ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7717/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7717/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

august 2007, pe rolul Tribunalului București, reclamanta D.V. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună

obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 RON, cu titlul de daune materiale

și morale, ca urmare a prejudiciilor ce i-au fost cauzate prin arestarea sa pe

nedrept, a privării ilegale de libertate și a condamnării definitive, ce a

fost, ulterior, infirmată prin achitarea sa, printr-o decizie definitivă și irevocabilă,

cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta

a invocat art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 5 și art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 21 și art. 23

din Constituția României.

Prin Sentința civilă

nr. 1472 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul

nr. 27992/3/2007, s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea

Tribunalului Gorj.

La Tribunalul Gorj,

cauza a fost înregistrată sub nr. 5368/95/2008 și, în ședința publică din 07

aprilie 2008, s-a pus în discuție excepția necompetenței tribunalului, având în

vedere concluziile scrise ale reclamantei, ce au fost primite la Tribunalul

București, la data de 09 noiembrie 2007, și în care s-au invocat dispozițiile

art. 8 alin. (1) și art. 12 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 58 din 07 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr.

5368/95/2008, a fost admisă excepția necompetenței și declinată competența în

favoarea Tribunalului București, fiind constatat ivit conflictul negativ de

competență, suspendată din oficiu orice altă procedură și înaintat dosarul la

Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea regulatorului de competență.

Prin Decizia nr. 7145

din 17 noiembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5368/95/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Gorj.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul Gorj, sub nr. 1454/95/2009.

În ședința publică

din 11 mai 2010 reclamanta, prin apărător, a depus la dosar o precizare a

cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat majorarea pretențiilor

sale, în ceea ce privește daunele materiale, de la suma de 10.000 RON la suma

de 11.565 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.G.

Prin Decizia civilă

nr. 155 din 18 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr.

1454/95/2009, s-a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta

D.V., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a

fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 140.000 RON, reprezentând

daune morale și 11.035 RON, reprezentând daune materiale și 1068,95 RON

cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, prin Decizia penală nr. 811 din 5 septembrie 2006 a

Curții de Apel Craiova, definitivă și irevocabilă, a fost admis recursul

inculpaților, casată Decizia penală nr. 110/2006 a Tribunalului Gorj și s-a

dispus menținerea Sentinței penale nr. 2587/2004, pronunțată de Judecătoria Tg.

Cărbunești, prin care a fost achitată reclamanta D.V., cât și coinculpatul

S.N., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., reținându-se că nu au comis fapta de distrugere prin incendiere.

S-a reținut că, în

cauză, sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., iar, în

cuantificarea prejudiciului, se impune a se avea în vedere lipsa oricărei

vinovății cu privire la infracțiunea imputată, vârsta avută de reclamantă, în

momentul inițierii procedurii judiciare, durata mare a procesului, starea de

boală ulterioară și consecințele asupra reputației reclamantei.

Din probele

administrate, a rezultat că reclamanta a fost victima unei erori judiciare,

fiind deținută aproximativ 3 luni, iar privarea nelegală de libertate i-a lezat

demnitatea și onoarea, libertatea individuală, cu consecințe negative pe plan

fizic și psihic.

S-a apreciat că suma

solicitată de reclamantă, cu titlul de daune morale, este excesivă, iar,

raportat la principiul proporționalității daunelor morale acordate, cu

intensitatea și gravitatea suferințelor psihice și fizice încercate, suma de

140.000 RON este suficientă pentru compensarea suferințelor încercate de

reclamante.

În ceea ce privește

daunele materiale, raportat la precizările reclamantei și la raportul de

expertiză, s-a concluzionat că suma de 11.035 RON reprezintă o reparație

integrală a prejudiciului suferit.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta D.V. și Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor.

În dezvoltarea

motivelor de apel, pârâtul Statul Român a invocat faptul că instanța a făcut o

greșită apreciere a probelor administrate, cu consecința acordării unor sume

prea mari în ce privește prejudiciul moral și material.

S-a susținut că, în

cauză, nu s-a făcut dovada existenței vreunei legături de cauzalitate între

privarea de libertate și eventualele consecințe ale acestei măsuri, iar sumele

acordate sunt nerezonabile, în raport de valorile lezate.

O altă critică a

vizat acordarea daunelor materiale, susținându-se că, în mod greșit, au fost

acordate cheltuielile efectuate pe tot parcursul procesului penal.

S-a criticat

hotărârea și în ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, subliniindu-se

că nu există culpă procesuală.

Apelanta reclamantă

D.V. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate.

S-a susținut că

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 5 și

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, avându-se în vedere că a fost

arestată o perioadă de timp, după care a fost achitată irevocabil; că procesul

nu a fost soluționat într-un termen rezonabil; că, raportat la valorile lezate

și la consecințele avute pe plan fizic și psihic, se impunea acordarea sumei

solicitate.

Prin Decizia civilă

nr. 433 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate de

reclamanta D.V. și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Repararea daunelor

morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a

criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale și a criteriilor de stabilire a

indemnizației destinate reparării acestora.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al

daunelor și caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor.

Stabilirea

cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să

compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o

corelare cu importanța prejudiciului moral, sub aspectul valorii morale lezate.

Acordarea unei

indemnizații victimei unei erori judiciare are un caracter compensatoriu,

tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de

bani, care să-i permită să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul

dezagreabil al faptei ilicite, să-și procure satisfacții de ordin moral,

susceptibil de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Orice arestare și

inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și

profesional, iar astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege.

S-a constatat,

raportat la aceste considerente, că instanța de fond a avut în vedere, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, toate probele administrate și

toate criteriile necesare pentru evaluarea indemnizației, astfel că, în cauză,

această critică a pârâtului este nefondată.

Nefondată a fost

apreciată și critica privind faptul că nu s-a făcut dovada legăturii de

cauzalitate în măsura dispusă și consecințele avute asupra reclamantei, această

legătură fiind prezumată chiar de către legiuitor, iar, în cauză, au fost

dovedite consecințele avute pe plan fizic și psihic de către reclamantă, urmare

a măsurii privative de libertate, cât și urmare a duratei excesive a procesului

penal.

Nefondată este și

critica privind acordarea daunelor materiale, pe întreaga durată a procesului

penal, avându-se în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.

504 C. proc. pen. și art. 5 și 6 din Convenția Europeană, privind caracterul

nerezonabil al duratei în care s-a soluționat procesul penal.

Critica privind

greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. este neîntemeiată,

culpa pârâtului fiind evidentă.

Apelul reclamantei a

fost apreciat ca nefondat pentru aceleași considerente.

Astfel, s-a constatat

că instanța a avut în vedere, la determinarea indemnizației pentru daune

morale, toate probele administrate, toate criteriile privind valorile lezate,

consecințele pe plan fizic și psihic a acestora, raportându-se atât la durata

arestării preventive, cât și la durata excesivă a procesului penal.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta D.V., cât și

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.

Recurenta reclamantă

D.V. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate

și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința

obligării Statului Român la plata unor despăgubiri morale în valoare de 740.000

RON.

În dezvoltarea

criticilor, reclamanta a arătat, în esență, că daunele morale ce i-au fost

acordate sunt într-un cuantum mult diminuat, față de pretențiile formulate prin

cererea de chemare în judecată, și, sub acest aspect, atât sentința instanței

de fond, cât și decizia pronunțată în apel sunt criticabile.

Astfel, în raport de

gravitatea consecințelor suportate, de modul în care i-a fost știrbită onoarea

și reputația, de încălcările repetate ale drepturilor sale fundamentale, de

limitările ce i-au fost impuse cu privire la propria sa avere, cuantumul

despăgubirilor ce a fost acordat este prea mic.

S-a susținut că, pe

parcursul procesului penal, drepturile sale procesuale au fost în repetate

rânduri încălcate. Astfel, cu toate că, în conformitate cu art. 5 parag. 3 din

Convenție, orice persoană arestată sau deținută trebuie adusă de îndată

înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu

exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, înfățișarea sa în fața

unui judecător, în calitate de persoană arestată, a avut loc abia la data de 17

ianuarie 2002, la aproape o lună după expirarea mandatului de arestare, moment

la care, mandatul de arestare a fost prelungit.

În plus, recurenta

reclamantă a subliniat că procesul penal, în care a avut calitatea de

inculpată-condamnată, a durat 4 ani și 10 luni, respectiv de la data de 16

noiembrie 2001, când a fost începută urmărirea penală împotriva sa, până 05

septembrie 2006, data achitării sale, prin Decizia penală nr. 811, definitivă

și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

În acest sens, au

fost invocate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană, text preluat și de

art. 21 din Constituția României: „Orice persoană are dreptul la judecarea în

mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale".

Or, este de

netăgăduit că un proces care se desfășoară pe o durată de 5 ani de zile nu

poate fi considerat a fi soluționat într-un termen rezonabil. Menținerea

statutului de „inculpat condamnat", în toată această perioadă de timp, a

reprezentat o atingere gravă adusă onoarei și reputației sale, o femeie

respectabilă, în vârstă de 58 de ani, care, niciodată, nu a încălcat legea și

ordinea de drept și care era stimată în comunitatea în care trăia.

Din cauza acuzării

sale pe nedrept, de o faptă pe care nu a comis-o, a fost supusă batjocurii și

umilinței, fiind traumatizată psihic. Toate aceste aspecte au fost relevate de

martorii audiați în cauză N.V. și B.I., declarațiile acestora fiind atașate la

dosar.

S-a invocat faptul

că, după arestarea sa, de la începutul iernii anului 2001, din cauza

condițiilor precare din arestul poliției și penitenciarul Tg. Jiu, starea de

sănătate fizică și psihică i s-a deteriorat rapid, ca o consecință a traumelor

psihice și a stresului generat de procesul penal în care a fost implicată pe

nedrept și imposibilității asigurării unui tratament medical adecvat, din cauza

indisponibilizării averii sale, prin sechestru asigurător. Aceste aspecte au

fost confirmate de martorii audiați în cauză și dovedite cu actele medicale

depuse la dosar.

Condamnarea la pedeapsa

cu închisoarea a unui om nevinovat reprezintă maximul de gravitate, în materia

erorilor judiciare. Statul recunoaște că are obligația a despăgubi patrimonial

persoanele condamnate penal prin hotărâri judecătorești definitive, dacă, în

urma rejudecării, sunt achitate, prin aplicarea principiului reparației

integrale.

Responsabilitatea

civilă a statului trebuie raportată la durata foarte mare a procesului, care a

trecut prin patru cicluri procesuale și a durat aproape 5 ani, la gravitatea

acuzației aduse împotriva unei persoane nevinovate, la privarea sa de libertate

în mod ilegal, la intensitatea maximă cu care, având în vedere vârsta sa de 53

de ani și lipsa oricăror antecedente penale, a perceput procesul penal și

consecințele legale pe care le-a suportat, la deprecierea stării materiale și

la distrugerea statutului său social, prin transformarea sa dintr-o persoană

respectată, într-un paria al comunității în care trăia.

S-a învederat că,

printre consecințele negative, se înscrie și indisponibilizarea întregii sale

averi, încă de la începutul procesului penal, prin sechestrul asigurător,

instituit prin ordonanța Poliției Tg. Cărbunești, la data de 29 noiembrie 2001.

Stabilirea întinderii

daunelor morale are ca scop repararea integrală unui prejudiciu real și efectiv

și nu este condiționată de întrunirea ambelor teze ale art. 504 C. proc. pen.

Consecințele negative

ale arestării și implicării sale într-un proces penal, în urma căruia a fost

achitată, au avut, pe plan fizic și psihic, un caracter de continuitate, în

perioada 2001 - 2006, atât recurenta, cât și familia sa trăind un stres

permanent, timp de 5 ani și fiind nevoiți să-și concentreze toate resursele

materiale asupra derulării procesului penal, fiind supuși unui consum nervos

major, cu repercusiuni grave asupra stării sale de sănătate.

Recurenta a apreciat

că încălcarea drepturilor sale fundamentale a fost extrem de gravă, fiind

afectate situația sa socială și familială, starea sa de sănătate fizică și

psihică și, prin prisma considerentelor expuse, cuantumul despăgubirilor

acordate este insuficient și nu este în măsură să ducă la o reparare integrală

a prejudiciului moral suferit.

În motivarea

criticilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, a arătat că decizia

recurată este criticabilă, sub aspectul întinderii daunelor morale și materiale

acordate, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, pe

fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În acest sens, s-a

susținut că aprecierea asupra prejudiciului suferit este cauzată de aprecierea

greșită a probelor de la dosar, care nu au fost concludente în stabilirea

prejudiciului moral și nu au fost de natura să stabilească legătura de

cauzalitate dintre privarea de libertate la care a fost supusă intimata

reclamantă și eventualele consecințe ale acestei măsuri.

În materia daunelor

morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât

caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a

respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Prin urmare, trebuie

evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca

atare.

Pentru ca satisfacția

materială obținută să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, la

cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din

punctul de vedere al victimei.

Astfel, la stabilirea

cuantumului, trebuie avută în vedere viața celui în cauză, anterior arestării,

data la care a fost arestat și vârsta reclamantului la acea dată, durata

perioadei privative de libertate, suferința fizică și psihică în perioada de

detenție, iar, după eliberare, impactul social avut de aplicarea măsurii,

măsura în care au fost încălcate drepturile fundamentale.

Instanța de judecată

trebuia să aibă convingerea fermă că aceste suferințe psihice s-au produs,

administrând probele pe care le consideră necesare în acest sens, din care să

rezulte care era viața familială și imaginea în societate a intimatului

reclamant, înainte și după arestare.

S-a învederat

instanței faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este

constantă în această materie, statuând, în raport de circumstanțele cauzei, o

poziție moderată, prin sumele rezonabile acordate (spre exemplu, în cauza

Konolos c. României, Hotărârea din 07 februarie 2008, în care a constatat

violarea art. 5 parag. 1, prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru

prejudiciul moral incontestabil suferit de reclamant; în cauza Canciovici,

pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări

telefonice nelegale, Curtea a acordat 6000 euro despăgubiri, cu titlu de daune

morale; cauza Jiga împotriva României, reclamantul a solicitat 200.000 euro

prejudiciu material, reprezentând pierderile financiare, 100.000 euro daune

morale și 10.000 euro cheltuieli suportate în fața instanțelor și a Curții,

Curtea considerând că, pentru o perioada de arestare, cuprinsă între data 18

noiembrie 2002 și 17 martie 2006, statul trebuie să plătească reclamantului suma

de 12.800 euro pentru prejudiciu moral și suma de 2450 euro pentru cheltuielile

de judecată).

În ceea ce privește

daunele materiale, recurentul a susținut că, în mod greșit, au fost acordate

cheltuielile efectuate pe tot parcursul derulării procesului penal, cât timp

acordarea de despăgubiri are în vedere privarea de libertate în mod nelegal.

În această situație,

cuantumul daunelor materiale trebuia stabilit prin raportare doar la durata

arestării ilegale, nu la durata întregului proces penal, întrucât privarea de

libertate poate surveni în orice etapă a procesului penal (în faza de urmărire

penală, în faza de judecată, etc.)

Recurenta reclamantă

D.V. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, în condițiile art. 308 alin.

(2) C. proc. civ., solicitând respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante,

Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce

vor succede:

Sub un prim aspect,

trebuie reținut că ambele părți critică, din perspectivă proprie, cuantumul,

respectiv, întinderea despăgubirilor acordate în cauză, ceea ce determină

cenzurarea motivelor de recurs în aceste limite, fără a mai fi necesară

enunțarea și aprecierea condițiilor impuse de articolul 504 C. proc. pen.

pentru repararea erorilor judiciare.

În acest context

procesual, reamintind situația premisă existentă în speța dedusă judecății -

achitarea definitivă a recurentei reclamante D.V., în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., reținându-se că aceasta nu a

comis fapta de distrugere prin incendiere de care a fost acuzată, în urma unui

proces ce a durat 4 ani și 10 luni, respectiv, de la data de 16 noiembrie 2001,

când a fost începută urmărirea penală împotriva sa, până la 05 septembrie 2006,

data achitării sale, prin Decizia penală nr. 811, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, ca urmare a trei casări succesive, cu trimitere spre rejudecare;

arestarea sa preventivă, pe o perioadă de 3 luni, și indisponibilizarea

bunurilor sale, prin instituirea sechestrului asigurător, instanța de recurs va

face următoarele considerații:

Asupra recursului

exercitat de recurenta reclamantă D.V.:

Este unanim

recunoscut, în această materie, că daunele morale au o funcție compensatorie și

de satisfacție și că stabilirea întinderii daunelor morale se face pe baza unor

criterii jurisprudențiale, de natură a determina consecințele negative suferite

de cea în cauză, în plan fizic și psihic, prin expunerea la disprețul public,

prin atingerea gravă a onoarei, reputației și demnității persoanei; în raport

de importanța valorilor lezate, de măsura în care au fost lezate aceste valori;

de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării; de măsura în

care a fost afectată situația familială și socială a celei față de care s-a

comis o eroare judiciară.

Pe terenul detenției

nelegale, aceste consecințe capătă valențe speciale, întrucât este afectată și

libertatea inerentă ființei, iar persoana este plasată în custodia statului, în

condiții esențial diferite de cele în care trăia în mod obișnuit. Mai mult,

invocând durata nerezonabilă a procesului penal și măsura indisponibilizării

bunurilor, recurenta face referire, în esență, la frustrarea resimțită prin

incertitudinea verdictului privind vinovăția sa și la situația materială

precară căreia a trebuit să-i reziste.

Reținând toate aceste

criterii și consecințele erorii judiciare asupra persoanei reclamante, și, în

absența unor limite legale de stabilire a despăgubirilor morale, instanța de

recurs apreciază că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare atât a

principiului reparării integrale a prejudiciului, cât și a principiului

proporționalității, care impune ca despăgubirile acordate să nu se transforme

în reversul lor și să păstreze un just echilibru între interesele individuale

și cele generale, însăși admiterea cererii de chemare în judecată reprezentând

o recunoaștere a răspunderii statului pentru prejudiciile suportate de

reclamantă și, deci, în sine (per se), o satisfacție echitabilă.

Pentru toate aceste

argumente, instanța de recurs apreciază că nu se impune majorarea cuantumului

despăgubirilor morale acordate reclamantei D.V.

Asupra recursului

exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj:

În ceea ce privește

critica recurentului pârât, conform căreia aprecierea asupra prejudiciului

suferit este cauzată de aprecierea greșită a probelor de la dosar, care nu au

fost, în opinia acestuia, concludente în stabilirea prejudiciului moral și nu

au fost de natură să stabilească legătura de cauzalitate dintre privarea de

libertate la care a fost supusă recurenta reclamantă și eventualele consecințe

ale acestei măsuri, instanța reamintește că, în actuala structură a recursului,

nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate, circumscrise dispozițiilor

exhaustive ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu și cele de netemeinicie,

motivul de recurs privind greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a

interpretării eronate a probatoriului administrat, ce era reglementat în pct.

11 al art. 304 C. proc. civ., fiind abrogat, prin O.U.G. nr. 138/2000, și

neputând fi valorificat pe calea recursului.

Tot astfel, se

constată că nu sunt susceptibile de control jurisdicțional, în recurs, simplele

afirmații, de ordin general, invocate de recurentul pârât, fără particularizare

la speță, referitoare la principiul reparării integrale a prejudiciului, ce nu

ar putea avea decât caracter aproximativ, fapt explicabil, în opinia acestuia,

în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi

echivalate bănesc și la faptul că accentul trebuie pus pe importanța

prejudiciului din punctul de vedere al victimei, întrucât instanței îi pot fi aduse

judecății, pentru a primi dezlegare jurisdicțională, aspecte concrete, pe care

să le verifice din punct de vedere al legalității, fiindu-i interzis să

statueze pe bază de norme sau dispoziții generale.

În plus, chiar aceste

susțineri invocate de recurentul pârât, ale unei aprecieri aproximative a unui

prejudiciu moral, întrucât nu se poate stabili o concordanță valorică exactă

între prejudiciul adus unor valori personale nepatrimoniale și despăgubirile

pentru acest prejudiciu, precum și faptul că victima prejudiciului este

subiectul, în raport de care se vor aprecia aceste despăgubiri, sunt de natură

să confirme justețea soluțiilor pronunțate în cauză, iar nu să determine

modificarea acestor soluții.

Asupra argumentului,

conform căruia daunele materiale, constând în cheltuielile efectuate pe tot

parcursul procesului penal, au fost greșit acordate, câtă vreme acordarea de

despăgubiri avea în vedere doar privarea nelegală de libertate, instanța îl va

respinge, ca nefondat, întrucât cererea de acordare de despăgubiri materiale

formulată de reclamantă s-a raportat la durata întregului proces penal, ce le-a

ocazionat, durată care a fost apreciată ca nerezonabilă, în raport de

criteriile instituite, pe cale pretoriană, de Curtea Europeană, în

interpretarea art. 6 din Convenție - complexitatea cauzei, atitudinea părții,

atitudinea autorităților și miza litigiului pentru reclamantă, iar cuantumul

acestor despăgubiri a fost stabilit pe baza unei expertize judiciare, mijloc de

probă care nu mai poate fi contestat în recurs.

În ceea ce privește

invocarea de către recurentul pârât a jurisprudenței instanței de contencios

european a drepturilor omului, în materia despăgubirilor pentru constatarea

detenției arbitrare, nelegale a unei persoane sau a încălcării garanțiilor procesuale

aferente unei asemenea măsuri, instanța de recurs reamintește că judecătorul

intern este primul judecător al Convenției, că acesta este cel mai bine plasat

pentru aprecierea faptelor, pentru interpretarea și aplicarea dreptului la

situația de fapt stabilită în baza unui ansamblu probator, administrat cu

respectarea tuturor garanțiilor procesuale impuse de art. 6 din Convenție, care

instituie dreptul la un proces echitabil, și că acestuia i se acordă rolul

principal, în virtutea principiului subsidiarității în domeniul protecției

drepturilor omului, ce rezultă, în esență, din art. 1, 13 și 35 parag. 1 din

Convenție, pentru a interpreta probele și pentru a aprecia cuantumul

despăgubirilor morale și materiale, în ipoteza constatării existenței unei erori

judiciare, care dă naștere unui drept la reparație, atât în temeiul normelor

art. 504 și urm. C. proc. pen., cât și în temeiul art. 5 parag. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea, e.g., pentru expunerea acestor

principii, cauza Nistor contra României, parag. 62; cauza Wieczorek contra

Poloniei, parag. 40, 59, cauza Akdivar și alții contra Turciei; cauza Selmouni

contra Franței).

În acest context,

neputând decela nicio aparență de arbitrariu în modul de administrare a

probelor solicitate și dispuse în cauză de către instanțele de fond, care au

stabilit pe deplin situația de fapt și au interpretat și aplicat corect dreptul

în speța dedusă judecății, instanța apreciază că nu se impune modificarea

deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată,

astfel cum a solicitat, fără a argumenta această teză, recurentul pârât.

Pentru considerentele

expuse, găsind nefondate criticile formulate în cauză, în integralitatea lor,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursurile declarate de reclamanta D.V. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Gorj, împotriva Deciziei nr. 433 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.V. și de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Gorj, împotriva Deciziei nr. 433 din 30 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.