ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5124/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5124/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 617/ PI

din 25 septembrie 2001, Tribunalul Timiș a admis excepția formulată de către

pârâtul M.A.N., a constatat prescris dreptul la acțiune în sens material al

reclamantului V.D., împotriva pârâților S.V.A., C.M. și M.A.N.

A respins

cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 C. proc. civ. formulate de

pârâții S.V.A., C.M. și M.A.N.

Ca să pronunțe

această hotărâre a reținut că potrivit art. 3 și urm. din Decretul nr.

167/1958, cererea reclamantului este prescrisă, iar termenul a început să curgă

din momentul când reclamantul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Astfel, s-a reținut ca un fapt de notorietate, evenimentele petrecute în timpul

Revoluției din 1989, atât din țară cât și de la Timișoara, iar pe de altă

parte, reclamantul și-a cunoscut prejudiciul atunci când a suferit paguba și

astfel avea posibilitatea, fie să acționeze direct printr-o acțiune civilă în

fața instanțelor de judecată, fie a se constitui parte civilă în procesul

penal, așa cum rezultă din sentința penală nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curții

Supreme de Justiție, unde apar numeroase persoane fizice ce s-au constituit ca

părți civile, urmare a evenimentelor tragice din timpul revoluției din

decembrie 1989.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamantul iar prin Decizia civilă nr. 34 din

12 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul, s-a anulat sentința

apelată și rejudecând în fond s-a admis în parte acțiunea reclamantului fiind

obligați pârâții în solidar să plătească reclamantei suma de 89.737.675 lei reprezentând

60.000.000 lei daune morale și 29.737.675 lei despăgubiri materiale.

Pentru a

pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Astfel, prin

decizia penală nr. 9 din 15 iulie 1999, pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, S.V.A. și C.M. au fost condamnați la închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav și tentativă de omor deosebit

de grav reținându-se că punând în executare ordinul de reprimare a

manifestanților - prin preluarea comenzii trupelor de garnizoană, înarmarea lor

cu muniție de război, scoaterea lor pe străzi împreună cu tehnica grea de luptă

și transmiterea ordinului de deschidere a focului - inculpații au prevăzut

rezultatul produs, rezultat pe care dacă nu l-au dorit l-au acceptat.

S-a mai reținut

prin aceeași hotărâre că prin întreaga activitate desfășurată la Timișoara

inculpații au arătat voința de a acționa.

Cu privire la

excepția de prescripție a dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare se

constată că reglementarea prescripției dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuită prin faptă ilicită este făcută de art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, prevăzându-se că termenul de prescripție începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și

pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, deși dreptul subiectiv la repararea

pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită se naște chiar în momentul în care se

comite fapta, totuși dreptul la acțiune se naște ulterior, prescripția extinctivă

începând să curgă la unul sau altul din cele două momente prevăzute de lege.

În speța de

față, deși evenimentul s-a produs în decembrie 1989, vinovăția pârâților a fost

stabilită definitiv, cu autoritate de lucru judecat, abia la 15 iulie 1999 prin

menționata hotărâre judecătorească astfel că excepția prescripției va fi

respinsă.

Reclamantul

participând la evenimentele din 1989 are dreptul de a pretinde despăgubiri

pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, motiv pentru care excepția lipsei

calității procesuale active invocate de către pârâți prin întâmpinare va fi

respinsă.

Nu va fi

primită nici excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.N.

întrucât generalii S. și C. au comandat operațiunile din Timișoara în calitate

de angajați ai pârâtei M.A.N.

Soluționând

excepțiile, urmează să fie analizată pricina pe fond.

Din probele

administrate în cauză și declarațiile martorilor C.A. și G.C. rezultă că

reclamantul urmare a faptului că a fost împușcat în antebrațul stâng, a fost

internat timp de 25 de zile, iar cheltuielile pentru refacerea sănătății

constând în medicamente, ședințe de fizioterapie etc, s-au ridicat la suma de

10.500 lei în anul 1990.

Aplicând

acestei sume indicele de inflație comunicat instanței de I.N.S. - D.G.S. Timiș

și anume 174.927,5% rezultă că despăgubirile materiale dovedite de către

reclamant sunt în sumă de 29.737.675 lei.

Potrivit art.

998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciul, obligă, pe

acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Din prevederile

legale menționate mai sus rezultă că pentru angajarea răspunderii delictuale se

cer întrunite cumulativ următoarele condiții:

Existența unui

prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența raportului de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăției celor care au cauzat

prejudiciu.

În cauza de

față s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor enunțate, în sensul că, prin

cercetarea penală s-a stabilit cu putere de lucru judecat săvârșirea cu

vinovăție a faptelor de pârâții S. și C., constând din ordinul de a se deschide

foc cu muniție de război împotriva manifestanților, din rândul cărora făcea

parte și reclamantul și căruia i s-au produs suferințe fizice și psihice.

Cum reclamantul

a dovedit existența prejudiciul material doar pentru suma de 29.737.675 lei,

instanța va admite în parte acțiunea și va obliga în solidar pârâții la plata

acestei sume cu titlu de despăgubiri civile.

împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs pârâții M.A. . și S.V.A., solicitându-se

modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel pârâtul

M.A.N. a criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că

hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și este dată cu

aplicarea greșită a legii, în ce privește instituția prescripției extinctive.

Se susține în

această idee că acțiunea reclamantului este tardiv introdusă și dreptul la

acțiune în sens material este prescris atât pentru daunele materiale solicitate

cât și pentru daunele morale.

În acest sens

se invocă dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 susținându-se că

precizarea dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuie să

cunoască atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea.

Or, reclamantul

a cunoscut paguba și că a existat un comandament unic de represiune în

Timișoara încă din 1989 - 1996, existența lui fiind de notorietate. Ca atare,

susține recurentul, termenul de prescripție a început să curgă de la acel

moment neoperând nici una din cauzele de întrerupere sau suspendare a

prescripției extinctive.

O altă critică

vizează neîndeplinirea condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, câtă

vreme vinovăția este una din condițiile acesteia ce trebuie probată în cadrul

procesual civil în temeiul art. 998 C. civ.

În acest sens

sunt invocate dispozițiile art. 14 și 15 - 19 alin. (4) C. proc. pen.

Se mai susține

că nu s-a făcut dovada existenței legăturii de cauzalitate între faptă și

prejudiciu.

O altă critică

vizează faptul că hotărârea atacată nu respectă nici condițiile generale pe

care trebuie să le îndeplinească prejudiciul.

Se susține că

nu s-a probat faptul că, cheltuielile pentru refacerea sănătății au fost

suportate de reclamant și că potrivit art. 2 din Legea nr. 3/1978 fiind

asigurarea sănătății populației în vigoare până în 1998, „statul asigură

întregii populații asistență medicală gratuită", aceasta cu atât mai mult,

(susține recurentul), cu cât „revoluționarii" în condițiile art. 42 din

Legea nr. 42/1990 beneficiau de tratamente și consultații gratuite la spitale

și policlinici aparținând Ministerului Sănătății și M.A.N., fiind și

beneficiarii unor sume de bani acordate prin Asociațiile de revoluționari,

Consiliul local și Guvernul României din fondul „Libertatea" instituit

prin Decretul - Lege nr. 124/1990.

În ce privește

daunele morale se susține că nu există nici un fel de criterii legale pentru

aprecierea acestora, nefiind nici dovedite.

Recurentul S.V.A.

a criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte pentru

nelegalitatea ei.

Astfel

recurentul susține că hotărârea instanței de apel este nemotivată și este dată

cu încălcarea legii în condițiile în care este incidență prescripția dreptului

la acțiune în repararea pagubei raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă.

Or, susține

recurentul promovarea acțiunii la 25 ianuarie 2001 s-a făcut după împlinirea

termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/1958.

În drept au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt

nefondate.

În ce privește

excepția prescripției extinctive invocată de ambii recurenți, sunt de reținut

următoarele:

Art. 8 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 reglementează situația în care prescripția începe să

curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba

cât și pe cel care răspunde de ea, fiind vorba de acțiuni întemeiate pe

răspunderea civilă delictuală și de „alte cazuri asimilate".

Este vorba,

deci, de separarea momentului nașterii dreptului subiectiv la repararea

prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită (delict civil) de momentul în care

se naște dreptul la acțiune, deci implicit de momentul în care începe să curgă

prescripția extinctivă.

Într-adevăr

dreptul subiectiv la repararea pagubei suferite se naște în momentul în care se

comite fapta ilicită, iar dreptul la acțiune - de care este legată prescripția

extinctivă numai din momentul în care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel

care răspunde de ea ori din care, deși nu cunoștea trebuia să cunoască și

autorul faptei respective.

Momentul în

care se comite fapta ilicită, este un moment obiectiv și totuși pentru

începerea curgerii prescripției extinctive, legiuitorul a stabilit un moment

subiectiv (data când a luat sau trebuia să ia cunoștință de pagubă și de autor)

pornind de la necesitatea ocrotirii celui ce a suferit paguba, ca acesta să nu

fie pus în situația că, deși nu a luat cunoștință de prejudiciu, și de autor,

prescripția să înceapă să curgă împotriva sa din momentul săvârșirii faptei

ilicite respective și - eventual - să se împlinească chiar înainte de a

cunoaște elementele necesare pentru a putea acționa.

O altă soluție

ar fi dus la curgerea termenului de prescripție extinctivă împotriva unei

persoane, căreia i se poate reproșa că nu a ieșit din pasivitate în temeiul

legii pentru a-și ocroti dreptul său subiectiv.

Din perspectiva

celor expuse excepția prescripției extinctive nu este incidență în cauză în

condițiile în care vinovăția pârâților în ce privește comiterea faptei ilicite

cauzatoare de prejudicii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească abia

la 15 iulie 1999, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție

extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Or, față de

data de 15 iulie 1999 de la care începe să curgă termenul de prescripție,

acțiunea înregistrată la 25 ianuarie 2000 a fost formulată înăuntrul termenului

de prescripție extinctivă, motiv pentru care susținerile recurenților în ce

privește incidența prescripției extinctive urmează a fi înlăturate.

De altfel

instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma

condițiilor răspunderii civile delictuale, îndeplinite în cauză, atât sub

aspectul vinovăției cât și a raportului de cauzalitate și a cuantumului

prejudiciului material și a celui moral.

Nefondată este

și critica legată de nemotivarea hotărârii, în condițiile în care motivarea

unei hotărâri nu este o problemă de volum ci de conținut.

Or din

perspectiva dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel

cuprinde atât motivarea în fapt dar și în drept a soluției pronunțate, cu

referire la probele administrate și la susținerile și apărările formulate de

părți.

Astfel față de

cele expuse, criticile recurenților sunt nefondate și cum în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele recursuri urmează

a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de pârâții M.A.N. și S.V.A. împotriva Deciziei nr.

34 din 12 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 octombrie 2010.