale nu reprezintă o dreaptă și echitabilă despăgubire prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât valoarea stabilită prin expertiza tehnică este nesatisfăcătoare și nu reflectă valoarea aproximativă a utilajelor agricole confiscate, că evaluarea făcută de expert, prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002, este neîntemeiată, pentru că acest text legal vizează strict imobilele pentru care se acordă despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, și că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice auto, care să stabilească o valoarea echitabilă a acestor despăgubiri materiale.

Referitor la daunele morale, arată că sumele acordate pentru fiecare reclamant în parte nu sunt echitabile. Cu privire la temeiul de drept al acțiunii, arată că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, nu mai are aplicabilitate sub aspectul acordării și plafonării despăgubirilor morale, prin raportare la norma europeană și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea pot fi acordate și majorate prin raportarea directă la prejudiciile și suferințele îndurate ca urmare a strămutării sau dislocării și a domiciliului obligatoriu. 2. Pârâtul, prin recursul său, a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru neparticiparea procurorului, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, sens în care a apreciat că cele două hotărâri pronunțate sunt lovite de nulitate.

A invocat și excepția lipsei calității procesual pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Mehedinți, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora cererea de judecată se face în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția, putând fi doar reprezentantă Ministerul Finanțelor Publice, neputând fi chemată în nume propriu în cauză. A arătat că, în mod greșit, au fost acordate despăgubiri materiale reclamanților, deoarece existența bunurilor nu a fost dovedită, iar simpla declarație a martorilor nu este concludentă, în lipsa unui proces-verbal de confiscare. Referitor la cheltuielile de judecată, arată că în raport de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., soluția de obligare la plata acestora este nelegală, față de faptul că, acțiunea a fost admisă doar în parte, de simplitatea și durata cauzei și de volumul de muncă solicitat într-o astfel de cauză. Analizând ambele recursuri, în limita criticilor formulate, se constată următoarele: 1. Recursul reclamanților este nefondat. Prin motivele de recurs, recurenții reclamanții formulează critici cu privire la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor materiale și a cuantumului daunele morale acordate, apreciindu-l ca fiind neechitabil, iar cu privire la temeiul de drept al acțiunii, susțin că deși nu mai există temei legal prin declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, daunele morale se pot acorda în raport de normele europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Criticile vor fi respinse. Astfel, cu privire la daunelor morale, se observă că, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Contrar susținerilor recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of., în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Astfel, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu există o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Nu pot fi primite nici criticile cu privire la daunele materiale acordate, deoarece acestea se referă la modalitatea de evaluare de către expert a bunurilor mobile prin raportul de expertiză efectuat în cauză, or, în actuala structură a recursului, care permite verificarea hotărârii doar pentru motive de nelegalitate, aceste critici, care ține de temeinicie, nu pot fi reținute.

2. Nefondat este și recursul pârâtului. Critica privind nulitatea hotărârilor pentru nelegalitatea constituirii instanței de judecată, având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată. Din economia dispozițiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este obligatorie în legătură cu soluționarea oricăror cereri care își au temeiul juridic în acest act normativ. Dispozițiile art. 4 alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea obligatorie a procurorului” trebuie interpretate sistematic, cu referire la celelalte alineate ale aceluiași articol și care stabilesc ipotezele în care constituirea instanței de judecată trebuie să se facă prin includerea procurorului.

Or, din conținutul art. 4 alin. (1) și (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care, prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea pronunțată, să se constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative. În speță, reclamanții nu au formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la plata daunelor morale, prevalându-se de existența hotărârilor adoptate de Comisia Județeană Mehedinți, conform Decretului-Lege nr. 118/1990. Ca atare, față de modalitatea de formulare a pretențiilor, fiind vorba doar de o cerere în daune, participarea procurorului, nu era obligatorie, pentru a se putea considera că, în absența acestuia, instanța ar fi fost nelegal constituită.

Cât privește critica privind imposibilitatea Direcției Generale a Finanțelor Mehedinți de a fi chemată în judecată în nume propriu, se constată următoarele: Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu statul reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Cum hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice, conform textului legal menționat, direcția reprezintă unitatea în teritoriu a Ministerului Finanțelor Publice, conform Mandatului special din 12 februarie 2010 așa cum este menționat prin întâmpinare, reclamanții având domiciliul în județul Mehedinți.

Nu pot fi primite nici criticile formulate cu privire la daunele materiale, întrucât, aspectele ce țin de dovedirea bunurilor de care au fost deposedați reclamanții, așa cum s-a arătat, țin de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia, situația de fapt reținută de instanța de apel nemaiputând fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Ultima critică ce privește greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată a pârâtului, nu va fi primită și analizată, întrucât vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul prin sentința primei instanțe, iar prin apelul declarat împotriva acesteia de către pârât nu s-au formulat critici pe acest aspect.

Prin urmare, pârâtul nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-a adresat instanței de apel și asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil. Pentru cele arătate, se constată că incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reținută și în consecință, ambele recursuri, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții L.D., L.Ș., C.A., C.E. și S.G. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 26 din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.