ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1091/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1091/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând în
condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține
următoarele:
Tribunalul Timiș, secția civilă, prin
sentința civilă nr. 648 din 5 octombrie 2001, a admis în parte acțiunea
formulată de către reclamantul Pricop Ioan, împotriva pârâților S.V.A., C.M. și
M.A.N. și pe cale de consecință: pârâții au fost obligați în solidar la plata
sumei de 400.000.000 lei cu titlu de daune materiale și 200.000.000 lei cu
titlu de daune morale.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că, pârâții, prin modul cum au acționat în
municipiul Timișoara în decembrie 1989, ca reprezentanți ai M.A.N. au executat
un ordin vădit ilegal criminal de a deschide foc cu muniție de război împotriva
unei mulțimi de oameni pașnici printre care s-a aflat și reclamantul care a
fost împușcat în data de 17 decembrie 1989, prezentând leziuni de violență prin
împușcare, iar pentru vindecarea acestora au necesitat 6 luni de îngrijiri
medicale.
Că reclamantul și-a
pierdut capacitatea de muncă fiind încadrat în gradul II de invaliditate.
S-a mai reținut
faptul că reclamantul a făcut dovada cu acte privitor la daunele morale și
daunele materiale, acestea s-au ridicat la suma de 400.000.000 lei, daune
materiale precum și la suma de 200.000.000 lei, daune morale.
Curtea de Apel
Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 35 din 12 martie 2002 a
respins apelurile declarate de pârâții V.A.S. și M.A.N. împotriva sentinței
civile nr. 648 din 5 octombrie 2002 a Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu
reclamantul P.I. și pârâtul C.M.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut că, invocând ordinele ilegale executate în
urma cărora a fost împușcat, faptul producător de prejudicii, reclamantul a
fost împuternicit să formuleze cererea în pretenții, din momentul în care a
avut certitudinea asupra persoanei făptuitorului că până la condamnarea
pârâților (V.A.S. și C.M.), persoane fizice în litigiu, reclamantul nu putea și
nu trebuia să aibă această certitudine, făptuitorii beneficiind de prezumția de
nevinovăție în condițiile art. 66 C. proc. pen. și art. 6 alin. (2) din
C.E.D.O., la care România este parte.
S-a mai reținut că
invocarea de către apelantul M.A.N. a dispozițiilor art. 15 alin. (2), art. 19 alin.
(1), (4) C. proc. civ. nu este de natură a deplasa momentul începerii curgerii
termenului de prescripție, aceste dispoziții legale reglementând posibilitatea
părții vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal, cu toate
consecințele în plan procesual ce decurg din această opțiune, ele neavând
caracter imperativ și nefiind de natură a înlătura dispozițiile art. 8 din Decretul
167/1958.
Că, nici nexistența
raportului de cauzalitate între fapta pârâților, persoane fizice și prejudiciul
suferit nu poate fi reținută, deoarece, ca urmare a faptelor acestora, reținute
prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a produs rănirea prin împușcare a
reclamantului și pe cale de consecință, prejudiciul suferit de acesta.
Împotriva deciziei
civile mai sus menționată, au declarat recurs: M.A.N. și V.A.S.
M.A.N. critică
decizia atacată ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
deoarece:
- Instanța de apel a
făcut o aplicare greșită a dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă,
în sensul că dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a prescris. În realitate,
acțiunea reclamantului a fost tardiv introdusă și, prin urmare, dreptul la
acțiune în sens material, cât și pentru daune morale, s-a prescris.
- Potrivit art. 8 din
Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei
pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când proprietarul a cunoscut
sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
- De vreme ce,
reclamantul a fost parte vătămată în procesul penal, acesta a cunoscut autorul
faptei ilicite încă din timpul urmăririi penale, când a dat declarații la Parchetul
Militar, și nu după rămânerea definitivă a sentinței penale.
- Instanța de apel,
prin hotărârea pronunțată, a încălcat dispozițiile art. 998 și art. 1000 alin. (3)
C. civ., în sensul că a reținut vinovăția pârâților în săvârșirea faptei
ilicite, fără a face dovada existenței legăturii de cauzalitate între faptă și
prejudiciu.
- Hotărârea atacată
nu respectă nici condițiile generale pe care să le îndeplinească prejudiciul,
în sensul că, reclamantul nu a probat faptul că, cheltuielile pentru refacerea
sănătății au fost suportate de el dau de către alte asociații, fundații, sau
Statul Român.
V.A.S., critică
decizia atacată ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
deoarece:
- Promovarea acțiunii
de către P.I. la 25 ianuarie 2001, s-a făcut după îndeplinirea termenului de
prescripție de 3 ani, termen prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deci
acțiunea a fost tardiv formulată.
Cu privire la
recursul declarat de M.A.N., se rețin următoarele:
Prin sentința penală nr.
9 din 15 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a condamnat pe
inculpații S.V.A. și C.M., printre altele și pentru tentativa la infracțiunea
de omor deosebit de grav prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art.
176 alin. (1) lit. b) C. pen.
Termenul general de
prescripție atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice
este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv
termenul de 3 ani.
Reclamantul P.I. a
formulat la data de 25 ianuarie 2001, acțiunea împotriva pârâților; S.A.V., C.M.
și M.A.N., pentru ca aceștia să fie obligați la plata de daune materiale și
morale.
Termenul de 3 ani a
început să curgă de la data de 15 iulie 1999, dată când sentința penală nr. 9
din 15 iulie 1999 a rămas definitivă.
Prin urmare,
susținerea recurentului în sensul că momentul acțiunii penale este momentul în
care cel păgubit a cunoscut pe cel care i-a cauzat prejudiciul și deci din acest
moment începe să curgă termenul de 3 ani nu poate fi primită.
Reclamantul a fost
îndreptățit să formuleze acțiunea sa din momentul în care a avut certitudinea
asupra persoanei făptuitoare.
Până la condamnarea
pârâților, persoane fizice în litigiu, reclamantul nu putea și nu trebuia să
aibă această certitudine, făptuitorii beneficiind de plin de prezumția de
nevinovăție, în condițiile art. 66 C. proc. pen., art. 6 alin. (2) din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte.
Nici inexistența
raportului de cauzalitate între fapta pârâților-persoane fizice și prejudiciul
suferit nu poate fi reținută, deoarece urmare a faptelor acestora, reținute
prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a produs rănirea prin împușcare a
reclamantului și pe cale de consecință, prejudiciul suferit de acesta.
Susținerea
recurentului referitoare la existența altor persoane care ar fi deschis focul asupra
manifestanților și implicit asupra reclamantului - teroriști, trupe ce nu se
aflau în subordinea M.A.N., rămâne la simple afirmații cu nimic dovedite și
neîntemeiate ca motive să înlăture obligația de despăgubire stabilite de
instanță.
Cu privire la
cuantumul despăgubirilor materiale acordate reclamantului se reține că acesta a
fost judicios stabilită de instanță și că nu s-a făcut dovada suportării de
alte persoane decât de persoana prejudiciată. În acest sens, din adresă, fila
27 dosar apel, emisă de Primăria Timișoara, rezultă că reclamantul nu a
beneficiat de nici un ajutor bănesc ce i s-ar fi cuvenit în baza Legii nr. 42/1990.
Cu privire la
recursul declarat de pârâtul V.A.S., se rețin următoarele:
Reclamantul P.I. a
formulat la data de 25 ianuarie 2001, acțiune împotriva pârâților: S.V.A., M.C.
și M.A.N., pentru ca aceștia să fie obligați la plata de daune materiale și
morale.
Termenul de 3 ani a
început să curgă de la data de 15 iulie 1999, dată când sentința penală nr. 9
din 15 iulie 1999 a rămas definitivă.
Prin urmare,
susținerea recurentului în sensul că momentul acțiunii penale este momentul în
care cel păgubit a cunoscut pe cel care i-a prejudiciat și deci dina cest
moment începe să curgă termenul de 3 ani nu poate fi primită. Deci, acțiunea
formulată de reclamant nu este tardivă.
Pentru toate aceste
considerente, Înalta Curte va reține că motivele de recurs invocate nu se
circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și
în consecință recursurile declarate, fiind nefondate, se vor respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate
de pârâții S.V.A. și M.A.N., prin Direcția Juridică împotriva Deciziei nr. 35
din 12 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 22 februarie 2010.