ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4082/2010

Constată

că prin Decizia nr. 161 din 13 decembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul Z.F. împotriva sentinței

civile nr. 468 din 5 iulie 2001 a Tribunalului Timiș, a fost schimbată în tot,

sentința apelată și, rejudecându-se cauza, a fost admisă, în parte acțiunea

împotriva pârâților S.V.A., C.M. și M.A.N., care au fost obligați la plata

sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamant.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat ca fiind greșită

soluția tribunalului, de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă, în

condițiile în care, față de dispoz. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, se poate

considera că reclamantul a cunoscut persoanele răspunzătoare de producerea

prejudiciului (ca urmare a rănirii sale prin împușcare în data de 17 decembrie

1989) abia după pronunțarea sentinței penale nr. 9/1999 a Curții Supreme de

Justiție.

Cum reclamantul a introdus acțiunea la data de 25 ianuarie 2001,

rezultă că acesta s-a încadrat în termenul general de prescripție de 3 ani.

În ce privește fondul cauzei, a fost găsită întemeiată doar pretenția

de acordare a daunelor morale, din probele administrate rezultând că

apelantul-reclamant a fost rănit în timpul Revoluției de la Timișoara, pentru

plaga împușcată fiind internat timp de 30 de zile, iar după data externării acesta

resimțindu-se psiho-afectiv.

Suferințele pe plan psihic și fizic, valoarea morală lezată prin

acțiunea de represiune coordonată de către pârâți a fost una fundamentală,

vizând viața și libertatea, astfel încât daunele morale solicitate au fost

găsite întemeiate.

N-au fost primite pretențiile de daune materiale, în condițiile în care

nu s-a demonstrat existența certă a acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții M.A.N. și S.A.V.,

care au formulat critici asupra soluției, susținând greșita apreciere asupra

excepției prescripției extinctive, care ar fi trebuit considerată împlinită,

atât raportat la momentul subiectiv, cât și la cel obiectiv în funcție de care

ar fi început cursul acesteia.

Învestită cu

soluționarea recursurilor, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 19

aprilie 2002, suspendarea judecății în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la judecarea recursului în anulare (obiect al Dosarului nr. 4/2001

al C.S.J.) declarat împotriva hotărârii penale de condamnare (sentința penală nr.

9/1999 a C.S.J.).

Soluția de suspendare

a fost menținută și prin încheierea din 22 februarie 2006, dată de la care

pricina a rămas în nelucrare până la 23 aprilie 2010, când instanța a dispus, din

oficiu, repunerea pe rol în vederea discutării perimării.

Înalta Curte urmează

să constate intervenită sancțiunea perimării, având în vedere următoarele

considerente:

Potrivit art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă

de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina

părții timp de un an, în materie civilă.

Rezultă că, pentru a

interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală

în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această

lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.

Aceasta înseamnă că

perimarea operează sub condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză

niciun act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de

diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să

o facă.

Atunci când temeiul

juridic al suspendării a fost reprezentat de dispozițiile art. 244 C. proc. civ.,

cauza este în nelucrare din motive neimputabile părții până la momentul când

„când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit

irevocabilă” (conform art. 244 alin. (2) C. proc. civ.).

Or, în speță, dosarul

a cărui judecată a ocazionat suspendarea judecății prezentelor recursuri a fost

soluționat irevocabil, conform Deciziei penale nr. 558 din 15 octombrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât din acest moment a început să

curgă termenul de perimare de 1 an reglementat de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, părțile au

lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să fi săvârșit vreun

act de procedură în vederea reluării judecății cererilor de recurs, în

condițiile în care repunerea cauzei pe rol s-a făcut potrivit art. 252 alin. (1)

C. proc. civ., respectiv, de către instanță, în vederea discutării perimării.

Este neîntemeiată

susținerea recurentului M.A.N., conform căreia cursul perimării nu s-ar fi împlinit

întrucât instanța ar fi fost obligată ca, din oficiu, să verifice dacă mai

subzistă motivul suspendării, având în vedere că niciun motiv de ordine publică

nu subzistă, pentru a fi justificată o astfel de acțiune a instanței, de natură

să modifice situația procesuală a părților și a dosarului.

În realitate,

pasivitatea procedurală a părților se datorează exclusiv culpei acestora, fiind

îndeplinită situația premisă pentru a începe să curgă termenul de perimare de

la momentul soluționării irevocabile a dosarului în vederea judecății căruia

operase suspendarea.

În consecință, în

condițiile în care, până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform

art. 101 alin. (3) C. proc. civ., niciuna din părți nu a înregistrat cerere de

repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecății, se va reține întrunirea

în cauză a cerințelor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., astfel

încât Înalta Curte urmează să constate perimată cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimate

recursurile declarate de pârâții M.A.N. și S.V.A. împotriva Deciziei nr. 161

din 13 decembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2010.