ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8004/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8004/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 08 februarie 2010 reclamanții

L.D., L.Ș., C.A. (fostă L.), C.E. (fostă L.), S.G. (fostă L.) au chemat în

judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la plata unor

despăgubiri materiale și morale în cuantum de 800.000 euro, din care 250.000

euro daune materiale și 550.000 euro daune morale, pentru luarea măsurilor

administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, în baza H.C.M. nr. 326/1951.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, în ziua de 18 iunie 1951 împreună cu părinții și

bunicii săi, au fost deportați în Câmpia Bărăganului, așa cum rezultă din

hotărârile nr. 100, 610, 187 adoptate de Comisia Județeană Mehedinți, conform

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Au mai arătat că după

un drum anevoios de câteva zile, în vagoane cu animale, au poposit pe câmp unde

un țăruș reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie, au locuit sub

cerul liber, fără nici un adăpost, fiind nevoiți să construiască un bordei, iar

apoi o casă cu două camere din chirpici, în care au înfruntat mizeria și

sărăcia timp de 5 ani.

La data deportării au

fost deposedați de următoarele bunuri: batoză de treierat cereale păiose; motor

pentru antrenare batoză de treierat cereale păiose; motor pentru antrenare

batoză și moară, consum petrol; selector pentru cereale cu motor propriu pe

benzină; instalație de moară cu două pietre; mobilă de cameră dormitor, mobilă

bucătărie, veselă și tacâmuri de 12 persoane, două tablouri și o icoană, covoare,

perdele, cuiere, găleți, butoaie, postăvi, oale, cratițe, cazane de aramă; 8

stupi sistematizați, 4 butoaie metalice a 200 l pentru combustibil, o

centrifugă extras miere, un cântar de arie, un cântar terezie, un circular de

lemne, pentru care înțeleg să solicite despăgubiri materiale.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că doar

persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre judecătorească, nu și cele

împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic au

dreptul la despăgubiri. A mai arătat și faptul că aceste persoane primesc o

indemnizație lunară și au și alte drepturi în baza Decretului-Lege nr.

118/1990.

Prin Sentința civilă

nr. 441 din 13 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția

civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanți, pârâtul fiind

obligat la plata către reclamanți a sumei de 40.000 euro, câte 10.000 euro

pentru fiecare, reprezentând daune morale pentru deportarea personală, precum și

la plata către toți reclamanții a sumei de 10.000 euro, daune morale în

calitate de descendenți gradul I și 5.000 euro daune morale, în calitate de

descendenți gr. II și 37.185,80 RON despăgubiri materiale.

Pârâtul a fost

obligat și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 RON,

reprezentând onorariu avocat și 900 RON reprezentând onorariu expert.

Pentru a se hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În vara anului 1951,

reclamanții împreună cu întreaga familie, au fost ridicați de la domiciliu,

stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Rubla, județul Galați

unde au fost lăsați în câmp, sub cerul liber, fiecărei familii

repartizându-i-se câte o parcelă de teren marcată cu țăruși.

În momentul

strămutării li s-a permis să ia cu ei foarte puține bunuri iar cele rămase nu

le-au fost niciodată restituite.

Pe perioada

strămutării, la început au locuit în bordeie săpate în pământ, până și-au

construit case din chirpici și au trebuit să îndure condiții precare de viață,

respectiv lipsa posibilităților de a-și asigura igiena, lipsa apei, a

asistenței medicale, lipsa accesului liber la învățătură, îngrădirea dreptului

la liberă circulație iar după încetarea tuturor acestor represiuni au

întâmpinat dificultăți pentru reintegrarea în sânul comunității și pentru

obținerea și păstrarea locului de muncă.

Din hotărârile nr.

187, 188, 429, 610 din 1991 ale Comisiei pentru aplicarea prevederilor

Decretului-Lege nr. 118/1990 reiese că atât reclamantului cât și mamei acestuia

le-a fost recunoscută perioada de deportare și au beneficiat de drepturile

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Este de necontestat

că libertatea reclamanților și a familiei acestora a suferit numeroase

constrângeri în perioada celor aproape 5 ani de domiciliu obligatoriu,

necesitatea acordării unor despăgubiri morale pentru aceste constrângeri,

limitări și suferințe fiind reglementată de Legea nr. 221/2009.

Din Adresa din 5

februarie 1991 a Ministerului de Interne, reiese că familia reclamantului a

fost dislocată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 și i s-a permis să revină

la domiciliul lor, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20

decembrie 1955.

Față de situația de

fapt, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. e) și a art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Deși legea se referă

generic la „condamnare” s-a apreciat că în fapt termenul include inclusiv

măsurile administrative cu caracter represiv pe temeiuri politice, atâta vreme

cât suportarea unor astfel de măsuri este posibil de a genera în favoarea

acestor persoane a unor elemente definitorii pentru calificarea lor ca „foști

deținuți politici”, ori termenul „deținut” este asimilabil aceluia de

„condamnat”.

Astfel, s-a apreciat

că reclamanții sunt persoane îndreptățite să beneficieze, ca urmare a măsurilor

administrative luate împotriva lor și a părinților lor, de despăgubiri

reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit și în raport de

modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, s-au stabilit că sunt îndreptățiți la

câte 10.000 euro pentru măsurile luate asupra propriei persoane, 10.000 euro

pentru părinții și 5.000 euro pentru bunicii lor decedați, care au suferit și

ei astfel de măsuri abuzive.

Prin înscrisul aflat

la dosar și declarațiile martorilor audiați, s-a reținut că reclamanții au

făcut dovada că odată cu strămutarea familiei le-au fost confiscate și bunurile

mobile aflate la acel moment în gospodărie, bunuri ce au făcut obiectul, în

vederea evaluării, a expertizelor efectuate în cauză.

În considerarea motivelor

arătate și față de suma solicitată de reclamanți, de 550.000 euro daune morale

și 250.000 euro despăgubiri materiale, s-a admis doar în parte cererea și a

fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei arătate de 55.000 euro, din

care 40.000 euro daune morale în nume propriu și 15.000 euro daune morale, în

calitate de descendenți gradul I și II și la 37.185,80 RON reprezentând

despăgubiri materiale.

Față de cele arătate,

instanța a apreciat că suma astfel acordată este de natură să acopere prejudiciul

moral suferit, fără să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză pentru

reclamant.

Prin Decizia nr. 26

din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, s-a respins apelul reclamanților, s-a admis apelul

pârâtului și, în consecință, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul

că a fost respins capătul de acțiune privind obligarea pârâtei la plata

daunelor morale, urmând a fi menținute dispozițiile sentinței privind capătul

de acțiune referitor la acordarea daunelor materiale și cheltuielilor de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

La data introducerii

acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau

persoanelor cărora li s-au aplicat o măsură administrativă cu caracter politic

în regimul comunist, să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit, acest text de lege, constituind temeiul de drept al

cererii în justiție.

Dispozițiile legale

arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, sens în care trebuiau avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Așadar, constatând că

data la care au fost soluționate apelurile nu mai sunt în vigoare dispozițiile

legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat

că cererea având ca obiect acordarea de daune morale este neîntemeiată.

Neîntemeiate s-au

apreciat și criticile formulate de apelanții reclamanți referitoare la

stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea

utilajelor agricole confiscate de Statul Român de la autorul acestora, la

momentul strămutării în Bărăgan.

Cum din cuprinsul

raportului de expertiză tehnică, și din răspunsul la obiecțiuni, a rezultat că

s-a avut în vedere faptul că utilajele agricole preluate, abuziv, în anul 1950

au fost uzate moral, în proporție de 100%, că ulterior anului 1960 nu mai

există bunuri cu utilitate similară și că evaluarea acestora nu se mai poate

face prin comparații de piață, s-a constatat că în mod corect au fost aplicate

dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002 (prin care s-a determinat coeficientul de

actualizare al valorii rămase al mijlocului mobil, avându-se în vedere cursul

mediu leu/dolar), în stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale acordate.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel au declarat recurs atât reclamanții L.D., L.Ș., C.A., C.E.

și S.G., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți.

reclamanții au solicitat în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de apel, pentru efectuarea unei expertize tehnice

auto, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în

sensul respingerii apelului pârâtului, admiterea apelului reclamanților și pe

fond, admiterea acțiunii introductive așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanții au susținut că sumele acordate cu titlu de despăgubiri materiale nu

reprezintă o dreaptă și echitabilă despăgubire prin prisma jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât valoarea stabilită prin

expertiza tehnică este nesatisfăcătoare și nu reflectă valoarea aproximativă a

utilajelor agricole confiscate, că evaluarea făcută de expert, prin raportare

la dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002, este neîntemeiată, pentru că acest text

legal vizează strict imobilele pentru care se acordă despăgubiri în baza Legii

nr. 10/2001, și că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice auto, care

să stabilească o valoarea echitabilă a acestor despăgubiri materiale.

Referitor la daunele

morale, arată că sumele acordate pentru fiecare reclamant în parte nu sunt

echitabile.

Cu privire la temeiul

de drept al acțiunii, arată că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, nu mai are

aplicabilitate sub aspectul acordării și plafonării despăgubirilor morale, prin

raportare la norma europeană și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, acestea pot fi acordate și majorate prin raportarea directă la

prejudiciile și suferințele îndurate ca urmare a strămutării sau dislocării și

a domiciliului obligatoriu.

recursul său, a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare, pentru neparticiparea procurorului, în raport de dispozițiile art.

4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, sens în care a apreciat că cele două

hotărâri pronunțate sunt lovite de nulitate.

A invocat și excepția

lipsei calității procesual pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice

Mehedinți, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora cererea de judecată se face în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția, putând fi doar reprezentantă

Ministerul Finanțelor Publice, neputând fi chemată în nume propriu în cauză.

A arătat că, în mod

greșit, au fost acordate despăgubiri materiale reclamanților, deoarece

existența bunurilor nu a fost dovedită, iar simpla declarație a martorilor nu

este concludentă, în lipsa unui proces-verbal de confiscare.

Referitor la

cheltuielile de judecată, arată că în raport de dispozițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., soluția de obligare la plata acestora este nelegală, față de

faptul că, acțiunea a fost admisă doar în parte, de simplitatea și durata

cauzei și de volumul de muncă solicitat într-o astfel de cauză.

Analizând ambele

recursuri, în limita criticilor formulate, se constată următoarele:

reclamanților este nefondat.

Prin motivele de

recurs, recurenții reclamanții formulează critici cu privire la modalitatea de

evaluarea a despăgubirilor materiale și a cuantumului daunele morale acordate,

apreciindu-l ca fiind neechitabil, iar cu privire la temeiul de drept al

acțiunii, susțin că deși nu mai există temei legal prin declararea

neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, daunele morale se pot acorda în raport de normele europene și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Criticile vor fi

respinse.

Astfel, cu privire la

daunelor morale, se observă că, problema de drept care se pune în speță este

aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot

fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor

recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către

instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of., în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Astfel, nu există un

drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu există o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul acestora.

Nu pot fi primite

nici criticile cu privire la daunele materiale acordate, deoarece acestea se

referă la modalitatea de evaluare de către expert a bunurilor mobile prin

raportul de expertiză efectuat în cauză, or, în actuala structură a recursului,

care permite verificarea hotărârii doar pentru motive de nelegalitate, aceste

critici, care ține de temeinicie, nu pot fi reținute.

recursul pârâtului.

Critica privind

nulitatea hotărârilor pentru nelegalitatea constituirii instanței de judecată,

având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată.

Din economia

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este

obligatorie în legătură cu soluționarea oricăror cereri care își au temeiul

juridic în acest act normativ.

Dispozițiile art. 4

alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea

obligatorie a procurorului” trebuie interpretate sistematic, cu referire la

celelalte alineate ale aceluiași articol și care stabilesc ipotezele în care

constituirea instanței de judecată trebuie să se facă prin includerea

procurorului.

Or, din conținutul

art. 4 alin. (1) și (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care,

prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea

pronunțată, să se constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii

administrative.

În speță, reclamanții

nu au formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la

plata daunelor morale, prevalându-se de existența hotărârilor adoptate de

Comisia Județeană Mehedinți, conform Decretului-Lege nr. 118/1990.

Ca atare, față de

modalitatea de formulare a pretențiilor, fiind vorba doar de o cerere în daune,

participarea procurorului, nu era obligatorie, pentru a se putea considera că,

în absența acestuia, instanța ar fi fost nelegal constituită.

Cât privește critica

privind imposibilitatea Direcției Generale a Finanțelor Mehedinți de a fi

chemată în judecată în nume propriu, se constată următoarele:

Potrivit art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu statul

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cum hotărârea a fost

pronunțată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerului Finanțelor

Publice, conform textului legal menționat, direcția reprezintă unitatea în

teritoriu a Ministerului Finanțelor Publice, conform Mandatului special din 12

februarie 2010 așa cum este menționat prin întâmpinare, reclamanții având

domiciliul în județul Mehedinți.

Nu pot fi primite nici

criticile formulate cu privire la daunele materiale, întrucât, aspectele ce țin

de dovedirea bunurilor de care au fost deposedați reclamanții, așa cum s-a

arătat, țin de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia, situația

de fapt reținută de instanța de apel nemaiputând fi reevaluată în recurs față

de actuala structură a art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Ultima critică ce

privește greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată a pârâtului, nu va

fi primită și analizată, întrucât vizează cheltuielile de judecată la care a

fost obligat pârâtul prin sentința primei instanțe, iar prin apelul declarat

împotriva acesteia de către pârât nu s-au formulat critici pe acest aspect.

Prin urmare, pârâtul

nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului,

critici pe care nu le-a adresat instanței de apel și asupra cărora aceasta nu

s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de

drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.

Pentru cele arătate,

se constată că incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate

fi reținută și în consecință, ambele recursuri, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții L.D., L.Ș., C.A., C.E. și S.G.

și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 26 din 17

ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2011.