ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2481/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin decizia civilă nr. 369/A

din 13 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în primul ciclu

procesual și rămasă irevocabilă prin respingerea recursului s-a stabilit cu

putere de lucru judecat că, față de împrejurarea că reclamantul a fost menținut

în arest preventiv în timpul procesului penal o perioadă de timp mai mare cu un

an decât durata pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată, această perioadă

reprezintă o detenție nelegală în sensul prevederilor art. 5 paragraf 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, deci susceptibilă de a naște în favoarea

acestuia un drept la despăgubire patrimonială.

Având în vedere această

dezlegare dată de instanța de apel, în rejudecare, prin sentința civilă nr. 261

din 13 mai 2008 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte cererea de

chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul Român să-i achite reclamantului

suma de 900.000 lei cu titlu de daune morale. La stabilirea cuantumului

reparației s-a avut în vedere că detenția nelegală îi produce celui în cauză

suferințe pe plan moral, social și profesional, că regimul de detenție tip

penitenciar este, în sine, unul degradant și umilitor, încălcându-se dreptul

persoanei de a avea libertate și siguranță, precum și de a avea o viață privată

și de familie normală.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român și Ministerul

Public.

Prin decizia civilă nr.

79/A din 19 martie 2010 Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelurile

declarate de Statul Român și de Ministerul Public, a schimbat în parte sentința

apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 273.750 lei cu titlu

de daune morale și a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut că dreptul reclamantului de a obține despăgubiri fiind

irevocabil stabilit, urmează a fi analizată legalitatea și temeinicia sentinței

apelate sub aspectul întinderii daunelor acordate, în funcție de dispozițiile

art. 505 C. proc. civ. și ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor omului.

Astfel, reținerea nelegală a reclamantului pe o perioadă de un an obligă la

constatarea că suferința psihică și dificultățile provocate de această situație

au fost semnificative, punând într-o situație dificilă societatea comercială în

care reclamantul era asociat. Nu s-a făcut însă dovada că perioada detenției

nelegale este aceea care, prin ea însăși, ar fi condus la deteriorarea stării

de sănătate a reclamantului, de aceea suma de 900.000 lei acordată de prima

instanță apare ca excesivă, fiind justificată doar acordarea sumei de 273.750

lei cu titlu de daune morale. Pe cale de consecință, nu poate fi primită nici critica

reclamantului potrivit căreia s-ar impune majorarea cuantumului daunelor morale

acordate de prima instanță.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul.

Reclamantul S.F.I. a

criticat decizia instanței de apel arătând că în mod greșit a stabilit că nu

s-a dovedit că deținerea nelegală i-a afectat starea de sănătate, din moment ce

rezultatele analizelor medicale sunt certe, iar afecțiunile dobândite atunci au

caracter cronic, că nu a făcut distincția între starea de sănătate și

suferințele psihice, că dreptul la despăgubire astfel stabilit nu este unul

integral, deoarece este restrâns doar la perioada detenției nelegale. De

asemenea, a susținut că instanța de apel nu a ținut seama de pierderea

statutului social generată de falimentul societăților la care avea calitatea de

asociat și că suma de 273.500 lei reprezintă reparația stabilită inițial de

Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual, iar din 2008 și până în prezent

această sumă a fost afectată de inflație și de devalorizarea monedei naționale.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat motivul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este rezultatul

aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor legale la situația de fapt

reținută greșit.

A susținut că

reclamantul nu se afla în niciuna din situațiile prevăzute expres de art. 504 C.

proc. pen., pentru a-i fi aplicate aceste dispoziții legale, deoarece nu a fost

achitat, ci condamnat definitiv, iar privarea de libertate nu a fost constatată

ca nelegală printr-o ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmăririi penale, ori printr-o hotărâre a instanței de

revocare a măsurii preventive, de achitare sau de încetare a procesului penal,

după cum nu-i sunt incidente nici prevederile art. 5 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, pârâtul a

criticat decizia recurată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale,

instanța de apel întemeindu-se în cea mai mare parte pe prezumții, cu

nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ. și cu încălcarea regulilor de

evaluare a prejudiciului moral, care trebuie să asigure o satisfacție morală pe

baza unei aprecieri în echitate.

Analizând

recursurile în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise

dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea

sunt nefondate,

urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte va răspunde

prin considerente comune criticilor formulate de reclamant și de pârât vizând

greșita aplicare de către instanța de apel a criteriilor de cuantificare a

daunelor morale.

În absența altor

criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit de recurentul-reclamant prin nelegala privare de libertate, în

mod corect instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de

doctrină și jurisprudență în materie de daune morale.

Astfel, este de

netăgăduit că orice lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză

suferințe în plan psihic și fizic, că asemenea măsură lezează demnitatea și

onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale

ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găsește într-o asemenea

situație, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea

unei compensații materiale.

La stabilirea întinderii

acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative

suferite pe plan psihic și fizic de către reclamant ca urmare a suportării unei

detenții nelegale, prin raportare la importanța valorilor morale lezate, măsura

în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care victima a

perceput consecințele vătămării, luând în considerare și durata privării de

libertate, respectiv un an.

In contextul arătat,

fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 273.750 lei apare ca fiind

conformă criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară și

jurisprudențială, iar suma acordată, prin hotărârea recurată, cu titlu de daune

morale nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a

reclamantului, cum greșit susține recurentul-pârât. Prin mărimea ei, suma de

bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o

sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur

simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i

ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat. Or,

acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 273.750 lei,

acordată reclamantului cu titlu de daune morale.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o

satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată

datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe

valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui

reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi refuzată

nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o

sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, cum greșit se pretinde

în recurs. Și aceasta deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță

nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a

împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea și durata

suferințelor psihice și fizice încercate de victimă pe durata detenției

nelegale și ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au

fost aduse cinstei, onoarei, demnității, sănătății și libertății individuale,

deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea

bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție

de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție pentru suferințele îndurate.

Curtea observă că

instanța de apel a avut în vedere deteriorarea stării de sănătate a

recurentului-reclamant și consecințele acesteia ce depășesc, în timp, perioada

detenției nelegale. In același timp, nu este lipsit de justețe argumentul

potrivit căruia nu s-a făcut dovada că perioada detenției nelegale, de un an,

din durata totală a detenției, de un an și cinci luni (din care cinci luni au

reprezentat privarea justificată de libertate, corespunzător pedepsei cu

închisoarea aplicate), ar fi determinat doar prin ea însăși deteriorarea stării

de sănătate a reclamantului.

De asemenea, la

stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel a avut în vedere și

faptul că imaginea publică și reputația reclamantului, respectiv statutul

social al acestuia (incluzându-se aici efectul negativ al dificultăților

financiare în care s-au aflat societățile la care avea calitatea de asociat),

au fost afectate prin privarea nelegală de libertate.

In același timp,

argumentul recurentului-reclamant referitor la necesitatea indexării sumei,

acordate inițial prin decizia 281/A/2008 a Curții de Apel Cluj, nu poate fi

primit. Criteriile de cuantificare pe care instanța de apel le-a avut în vedere

au condus la stabilirea sumei de 273.750 lei acordate cu titlu de daune morale.

De aceea o eventuală indexare în funcție de inflație și de cotația monedei naționale,

așa cum pretinde recurentul-reclamant că s-ar impune, este o problemă care

interesează faza de executare silită a hotărârii, neputând constitui un motiv

de recurs în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Totodată, nu se poate

susține că decizia pronunțată în apel a nesocotit dispozițiile art. 1203 C.

civ. și nici accepțiunea pe care legea o acordă prezumțiilor ca mijloace de

probă, respectiv de consecințe pe care legea sau magistratul le trage dintr-un

fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Prin decizia recurată s-a stabilit în mod

corect existența relației de cauzalitate dintre detenția nelegată și

prejudiciul suferit de reclamant, care-1 îndreptățește pe acesta la obținerea

daunelor morale. De altfel, această critică, vizează mai degrabă modalitatea de

aplicare a criteriilor de cuantificarea a daunelor morale, decât greșita

aplicare a dispozițiilor art. 1203 C. civ.

Cât privește motivul de

recurs invocat de pârâtul Statul Român referitor la neaplicarea în speță a

prevederilor art. 504 C. proc. pen., ori ale art. 5 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, acesta nu poate fi analizat.

Prin decizia civilă nr.

369/A din 13 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în primul ciclu

procesual și rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit cu

putere de lucru judecat că, față de împrejurarea că reclamantul a fost menținut

în arest preventiv în timpul procesului penal o perioadă de timp mai mare cu un

an decât durata pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată, această perioadă

reprezintă o detenție nelegală în sensul prevederilor art. 5 paragraf 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deci susceptibilă de a naște în

favoarea acestuia un drept la despăgubire patrimonială.

Or, chestiunile

dezlegate irevocabil prin hotărâri ale instanțelor judecătorești nu mai pot

reanalizate, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care

prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul S.F. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 79A din

19 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.