ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1091/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 648 din 5 octombrie 2001, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul Pricop Ioan, împotriva pârâților S.V.A., C.M. și M.A.N. și pe cale de consecință: pârâții au fost obligați în solidar la plata sumei de 400.000.000 lei cu titlu de daune materiale și 200.000.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, pârâții, prin modul cum au acționat în municipiul Timișoara în decembrie 1989, ca reprezentanți ai M.A.N. au executat un ordin vădit ilegal criminal de a deschide foc cu muniție de război împotriva unei mulțimi de oameni pașnici printre care s-a aflat și reclamantul care a fost împușcat în data de 17 decembrie 1989, prezentând leziuni de violență prin împușcare, iar pentru vindecarea acestora au necesitat 6 luni de îngrijiri medicale.

Că reclamantul și-a pierdut capacitatea de muncă fiind încadrat în gradul II de invaliditate. S-a mai reținut faptul că reclamantul a făcut dovada cu acte privitor la daunele morale și daunele materiale, acestea s-au ridicat la suma de 400.000.000 lei, daune materiale precum și la suma de 200.000.000 lei, daune morale. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 35 din 12 martie 2002 a respins apelurile declarate de pârâții V.A.S. și M.A.N. împotriva sentinței civile nr. 648 din 5 octombrie 2002 a Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu reclamantul P.I. și pârâtul C.M. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, invocând ordinele ilegale executate în urma cărora a fost împușcat, faptul producător de prejudicii, reclamantul a fost împuternicit să formuleze cererea în pretenții, din momentul în care a avut certitudinea asupra persoanei făptuitorului că până la condamnarea pârâților (V.A.S.

și C.M.), persoane fizice în litigiu, reclamantul nu putea și nu trebuia să aibă această certitudine, făptuitorii beneficiind de prezumția de nevinovăție în condițiile art. 66 C. proc. pen. și art. 6 alin. (2) din C.E.D.O., la care România este parte. S-a mai reținut că invocarea de către apelantul M.A.N. a dispozițiilor art. 15 alin. (2), art. 19 alin. (1), (4) C. proc. civ. nu este de natură a deplasa momentul începerii curgerii termenului de prescripție, aceste dispoziții legale reglementând posibilitatea părții vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal, cu toate consecințele în plan procesual ce decurg din această opțiune, ele neavând caracter imperativ și nefiind de natură a înlătura dispozițiile art. 8 din Decretul 167/1958.

Că, nici nexistența raportului de cauzalitate între fapta pârâților, persoane fizice și prejudiciul suferit nu poate fi reținută, deoarece, ca urmare a faptelor acestora, reținute prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a produs rănirea prin împușcare a reclamantului și pe cale de consecință, prejudiciul suferit de acesta. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, au declarat recurs: M.A.N. și V.A.S. M.A.N. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă, în sensul că dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a prescris. În realitate, acțiunea reclamantului a fost tardiv introdusă și, prin urmare, dreptul la acțiune în sens material, cât și pentru daune morale, s-a prescris.

- Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. - De vreme ce, reclamantul a fost parte vătămată în procesul penal, acesta a cunoscut autorul faptei ilicite încă din timpul urmăririi penale, când a dat declarații la Parchetul Militar, și nu după rămânerea definitivă a sentinței penale. - Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a încălcat dispozițiile art. 998 și art. 1000 alin. (3) C. civ., în sensul că a reținut vinovăția pârâților în săvârșirea faptei ilicite, fără a face dovada existenței legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

- Hotărârea atacată nu respectă nici condițiile generale pe care să le îndeplinească prejudiciul, în sensul că, reclamantul nu a probat faptul că, cheltuielile pentru refacerea sănătății au fost suportate de el dau de către alte asociații, fundații, sau Statul Român. V.A.S., critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Promovarea acțiunii de către P.I. la 25 ianuarie 2001, s-a făcut după îndeplinirea termenului de prescripție de 3 ani, termen prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deci acțiunea a fost tardiv formulată. Cu privire la recursul declarat de M.A.N., se rețin următoarele: Prin sentința penală nr. 9 din 15 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a condamnat pe inculpații S.V.A.

și C.M., printre altele și pentru tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. Termenul general de prescripție atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de 3 ani. Reclamantul P.I. a formulat la data de 25 ianuarie 2001, acțiunea împotriva pârâților; S.A.V., C.M. și M.A.N., pentru ca aceștia să fie obligați la plata de daune materiale și morale. Termenul de 3 ani a început să curgă de la data de 15 iulie 1999, dată când sentința penală nr. 9 din 15 iulie 1999 a rămas definitivă. Prin urmare, susținerea recurentului în sensul că momentul acțiunii penale este momentul în care cel păgubit a cunoscut pe cel care i-a cauzat prejudiciul și deci din acest moment începe să curgă termenul de 3 ani nu poate fi primită.

Reclamantul a fost îndreptățit să formuleze acțiunea sa din momentul în care a avut certitudinea asupra persoanei făptuitoare. Până la condamnarea pârâților, persoane fizice în litigiu, reclamantul nu putea și nu trebuia să aibă această certitudine, făptuitorii beneficiind de plin de prezumția de nevinovăție, în condițiile art. 66 C. proc. pen., art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte. Nici inexistența raportului de cauzalitate între fapta pârâților-persoane fizice și prejudiciul suferit nu poate fi reținută, deoarece urmare a faptelor acestora, reținute prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a produs rănirea prin împușcare a reclamantului și pe cale de consecință, prejudiciul suferit de acesta.

Susținerea recurentului referitoare la existența altor persoane care ar fi deschis focul asupra manifestanților și implicit asupra reclamantului - teroriști, trupe ce nu se aflau în subordinea M.A.N., rămâne la simple afirmații cu nimic dovedite și neîntemeiate ca motive să înlăture obligația de despăgubire stabilite de instanță. Cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale acordate reclamantului se reține că acesta a fost judicios stabilită de instanță și că nu s-a făcut dovada suportării de alte persoane decât de persoana prejudiciată. În acest sens, din adresă, fila 27 dosar apel, emisă de Primăria Timișoara, rezultă că reclamantul nu a beneficiat de nici un ajutor bănesc ce i s-ar fi cuvenit în baza Legii nr. 42/1990.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul V.A.S., se rețin următoarele: Reclamantul P.I. a formulat la data de 25 ianuarie 2001, acțiune împotriva pârâților: S.V.A., M.C. și M.A.N., pentru ca aceștia să fie obligați la plata de daune materiale și morale. Termenul de 3 ani a început să curgă de la data de 15 iulie 1999, dată când sentința penală nr. 9 din 15 iulie 1999 a rămas definitivă. Prin urmare, susținerea recurentului în sensul că momentul acțiunii penale este momentul în care cel păgubit a cunoscut pe cel care i-a prejudiciat și deci dina cest moment începe să curgă termenul de 3 ani nu poate fi primită. Deci, acțiunea formulată de reclamant nu este tardivă. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și în consecință recursurile declarate, fiind nefondate, se vor respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții S.V.A. și M.A.N., prin Direcția Juridică împotriva Deciziei nr. 35 din 12 martie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 februarie 2010.