ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4082/2010

Constată că prin Decizia nr. 161 din 13 decembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul Z.F. împotriva sentinței civile nr. 468 din 5 iulie 2001 a Tribunalului Timiș, a fost schimbată în tot, sentința apelată și, rejudecându-se cauza, a fost admisă, în parte acțiunea împotriva pârâților S.V.A., C.M. și M.A.N., care au fost obligați la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamant. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat ca fiind greșită soluția tribunalului, de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă, în condițiile în care, față de dispoz. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, se poate considera că reclamantul a cunoscut persoanele răspunzătoare de producerea prejudiciului (ca urmare a rănirii sale prin împușcare în data de 17 decembrie 1989) abia după pronunțarea sentinței penale nr. 9/1999 a Curții Supreme de Justiție.

Cum reclamantul a introdus acțiunea la data de 25 ianuarie 2001, rezultă că acesta s-a încadrat în termenul general de prescripție de 3 ani. În ce privește fondul cauzei, a fost găsită întemeiată doar pretenția de acordare a daunelor morale, din probele administrate rezultând că apelantul-reclamant a fost rănit în timpul Revoluției de la Timișoara, pentru plaga împușcată fiind internat timp de 30 de zile, iar după data externării acesta resimțindu-se psiho-afectiv. Suferințele pe plan psihic și fizic, valoarea morală lezată prin acțiunea de represiune coordonată de către pârâți a fost una fundamentală, vizând viața și libertatea, astfel încât daunele morale solicitate au fost găsite întemeiate.

N-au fost primite pretențiile de daune materiale, în condițiile în care nu s-a demonstrat existența certă a acestora. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții M.A.N. și S.A.V., care au formulat critici asupra soluției, susținând greșita apreciere asupra excepției prescripției extinctive, care ar fi trebuit considerată împlinită, atât raportat la momentul subiectiv, cât și la cel obiectiv în funcție de care ar fi început cursul acesteia. Învestită cu soluționarea recursurilor, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 19 aprilie 2002, suspendarea judecății în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la judecarea recursului în anulare (obiect al Dosarului nr. 4/2001 al C.S.J.) declarat împotriva hotărârii penale de condamnare (sentința penală nr. 9/1999 a C.S.J.).

Soluția de suspendare a fost menținută și prin încheierea din 22 februarie 2006, dată de la care pricina a rămas în nelucrare până la 23 aprilie 2010, când instanța a dispus, din oficiu, repunerea pe rol în vederea discutării perimării. Înalta Curte urmează să constate intervenită sancțiunea perimării, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, în materie civilă. Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.

Aceasta înseamnă că perimarea operează sub condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză niciun act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă. Atunci când temeiul juridic al suspendării a fost reprezentat de dispozițiile art. 244 C. proc. civ., cauza este în nelucrare din motive neimputabile părții până la momentul când „când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă” (conform art. 244 alin. (2) C. proc. civ.). Or, în speță, dosarul a cărui judecată a ocazionat suspendarea judecății prezentelor recursuri a fost soluționat irevocabil, conform Deciziei penale nr. 558 din 15 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât din acest moment a început să curgă termenul de perimare de 1 an reglementat de art. 248 alin. (1) C. proc.

civ. Ca atare, părțile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să fi săvârșit vreun act de procedură în vederea reluării judecății cererilor de recurs, în condițiile în care repunerea cauzei pe rol s-a făcut potrivit art. 252 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, de către instanță, în vederea discutării perimării. Este neîntemeiată susținerea recurentului M.A.N., conform căreia cursul perimării nu s-ar fi împlinit întrucât instanța ar fi fost obligată ca, din oficiu, să verifice dacă mai subzistă motivul suspendării, având în vedere că niciun motiv de ordine publică nu subzistă, pentru a fi justificată o astfel de acțiune a instanței, de natură să modifice situația procesuală a părților și a dosarului.

În realitate, pasivitatea procedurală a părților se datorează exclusiv culpei acestora, fiind îndeplinită situația premisă pentru a începe să curgă termenul de perimare de la momentul soluționării irevocabile a dosarului în vederea judecății căruia operase suspendarea. În consecință, în condițiile în care, până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ., niciuna din părți nu a înregistrat cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecății, se va reține întrunirea în cauză a cerințelor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte urmează să constate perimată cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimate recursurile declarate de pârâții M.A.N. și S.V.A. împotriva Deciziei nr. 161 din 13 decembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2010.