ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5124/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 617/ PI din 25 septembrie 2001, Tribunalul Timiș a admis excepția formulată de către pârâtul M.A.N., a constatat prescris dreptul la acțiune în sens material al reclamantului V.D., împotriva pârâților S.V.A., C.M. și M.A.N. A respins cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 C. proc. civ. formulate de pârâții S.V.A., C.M. și M.A.N. Ca să pronunțe această hotărâre a reținut că potrivit art. 3 și urm. din Decretul nr. 167/1958, cererea reclamantului este prescrisă, iar termenul a început să curgă din momentul când reclamantul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Astfel, s-a reținut ca un fapt de notorietate, evenimentele petrecute în timpul Revoluției din 1989, atât din țară cât și de la Timișoara, iar pe de altă parte, reclamantul și-a cunoscut prejudiciul atunci când a suferit paguba și astfel avea posibilitatea, fie să acționeze direct printr-o acțiune civilă în fața instanțelor de judecată, fie a se constitui parte civilă în procesul penal, așa cum rezultă din sentința penală nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție, unde apar numeroase persoane fizice ce s-au constituit ca părți civile, urmare a evenimentelor tragice din timpul revoluției din decembrie 1989. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul iar prin Decizia civilă nr. 34 din 12 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul, s-a anulat sentința apelată și rejudecând în fond s-a admis în parte acțiunea reclamantului fiind obligați pârâții în solidar să plătească reclamantei suma de 89.737.675 lei reprezentând 60.000.000 lei daune morale și 29.737.675 lei despăgubiri materiale.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Astfel, prin decizia penală nr. 9 din 15 iulie 1999, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, S.V.A. și C.M. au fost condamnați la închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav și tentativă de omor deosebit de grav reținându-se că punând în executare ordinul de reprimare a manifestanților - prin preluarea comenzii trupelor de garnizoană, înarmarea lor cu muniție de război, scoaterea lor pe străzi împreună cu tehnica grea de luptă și transmiterea ordinului de deschidere a focului - inculpații au prevăzut rezultatul produs, rezultat pe care dacă nu l-au dorit l-au acceptat. S-a mai reținut prin aceeași hotărâre că prin întreaga activitate desfășurată la Timișoara inculpații au arătat voința de a acționa.

Cu privire la excepția de prescripție a dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare se constată că reglementarea prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită este făcută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevăzându-se că termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, deși dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită se naște chiar în momentul în care se comite fapta, totuși dreptul la acțiune se naște ulterior, prescripția extinctivă începând să curgă la unul sau altul din cele două momente prevăzute de lege.

În speța de față, deși evenimentul s-a produs în decembrie 1989, vinovăția pârâților a fost stabilită definitiv, cu autoritate de lucru judecat, abia la 15 iulie 1999 prin menționata hotărâre judecătorească astfel că excepția prescripției va fi respinsă. Reclamantul participând la evenimentele din 1989 are dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale active invocate de către pârâți prin întâmpinare va fi respinsă. Nu va fi primită nici excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.N. întrucât generalii S. și C. au comandat operațiunile din Timișoara în calitate de angajați ai pârâtei M.A.N. Soluționând excepțiile, urmează să fie analizată pricina pe fond.

Din probele administrate în cauză și declarațiile martorilor C.A. și G.C. rezultă că reclamantul urmare a faptului că a fost împușcat în antebrațul stâng, a fost internat timp de 25 de zile, iar cheltuielile pentru refacerea sănătății constând în medicamente, ședințe de fizioterapie etc, s-au ridicat la suma de 10.500 lei în anul 1990. Aplicând acestei sume indicele de inflație comunicat instanței de I.N.S. - D.G.S. Timiș și anume 174.927,5% rezultă că despăgubirile materiale dovedite de către reclamant sunt în sumă de 29.737.675 lei. Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciul, obligă, pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Din prevederile legale menționate mai sus rezultă că pentru angajarea răspunderii delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: Existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăției celor care au cauzat prejudiciu. În cauza de față s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor enunțate, în sensul că, prin cercetarea penală s-a stabilit cu putere de lucru judecat săvârșirea cu vinovăție a faptelor de pârâții S. și C., constând din ordinul de a se deschide foc cu muniție de război împotriva manifestanților, din rândul cărora făcea parte și reclamantul și căruia i s-au produs suferințe fizice și psihice.

Cum reclamantul a dovedit existența prejudiciul material doar pentru suma de 29.737.675 lei, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga în solidar pârâții la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri civile. împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții M.A. . și S.V.A., solicitându-se modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel pârâtul M.A.N. a criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și este dată cu aplicarea greșită a legii, în ce privește instituția prescripției extinctive.

Se susține în această idee că acțiunea reclamantului este tardiv introdusă și dreptul la acțiune în sens material este prescris atât pentru daunele materiale solicitate cât și pentru daunele morale. În acest sens se invocă dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 susținându-se că precizarea dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuie să cunoască atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea. Or, reclamantul a cunoscut paguba și că a existat un comandament unic de represiune în Timișoara încă din 1989 - 1996, existența lui fiind de notorietate. Ca atare, susține recurentul, termenul de prescripție a început să curgă de la acel moment neoperând nici una din cauzele de întrerupere sau suspendare a prescripției extinctive.

O altă critică vizează neîndeplinirea condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, câtă vreme vinovăția este una din condițiile acesteia ce trebuie probată în cadrul procesual civil în temeiul art. 998 C. civ. În acest sens sunt invocate dispozițiile art. 14 și 15 - 19 alin. (4) C. proc. pen. Se mai susține că nu s-a făcut dovada existenței legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. O altă critică vizează faptul că hotărârea atacată nu respectă nici condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul.

Se susține că nu s-a probat faptul că, cheltuielile pentru refacerea sănătății au fost suportate de reclamant și că potrivit art. 2 din Legea nr. 3/1978 fiind asigurarea sănătății populației în vigoare până în 1998, „statul asigură întregii populații asistență medicală gratuită", aceasta cu atât mai mult, (susține recurentul), cu cât „revoluționarii" în condițiile art. 42 din Legea nr. 42/1990 beneficiau de tratamente și consultații gratuite la spitale și policlinici aparținând Ministerului Sănătății și M.A.N., fiind și beneficiarii unor sume de bani acordate prin Asociațiile de revoluționari, Consiliul local și Guvernul României din fondul „Libertatea" instituit prin Decretul - Lege nr. 124/1990.

În ce privește daunele morale se susține că nu există nici un fel de criterii legale pentru aprecierea acestora, nefiind nici dovedite. Recurentul S.V.A. a criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte pentru nelegalitatea ei. Astfel recurentul susține că hotărârea instanței de apel este nemotivată și este dată cu încălcarea legii în condițiile în care este incidență prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Or, susține recurentul promovarea acțiunii la 25 ianuarie 2001 s-a făcut după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate. În ce privește excepția prescripției extinctive invocată de ambii recurenți, sunt de reținut următoarele: Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 reglementează situația în care prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, fiind vorba de acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și de „alte cazuri asimilate". Este vorba, deci, de separarea momentului nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită (delict civil) de momentul în care se naște dreptul la acțiune, deci implicit de momentul în care începe să curgă prescripția extinctivă.

Într-adevăr dreptul subiectiv la repararea pagubei suferite se naște în momentul în care se comite fapta ilicită, iar dreptul la acțiune - de care este legată prescripția extinctivă numai din momentul în care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea ori din care, deși nu cunoștea trebuia să cunoască și autorul faptei respective. Momentul în care se comite fapta ilicită, este un moment obiectiv și totuși pentru începerea curgerii prescripției extinctive, legiuitorul a stabilit un moment subiectiv (data când a luat sau trebuia să ia cunoștință de pagubă și de autor) pornind de la necesitatea ocrotirii celui ce a suferit paguba, ca acesta să nu fie pus în situația că, deși nu a luat cunoștință de prejudiciu, și de autor, prescripția să înceapă să curgă împotriva sa din momentul săvârșirii faptei ilicite respective și - eventual - să se împlinească chiar înainte de a cunoaște elementele necesare pentru a putea acționa.

O altă soluție ar fi dus la curgerea termenului de prescripție extinctivă împotriva unei persoane, căreia i se poate reproșa că nu a ieșit din pasivitate în temeiul legii pentru a-și ocroti dreptul său subiectiv. Din perspectiva celor expuse excepția prescripției extinctive nu este incidență în cauză în condițiile în care vinovăția pârâților în ce privește comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească abia la 15 iulie 1999, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Or, față de data de 15 iulie 1999 de la care începe să curgă termenul de prescripție, acțiunea înregistrată la 25 ianuarie 2000 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă, motiv pentru care susținerile recurenților în ce privește incidența prescripției extinctive urmează a fi înlăturate.

De altfel instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma condițiilor răspunderii civile delictuale, îndeplinite în cauză, atât sub aspectul vinovăției cât și a raportului de cauzalitate și a cuantumului prejudiciului material și a celui moral. Nefondată este și critica legată de nemotivarea hotărârii, în condițiile în care motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum ci de conținut. Or din perspectiva dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel cuprinde atât motivarea în fapt dar și în drept a soluției pronunțate, cu referire la probele administrate și la susținerile și apărările formulate de părți. Astfel față de cele expuse, criticile recurenților sunt nefondate și cum în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ambele recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M.A.N. și S.V.A. împotriva Deciziei nr. 34 din 12 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2010.