ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7717/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 august 2007, pe rolul Tribunalului București, reclamanta D.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 RON, cu titlul de daune materiale și morale, ca urmare a prejudiciilor ce i-au fost cauzate prin arestarea sa pe nedrept, a privării ilegale de libertate și a condamnării definitive, ce a fost, ulterior, infirmată prin achitarea sa, printr-o decizie definitivă și irevocabilă, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta a invocat art. 504 și urm. C. proc.

pen., art. 5 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 21 și art. 23 din Constituția României. Prin Sentința civilă nr. 1472 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 27992/3/2007, s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Gorj. La Tribunalul Gorj, cauza a fost înregistrată sub nr. 5368/95/2008 și, în ședința publică din 07 aprilie 2008, s-a pus în discuție excepția necompetenței tribunalului, având în vedere concluziile scrise ale reclamantei, ce au fost primite la Tribunalul București, la data de 09 noiembrie 2007, și în care s-au invocat dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 12 C. proc.

civ. Prin Sentința civilă nr. 58 din 07 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 5368/95/2008, a fost admisă excepția necompetenței și declinată competența în favoarea Tribunalului București, fiind constatat ivit conflictul negativ de competență, suspendată din oficiu orice altă procedură și înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea regulatorului de competență. Prin Decizia nr. 7145 din 17 noiembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5368/95/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Gorj, sub nr. 1454/95/2009.

În ședința publică din 11 mai 2010 reclamanta, prin apărător, a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat majorarea pretențiilor sale, în ceea ce privește daunele materiale, de la suma de 10.000 RON la suma de 11.565 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.G. Prin Decizia civilă nr. 155 din 18 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 1454/95/2009, s-a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta D.V., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 140.000 RON, reprezentând daune morale și 11.035 RON, reprezentând daune materiale și 1068,95 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că, prin Decizia penală nr. 811 din 5 septembrie 2006 a Curții de Apel Craiova, definitivă și irevocabilă, a fost admis recursul inculpaților, casată Decizia penală nr. 110/2006 a Tribunalului Gorj și s-a dispus menținerea Sentinței penale nr. 2587/2004, pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești, prin care a fost achitată reclamanta D.V., cât și coinculpatul S.N., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., reținându-se că nu au comis fapta de distrugere prin incendiere. S-a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., iar, în cuantificarea prejudiciului, se impune a se avea în vedere lipsa oricărei vinovății cu privire la infracțiunea imputată, vârsta avută de reclamantă, în momentul inițierii procedurii judiciare, durata mare a procesului, starea de boală ulterioară și consecințele asupra reputației reclamantei.

Din probele administrate, a rezultat că reclamanta a fost victima unei erori judiciare, fiind deținută aproximativ 3 luni, iar privarea nelegală de libertate i-a lezat demnitatea și onoarea, libertatea individuală, cu consecințe negative pe plan fizic și psihic. S-a apreciat că suma solicitată de reclamantă, cu titlul de daune morale, este excesivă, iar, raportat la principiul proporționalității daunelor morale acordate, cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice și fizice încercate, suma de 140.000 RON este suficientă pentru compensarea suferințelor încercate de reclamante. În ceea ce privește daunele materiale, raportat la precizările reclamantei și la raportul de expertiză, s-a concluzionat că suma de 11.035 RON reprezintă o reparație integrală a prejudiciului suferit.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta D.V. și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul Statul Român a invocat faptul că instanța a făcut o greșită apreciere a probelor administrate, cu consecința acordării unor sume prea mari în ce privește prejudiciul moral și material. S-a susținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței vreunei legături de cauzalitate între privarea de libertate și eventualele consecințe ale acestei măsuri, iar sumele acordate sunt nerezonabile, în raport de valorile lezate. O altă critică a vizat acordarea daunelor materiale, susținându-se că, în mod greșit, au fost acordate cheltuielile efectuate pe tot parcursul procesului penal.

S-a criticat hotărârea și în ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, subliniindu-se că nu există culpă procesuală. Apelanta reclamantă D.V. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate. S-a susținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, avându-se în vedere că a fost arestată o perioadă de timp, după care a fost achitată irevocabil; că procesul nu a fost soluționat într-un termen rezonabil; că, raportat la valorile lezate și la consecințele avute pe plan fizic și psihic, se impunea acordarea sumei solicitate. Prin Decizia civilă nr. 433 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate de reclamanta D.V.

și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. Stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral, sub aspectul valorii morale lezate.

Acordarea unei indemnizații victimei unei erori judiciare are un caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care să-i permită să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite, să-și procure satisfacții de ordin moral, susceptibil de a înlocui valoarea de care a fost privată. Orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, iar astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege. S-a constatat, raportat la aceste considerente, că instanța de fond a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, toate probele administrate și toate criteriile necesare pentru evaluarea indemnizației, astfel că, în cauză, această critică a pârâtului este nefondată.

Nefondată a fost apreciată și critica privind faptul că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate în măsura dispusă și consecințele avute asupra reclamantei, această legătură fiind prezumată chiar de către legiuitor, iar, în cauză, au fost dovedite consecințele avute pe plan fizic și psihic de către reclamantă, urmare a măsurii privative de libertate, cât și urmare a duratei excesive a procesului penal. Nefondată este și critica privind acordarea daunelor materiale, pe întreaga durată a procesului penal, avându-se în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 5 și 6 din Convenția Europeană, privind caracterul nerezonabil al duratei în care s-a soluționat procesul penal.

Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. este neîntemeiată, culpa pârâtului fiind evidentă. Apelul reclamantei a fost apreciat ca nefondat pentru aceleași considerente. Astfel, s-a constatat că instanța a avut în vedere, la determinarea indemnizației pentru daune morale, toate probele administrate, toate criteriile privind valorile lezate, consecințele pe plan fizic și psihic a acestora, raportându-se atât la durata arestării preventive, cât și la durata excesivă a procesului penal. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta D.V., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.

Recurenta reclamantă D.V. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința obligării Statului Român la plata unor despăgubiri morale în valoare de 740.000 RON. În dezvoltarea criticilor, reclamanta a arătat, în esență, că daunele morale ce i-au fost acordate sunt într-un cuantum mult diminuat, față de pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată, și, sub acest aspect, atât sentința instanței de fond, cât și decizia pronunțată în apel sunt criticabile. Astfel, în raport de gravitatea consecințelor suportate, de modul în care i-a fost știrbită onoarea și reputația, de încălcările repetate ale drepturilor sale fundamentale, de limitările ce i-au fost impuse cu privire la propria sa avere, cuantumul despăgubirilor ce a fost acordat este prea mic.

S-a susținut că, pe parcursul procesului penal, drepturile sale procesuale au fost în repetate rânduri încălcate. Astfel, cu toate că, în conformitate cu art. 5 parag. 3 din Convenție, orice persoană arestată sau deținută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, înfățișarea sa în fața unui judecător, în calitate de persoană arestată, a avut loc abia la data de 17 ianuarie 2002, la aproape o lună după expirarea mandatului de arestare, moment la care, mandatul de arestare a fost prelungit.

În plus, recurenta reclamantă a subliniat că procesul penal, în care a avut calitatea de inculpată-condamnată, a durat 4 ani și 10 luni, respectiv de la data de 16 noiembrie 2001, când a fost începută urmărirea penală împotriva sa, până 05 septembrie 2006, data achitării sale, prin Decizia penală nr. 811, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Craiova. În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană, text preluat și de art. 21 din Constituția României: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale". Or, este de netăgăduit că un proces care se desfășoară pe o durată de 5 ani de zile nu poate fi considerat a fi soluționat într-un termen rezonabil.

Menținerea statutului de „inculpat condamnat", în toată această perioadă de timp, a reprezentat o atingere gravă adusă onoarei și reputației sale, o femeie respectabilă, în vârstă de 58 de ani, care, niciodată, nu a încălcat legea și ordinea de drept și care era stimată în comunitatea în care trăia. Din cauza acuzării sale pe nedrept, de o faptă pe care nu a comis-o, a fost supusă batjocurii și umilinței, fiind traumatizată psihic. Toate aceste aspecte au fost relevate de martorii audiați în cauză N.V. și B.I., declarațiile acestora fiind atașate la dosar. S-a invocat faptul că, după arestarea sa, de la începutul iernii anului 2001, din cauza condițiilor precare din arestul poliției și penitenciarul Tg.

Jiu, starea de sănătate fizică și psihică i s-a deteriorat rapid, ca o consecință a traumelor psihice și a stresului generat de procesul penal în care a fost implicată pe nedrept și imposibilității asigurării unui tratament medical adecvat, din cauza indisponibilizării averii sale, prin sechestru asigurător. Aceste aspecte au fost confirmate de martorii audiați în cauză și dovedite cu actele medicale depuse la dosar. Condamnarea la pedeapsa cu închisoarea a unui om nevinovat reprezintă maximul de gravitate, în materia erorilor judiciare. Statul recunoaște că are obligația a despăgubi patrimonial persoanele condamnate penal prin hotărâri judecătorești definitive, dacă, în urma rejudecării, sunt achitate, prin aplicarea principiului reparației integrale.

Responsabilitatea civilă a statului trebuie raportată la durata foarte mare a procesului, care a trecut prin patru cicluri procesuale și a durat aproape 5 ani, la gravitatea acuzației aduse împotriva unei persoane nevinovate, la privarea sa de libertate în mod ilegal, la intensitatea maximă cu care, având în vedere vârsta sa de 53 de ani și lipsa oricăror antecedente penale, a perceput procesul penal și consecințele legale pe care le-a suportat, la deprecierea stării materiale și la distrugerea statutului său social, prin transformarea sa dintr-o persoană respectată, într-un paria al comunității în care trăia. S-a învederat că, printre consecințele negative, se înscrie și indisponibilizarea întregii sale averi, încă de la începutul procesului penal, prin sechestrul asigurător, instituit prin ordonanța Poliției Tg.

Cărbunești, la data de 29 noiembrie 2001. Stabilirea întinderii daunelor morale are ca scop repararea integrală unui prejudiciu real și efectiv și nu este condiționată de întrunirea ambelor teze ale art. 504 C. proc. pen. Consecințele negative ale arestării și implicării sale într-un proces penal, în urma căruia a fost achitată, au avut, pe plan fizic și psihic, un caracter de continuitate, în perioada 2001 - 2006, atât recurenta, cât și familia sa trăind un stres permanent, timp de 5 ani și fiind nevoiți să-și concentreze toate resursele materiale asupra derulării procesului penal, fiind supuși unui consum nervos major, cu repercusiuni grave asupra stării sale de sănătate.

Recurenta a apreciat că încălcarea drepturilor sale fundamentale a fost extrem de gravă, fiind afectate situația sa socială și familială, starea sa de sănătate fizică și psihică și, prin prisma considerentelor expuse, cuantumul despăgubirilor acordate este insuficient și nu este în măsură să ducă la o reparare integrală a prejudiciului moral suferit. În motivarea criticilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, a arătat că decizia recurată este criticabilă, sub aspectul întinderii daunelor morale și materiale acordate, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În acest sens, s-a susținut că aprecierea asupra prejudiciului suferit este cauzată de aprecierea greșită a probelor de la dosar, care nu au fost concludente în stabilirea prejudiciului moral și nu au fost de natura să stabilească legătura de cauzalitate dintre privarea de libertate la care a fost supusă intimata reclamantă și eventualele consecințe ale acestei măsuri. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Pentru ca satisfacția materială obținută să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Astfel, la stabilirea cuantumului, trebuie avută în vedere viața celui în cauză, anterior arestării, data la care a fost arestat și vârsta reclamantului la acea dată, durata perioadei privative de libertate, suferința fizică și psihică în perioada de detenție, iar, după eliberare, impactul social avut de aplicarea măsurii, măsura în care au fost încălcate drepturile fundamentale. Instanța de judecată trebuia să aibă convingerea fermă că aceste suferințe psihice s-au produs, administrând probele pe care le consideră necesare în acest sens, din care să rezulte care era viața familială și imaginea în societate a intimatului reclamant, înainte și după arestare.

S-a învederat instanței faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în această materie, statuând, în raport de circumstanțele cauzei, o poziție moderată, prin sumele rezonabile acordate (spre exemplu, în cauza Konolos c. României, Hotărârea din 07 februarie 2008, în care a constatat violarea art. 5 parag.

1, prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru prejudiciul moral incontestabil suferit de reclamant; în cauza Canciovici, pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat 6000 euro despăgubiri, cu titlu de daune morale; cauza Jiga împotriva României, reclamantul a solicitat 200.000 euro prejudiciu material, reprezentând pierderile financiare, 100.000 euro daune morale și 10.000 euro cheltuieli suportate în fața instanțelor și a Curții, Curtea considerând că, pentru o perioada de arestare, cuprinsă între data 18 noiembrie 2002 și 17 martie 2006, statul trebuie să plătească reclamantului suma de 12.800 euro pentru prejudiciu moral și suma de 2450 euro pentru cheltuielile de judecată).

În ceea ce privește daunele materiale, recurentul a susținut că, în mod greșit, au fost acordate cheltuielile efectuate pe tot parcursul derulării procesului penal, cât timp acordarea de despăgubiri are în vedere privarea de libertate în mod nelegal. În această situație, cuantumul daunelor materiale trebuia stabilit prin raportare doar la durata arestării ilegale, nu la durata întregului proces penal, întrucât privarea de libertate poate surveni în orice etapă a procesului penal (în faza de urmărire penală, în faza de judecată, etc.) Recurenta reclamantă D.V. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, trebuie reținut că ambele părți critică, din perspectivă proprie, cuantumul, respectiv, întinderea despăgubirilor acordate în cauză, ceea ce determină cenzurarea motivelor de recurs în aceste limite, fără a mai fi necesară enunțarea și aprecierea condițiilor impuse de articolul 504 C. proc. pen. pentru repararea erorilor judiciare. În acest context procesual, reamintind situația premisă existentă în speța dedusă judecății - achitarea definitivă a recurentei reclamante D.V., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., reținându-se că aceasta nu a comis fapta de distrugere prin incendiere de care a fost acuzată, în urma unui proces ce a durat 4 ani și 10 luni, respectiv, de la data de 16 noiembrie 2001, când a fost începută urmărirea penală împotriva sa, până la 05 septembrie 2006, data achitării sale, prin Decizia penală nr. 811, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, ca urmare a trei casări succesive, cu trimitere spre rejudecare; arestarea sa preventivă, pe o perioadă de 3 luni, și indisponibilizarea bunurilor sale, prin instituirea sechestrului asigurător, instanța de recurs va face următoarele considerații: Asupra recursului exercitat de recurenta reclamantă D.V.: Este unanim recunoscut, în această materie, că daunele morale au o funcție compensatorie și de satisfacție și că stabilirea întinderii daunelor morale se face pe baza unor criterii jurisprudențiale, de natură a determina consecințele negative suferite de cea în cauză, în plan fizic și psihic, prin expunerea la disprețul public, prin atingerea gravă a onoarei, reputației și demnității persoanei; în raport de importanța valorilor lezate, de măsura în care au fost lezate aceste valori; de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării; de măsura în care a fost afectată situația familială și socială a celei față de care s-a comis o eroare judiciară.

Pe terenul detenției nelegale, aceste consecințe capătă valențe speciale, întrucât este afectată și libertatea inerentă ființei, iar persoana este plasată în custodia statului, în condiții esențial diferite de cele în care trăia în mod obișnuit. Mai mult, invocând durata nerezonabilă a procesului penal și măsura indisponibilizării bunurilor, recurenta face referire, în esență, la frustrarea resimțită prin incertitudinea verdictului privind vinovăția sa și la situația materială precară căreia a trebuit să-i reziste.

Reținând toate aceste criterii și consecințele erorii judiciare asupra persoanei reclamante, și, în absența unor limite legale de stabilire a despăgubirilor morale, instanța de recurs apreciază că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare atât a principiului reparării integrale a prejudiciului, cât și a principiului proporționalității, care impune ca despăgubirile acordate să nu se transforme în reversul lor și să păstreze un just echilibru între interesele individuale și cele generale, însăși admiterea cererii de chemare în judecată reprezentând o recunoaștere a răspunderii statului pentru prejudiciile suportate de reclamantă și, deci, în sine (per se), o satisfacție echitabilă. Pentru toate aceste argumente, instanța de recurs apreciază că nu se impune majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei D.V.

Asupra recursului exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj: În ceea ce privește critica recurentului pârât, conform căreia aprecierea asupra prejudiciului suferit este cauzată de aprecierea greșită a probelor de la dosar, care nu au fost, în opinia acestuia, concludente în stabilirea prejudiciului moral și nu au fost de natură să stabilească legătura de cauzalitate dintre privarea de libertate la care a fost supusă recurenta reclamantă și eventualele consecințe ale acestei măsuri, instanța reamintește că, în actuala structură a recursului, nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate, circumscrise dispozițiilor exhaustive ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., nu și cele de netemeinicie, motivul de recurs privind greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, ce era reglementat în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., fiind abrogat, prin O.U.G. nr. 138/2000, și neputând fi valorificat pe calea recursului.

Tot astfel, se constată că nu sunt susceptibile de control jurisdicțional, în recurs, simplele afirmații, de ordin general, invocate de recurentul pârât, fără particularizare la speță, referitoare la principiul reparării integrale a prejudiciului, ce nu ar putea avea decât caracter aproximativ, fapt explicabil, în opinia acestuia, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc și la faptul că accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei, întrucât instanței îi pot fi aduse judecății, pentru a primi dezlegare jurisdicțională, aspecte concrete, pe care să le verifice din punct de vedere al legalității, fiindu-i interzis să statueze pe bază de norme sau dispoziții generale.

În plus, chiar aceste susțineri invocate de recurentul pârât, ale unei aprecieri aproximative a unui prejudiciu moral, întrucât nu se poate stabili o concordanță valorică exactă între prejudiciul adus unor valori personale nepatrimoniale și despăgubirile pentru acest prejudiciu, precum și faptul că victima prejudiciului este subiectul, în raport de care se vor aprecia aceste despăgubiri, sunt de natură să confirme justețea soluțiilor pronunțate în cauză, iar nu să determine modificarea acestor soluții.

Asupra argumentului, conform căruia daunele materiale, constând în cheltuielile efectuate pe tot parcursul procesului penal, au fost greșit acordate, câtă vreme acordarea de despăgubiri avea în vedere doar privarea nelegală de libertate, instanța îl va respinge, ca nefondat, întrucât cererea de acordare de despăgubiri materiale formulată de reclamantă s-a raportat la durata întregului proces penal, ce le-a ocazionat, durată care a fost apreciată ca nerezonabilă, în raport de criteriile instituite, pe cale pretoriană, de Curtea Europeană, în interpretarea art. 6 din Convenție - complexitatea cauzei, atitudinea părții, atitudinea autorităților și miza litigiului pentru reclamantă, iar cuantumul acestor despăgubiri a fost stabilit pe baza unei expertize judiciare, mijloc de probă care nu mai poate fi contestat în recurs.

În ceea ce privește invocarea de către recurentul pârât a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, în materia despăgubirilor pentru constatarea detenției arbitrare, nelegale a unei persoane sau a încălcării garanțiilor procesuale aferente unei asemenea măsuri, instanța de recurs reamintește că judecătorul intern este primul judecător al Convenției, că acesta este cel mai bine plasat pentru aprecierea faptelor, pentru interpretarea și aplicarea dreptului la situația de fapt stabilită în baza unui ansamblu probator, administrat cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale impuse de art. 6 din Convenție, care instituie dreptul la un proces echitabil, și că acestuia i se acordă rolul principal, în virtutea principiului subsidiarității în domeniul protecției drepturilor omului, ce rezultă, în esență, din art. 1, 13 și 35 parag.

1 din Convenție, pentru a interpreta probele și pentru a aprecia cuantumul despăgubirilor morale și materiale, în ipoteza constatării existenței unei erori judiciare, care dă naștere unui drept la reparație, atât în temeiul normelor art. 504 și urm. C. proc. pen., cât și în temeiul art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea, e.g., pentru expunerea acestor principii, cauza Nistor contra României, parag. 62; cauza Wieczorek contra Poloniei, parag. 40, 59, cauza Akdivar și alții contra Turciei; cauza Selmouni contra Franței).

În acest context, neputând decela nicio aparență de arbitrariu în modul de administrare a probelor solicitate și dispuse în cauză de către instanțele de fond, care au stabilit pe deplin situația de fapt și au interpretat și aplicat corect dreptul în speța dedusă judecății, instanța apreciază că nu se impune modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, astfel cum a solicitat, fără a argumenta această teză, recurentul pârât. Pentru considerentele expuse, găsind nefondate criticile formulate în cauză, în integralitatea lor, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanta D.V. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, împotriva Deciziei nr. 433 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.V. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, împotriva Deciziei nr. 433 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.