ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5227/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 25 ianuarie 2001 reclamantul B.L. a solicitat obligarea pârâților S.V.A., C.M. și Ministerul Apărării Naționale la plata sumei de 400.000.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul material și 200.000.000 lei, despăgubiri pentru prejudiciul moral. În motivarea cererii se arată că prin sentința civilă nr. 9 din 15 iunie 1999 Curtea Supremă de Justiție, secția penală, au fost condamnați inculpații S.V.A. și C.M. printre altele și pentru tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că executând ordine vădit legale, au ordonat la data de 17 decembrie 1989 de a deschide foc cu muniție de război împotriva unei mulțimi de oameni pașnici, lipsiți de apărare, neînarmați, fiind împușcați mortal sau răniți grav sute de persoane.

Reclamantul a mai arătat că în perioada 17 – 20 decembrie 1989 a fost urmărit, rănit, fapte în urma cărora a contactat o boală psihică de natură să-i afecteze discernământul fiind incapabil de muncă, solicitând astfel despăgubiri morale și materiale. Tribunalul Timiș prin sentința nr. 908 din 10 decembrie 2001 a admis acțiunea au fost obligați pârâții la plata sumei de două sute milioane lei reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamantul are calitatea de luptător pentru victoria Revoluției Române din decembrie 1989, iar din actele medicale a rezultat cert afectațiunea de care suferă reclamantul și care a fost declanșată ca urmare a participării sale la evenimentele revoluționare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții ca fiind nelegală și netemeinică. Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 44 din 26 martie 2002 a respins ca nefondate apelurile. În considerentele hotărârii s-a reținut că autorii faptelor ilicite care au condus la moartea a zeci de persoane, rănirea acestora printre care și reclamantul, nu puteau fi cunoscuți decât începând cu data condamnării celor vinovați, respectiv cu data de 15 iulie 1999 când Curtea Supremă de Justiție a pronunțat sentința penală nr. 9/1999. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale și pârâtul S.V.A. invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că, s-a reținut vinovăția pârâților pentru săvârșirea faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii fără a se face dovada că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de reclamant.

În ședința publică din 29 noiembrie 2002 s-a dispus suspendarea judecării cererii de recurs în condițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cauza penală nu a fost soluționată, iar prezenta cerere este în strânsă legătură cu soluționarea cauzei penale. Prin încheierea din 17 martie 2006 s-a menținut măsura suspendării potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ. La data de 23 aprilie 2010 cauza a fost repusă pe rol din oficiu în vederea discutării perimării cererii de recurs. În faza de dezbateri la dosarul cauzei s-a depus decizia penală nr. 558 din 15 octombrie 2008 prin care s-au respins ca nefondate recursurile declarate de inculpați împotriva sentinței civile nr. 250 din 3 aprilie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea fiind definitivă, pronunțată de completul de nouă judecători.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată perimată cererile de recurs pentru cele ce succed. Perimarea constituie o sancțiune procedurală ce determină stingerea activității judiciare datorită rămânerii litigiului în nelucrare din vina părții, timp de un an în materie civilă, șase luni în materie comercială. Instituția perimării este reglementată de dispozițiile art. 240 C. proc. civ. Condițiile perimării se desprind cu ușurință din chiar dispozițiile art. 248 C. proc. civ. O primă condiție se referă la obiectul perimării. Aceasta vizează doar o anumită categorie de acte procedurale, respectiv acelea care guvernează o activitate judiciară de fond sau o activitate de soluționare a căilor legale de atac.

A doua condițiile ce poate fi desprinsă din text se referă la rămânerea cauzei în nelucrare timp de un an. În fine, ultima condiție, la fel de importantă ca primele două, constă în rămânerea cauzei în nelucrare din vina părții. Este și condiția care subliniază caracterul de sancțiune procedurală a perimării. În speța supusă analizei s-a dispus măsura suspendării judecării cererii de recurs prin încheierea de ședință din 29 martie 2002, pe motiv că soluția acestei cereri depinde de soluționarea cu prioritate a cauzei penale înregistrată sub nr. 10799/1/2007. Deși cauza penală care a generat suspendarea judecării cererii de recurs a fost soluționată definitiv prin decizia nr. 558 pronunțată de Completul de 9 judecători la 15 octombrie 2008, părțile din proces nu au făcut niciun act procedural pentru continuarea judecății.

Având în vedere că de la data menținerii măsurii suspendării – respectiv 17 martie 2006 și până la soluționarea dosarului care a determinat luarea acestei măsuri 15 octombrie 2008, a trecut mai mult de un an, cauza rămânând în nelucrare din vina părților, este cert că sunt incidente dispozițiile art. 248 C. proc. civ., în sensul că în cauză operează sancțiunea perimării. Așa fiind, Înalta Curte în baza art. 248 C. proc. civ. va constata perimate cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimate recursurile declarate de pârâții Ministerul Apărării Naționale și S.V.A. împotriva deciziei civile nr. 44 din 26 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.